Telefonul fără fir
● Mircea Anghelescu, O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă, Tracus Arte, 2019.
E, se pare, un moment fast pentru recapitulări: în ultimele două decenii au apărut, la foc automat, o sumă de istorii ale literaturii române. Semn clar de bovarism călinescian, chiar dacă, metodologic, destui dintre autorii lor sînt inaderenți la modelul marii cărți din 1941, atunci cînd nu-l privesc, de-a dreptul, cu ostilitate. Interesant e că, spre deosebire de autorul Principiilor de estetică, toți acești critici țin să-și limiteze investigația, adăugînd componentei estetice cîte un bemol tactic. La Nicolae Manolescu, istoria e numaidecît „critică“, altfel spus, atentă și la tradiția receptării; la Mihai Zamfir, adjectivul „scurtă“ camuflează, în fapt, o perspectivă stilistică; la Eugen Negrici, care și-a încheiat de curînd proiectul Literaturii sub comunism, dimensiunea etică e prioritară; în fine, la Marian Popa, formula „de azi pe mîine“ din titlul panoramei sale e un bun rezumat al conținutului, care fierbe în supa bîrfelor și a insinuărilor.
Recent, o neașteptată Istorie descriptivă s-a adăugat acestei serii, mai degrabă contrazicînd-o subtil decît completînd-o convențional ori amendînd-o capricios pe ici, pe colo. Prefața acestui prim volum (consacrat epocii premoderne) nu oferă prea multe detalii de ordin teoretic, dar conținutul e grăitor cît o întreagă demonstrație: Mircea Anghelescu pune la îndoială caracterul inefabil al istoriei literare. Și o face pornind de la o constatare elementară. Anume că multe dintre judecățile ferme perpetuate de-a lungul deceniilor decurg din lecturi deficitare, incomplete și chiar falsificatoare ale textelor. Ar fi cazul, așadar, ca, înainte de a ne răfui în verdicte și înainte de a încrucișa interpretări, să știm exact despre ce anume vorbim. Imperativul fiind modest, rezultatele lui sînt absolut spectaculoase. Senzația e că, de mai bine de un secol încoace, în cercetarea literară românească s-a jucat pur și „telefonul fără fir“. Ceea ce, oricît ne-am consola sub umbrela „științei vesele“, nu-i chiar îmbucurător.
Uitatul, astăzi, Ioniță Prale, ironizat de Gr. Alexandrescu („iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la…“) și evocat de Eminescu („firea cea întoarsă“) are parte, în sfîrșit, de un recurs meritat. Nimeni, pînă la Mircea Anghelescu, nu l-a parcurs cu neutralitate amabilă pe acest minor tălmaci de la 1820. Dificil, într-adevăr, sub raport sintactic, Prale e, de fapt, un slujbaș obligat, așa-zicînd prin contract, să respecte în traducerea Psalmilor numărul de silabe și intonațiile originalului grecesc. Mai mult decît atît, o parte dintre citatele care-i sînt atribuite sînt inexacte sau trunchiate, ceea ce, evident, sporește confuzia și accentuează ridicolul. Un alt caz-limită e cel al lui Daniil Scavinski („Daniil cel trist și mic“ din Epigonii), victimă la rîndul său a neatenției indispuse a criticilor. Spre deosebire de aceștia, Anghelescu consultă manuscrisul (ms. rom. 432, la B.A.R.), nu excerptele difuzate din exegeză în exegeză, și constată că poemul-etalon al autorului, Călătoria dumisale hatmanului Constantin Paladi… nu e nici pe departe o bucolică plăpîndă, ci un discurs potatoric plin de haz. De interesante developări au parte și cei doi „dioscuri“ ai finalului de secol al XVIII-lea, Ioan Cantacuzino și Alecu Văcărescu, fiecare dintre ei înstăpî-nit pe cîte un versant de sensibilitate. Cel dintîi, mai curînd cerebral, reflexiv și impersonal, cel de-al doilea – levantin și înclinat spre reveria de alcov. Ambii, însă, bine racordați la fenomenul cultural european. Din nou, autorul coboară în subteranele arhivelor pentru a scoate la lumină traducerile acestora (din Pope, din Erotocrit, din Metastasio) ca probe irecuzabile ale bunei lor orientări. Nu sînt, în această carte, numai obscuri: Budai Deleanu beneficiază și el de o surprinzătoare repunere în context: raporturile lui cu Petru Maior nefiind dintre cele mai netede, e de presupus că dedicația Țiganiadei ascunde și ea o ironie de care adresantul n-a avut știință și a cărei cheie poetul a rezervat-o exclusiv posterității.
Închei cum am început: între multele istorii ale literaturii apărute recent există una, aparținînd unui critic timișorean, supraintitulată secretă și comentată ca atare. Citind-o, nu mi s-a părut că și-ar justifica renumele. Nu, oricum, în măsura în care l-ar binemerita, de la un capăt la altul, această carte a lui Mircea Anghelescu.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.
