O viață postumă
■ Florin Mitroi, Zile, prefață de Erwin Kessler, Editura Humanitas, 2018.
Această carte, însumînd 500 de pagini de comentariu și (în cea mai mare parte) imagine, nu e nici album, nici monografie ilustrată. E o construcție mentală, un dispozitiv de interpretare conceput de Erwin Kessler pentru a face posibilă întîlnirea adecvată cu tipul de sensibilitate al unui artist deopotrivă imens și necunoscut. Căci ce s-a știut despre Florin Mitroi ca personna, ca prezență publică în spațiul picturii românești din a doua jumătate a secolului XX s-a dovedit a fi absolut insuficient. Cariera lui exterioară, ternă, regulamentară, de profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, mai degrabă steril în privința creației (va avea o singură expoziție personală, și aceea tîrziu, în 1993), nu promitea nimic din ceea ce, după moartea lui, a constituit o revelație. Și cantitativă, desigur, fiind vorba despre peste 7300 de desene, dar în primul rînd valorică. Demonstrarea și fructificarea acestei valori cu contur incert reprezintă marea miză a lui Erwin Kessler, motivul de adîncime pentru care dispozitivul despre care vorbeam a fost elaborat și pus în funcțiune. E o încercare exemplară, susținută cu alegrețe și forță de veritabilă cavalcadă intelectuală, așa cum nu știu să fi întîlnit, de pildă, în discursul criticii contemporane. Cu atît mai puțin al aceleia dotate cu agendă lucrativ-academică, contra căreia Kessler trimite, de altfel, cîteva binevenite săgeți. Ceea ce-l interesează pe el e să discearnă un adevăr, nu să „cerceteze“ inerțial și frigid teritorii istoricizate.
Punctul de plecare simbolic al Zile-lor îl reprezintă, în trepte, lunile februarie și noiembrie ale anului 1974. E momentul cînd cu Florin Mitroi se petrece ceva, o transformare radicală și imposibil de descris în termeni preciși. Arta lui, care fusese pînă atunci doar marginală, exersînd perfecțiunea tehnică și păstrîndu-se imună la mode, capătă dintr-odată atributele unicității. Devine, pe de-o parte, strict privată, corpusul de desene rămînînd pînă la sfîrșit în mapele din atelier. Dar mai important decît atît, devine prizoniera de lux a unei obsesii care nu ține de tematică, ci de asumarea tematicii, adică de individuație: e vorba de sexualitatea ca pereche, aproape consubstanțială, a morții. Și una, și cealaltă, fără nimic alegoric, perfect concrete, în reprezentări figurative. La treizeci și cinci de ani, vîrstă cu încărcătură dantescă (Nel mezzo del cammin di nostra vita), Florin Mitroi își reprezintă propria sinucidere: chipul bărbatului spînzurat sub această efigie păstrează mult din trăsăturile lui. E o dispariție în efigie, desigur, dar una din orizontul căreia Mitroi nu va ieși, de fapt, niciodată. Tot serialul de desene de aici, alcătuind un roman grafic cu totul special, este, din punctul acesta de vedere, o biografie fără cronologie, „o viață postumă“, cum inspirat o numește Erwin Kessler. Scenariul amintește întrucîtva de acea teorie a ultimului cu care H.-R. Patapievici își începea cartea despre Culianu: se întîmplă în cazul minților excepționale ca, de la un moment încolo, acestea să realizeze un salt de nivel cu totul neașteptat. Talentul devine atunci, în mod spontan și irevocabil, geniu. Nu pentru multă vreme, căci, arată Patapievici convocînd exemplul lui Nitezsche, sancțiunea unui astfel de hybris e întotdeauna categorică. În cazul lui Mitroi, pedeapsa pare a fi fost tocmai acceptarea, în deplină disciplină stoică, a sinuciderii cotidiene, a sinuciderii în doze mici, vreme de 29 de ani.
Ce s-ar fi putut petrece totuși în 1974 cu Florin Mitroi? Dacă resorturile profunde sînt insondabile (și nu au cum să fie altfel), circumstanțele se pot, de bine, de rău, reconstitui. Erwin Kessler avansează o ipoteză pertinentă care îmbină antropologicul cu politicul. E vorba despre Legea presei, care stipula, pe căi ocolite și în cunoscutul limbaj de lemn al epocii, reintroducerea cenzurii în raport cu tot ce însemna spațiu public. Astfel că îi afecta în egală măsură și pe gazetari, și pe creatori. Prelucrată și prezentată în lunile anterioare promulgării (28 martie 1974), legea era unul dintre efectele practice ale mult mai cunoscutelor Teze din iulie. Pentru Mitroi lucrul cădea cum nu se poate mai prost: căci, aflat în pragul vîrstei începînd cu care nu mai putea fi considerat, din punct de vedere instituțional, tînăr artist, era practic constrîns să se oficializeze. N-a făcut-o. A folosit în schimb prilejul pentru a se scufunda în infern.
Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.
