La sfîrşitul lecturii
● Gabriel Liiceanu, Continentele insomniei, Editura Humanitas, 2017.
Am auzit de multe ori, inclusiv de la oameni de bună-credință, părerea că, nefiind „de meserie“, Gabriel Liiceanu ar comenta literatura altfel decît s-ar cuveni. Dintr-un unghi profund atipic și, la limită, într-un chip inadecvat. Sînt de acord că există o uncie de adevăr în prima parte a observației: discursul lui Liiceanu e îndatorat altor bibliografii decît acelora care țin strict, tehnic, de critica literară. N-am reușit în schimb să înțeleg ce ar însemna în cazul de față reversul, adică adecvarea. Fiindcă dacă aceasta se traduce pur și simplu în termeni de metodologie, ideologie sau jargon, absența lor mi se pare mai degrabă un cîștig. De ce să n o recunoaștem? Este evident vorba de o prejudecată comodă, ale cărei resorturi, coborînd pînă spre anii ’80, ani ai Jurnalului de la Păltiniș și ai Epistolarului, nu mă interesează acum. Alta e întrebarea: merită ca, în numele acestei prejudecăți și în virtutea unui instinct teritorial destul de infantil, critica literară așa-zicînd profesionistă să ignore pepitele de aur pe care (da, colateral și digresiv, dar perfect consistent intelectual) Gabriel Liiceanu i le furnizează?
Mă gîndesc în primul rînd la un eseu ca „Despre frumusețea ascunsă“, de găsit în recentul volum Continentele insomniei. Atît cît mă pricep, acesta reprezintă (alături de analiza aparținînd unui critic din generația tînără, Mihai Iovănel) cea mai inteligentă și mai pasionantă lectură de care a avut parte poezia lui Mircea Ivănescu. Poezie care de obicei e descrisă didactic și sărăcăcios, prin cîteva etichete reci, aflate în contrast cu cele care transcriu spectacolul practicat de mult mai cunoscutul și mai prizatul Nichita Stănescu: lipsită de vizionarism, prozaică, narativă și anodină, constituindu-se stilistic din succesiuni de propoziții incidente și păstrîndu-și referința neclară, în ciuda facondei pe care o pune în act. Sub această pojghiță subțire și neangajantă nu s-a prea pătruns. Astfel că poezia lui Ivănescu, apreciată aproape unanim în anii din urmă, ajunsese să reprezinte mai degrabă un limbaj global decît, luate din aproape în aproape, o expresie a ceva. Ce face Gabriel Liiceanu aici este să supună acest limbaj particularului și interpretării. Și anume, el citește și descifrează un poem cu aparenţă inofensivă. Există acolo scenariul vag al unui recital pianistic. Nimic anecdotic, nimic transparent. Pe dedesubt însă, Liiceanu identifică și bucata, Sonata nr. 26 opus 81 în mi bemol major, și condițiile în care Beethoven a compus-o, și maniera în care biografia exemplară a acestuia rezonează cu biografia lui Mircea Ivănescu. Din trioul beethovenian care tematizează plecarea, absența și revenirea unui prieten drag (les adieux, l’absence, le retour), poetul va amputa ultimul termen. Pentru el întoarcerea nu mai e posibilă. Amănuntul e cunoscut. Se referă, de altfel, la el și Ioana Pârvulescu, în Inocenții: e vorba despre sinuciderea fratelui mai mare, genialoidul Emil. Sub presiunea acestei traume stă întreaga poezie a lui Mircea Ivănescu. Dar răspunsul e accesoriu. Nu de el atîrnă excelența investigației lui Gabriel Liiceanu, ci de ilustrarea riguroasă a ceea ce s-ar putea numi arta de a camufla adevărurile personale în poezie.
Acesta e, în fond, codul eseurilor din Continentele insomniei. Logica lor strînsă, ferită de filonul irelevant-divagatoriu al tradiției genului, face ca fiecare dintre ele să întruchipeze o demonstrație. Numai că, așa stînd lucrurile, nu concluzia, plasată întotdeauna pe un eșafodaj argumentativ neliniar, e cea care-l preocupă pe Gabriel Liiceanu, ci pliurile înșelătoare sub învelișul cărora aceasta a stat pînă spre final. De aici și necesitatea de a se apropia de marile teme altfel decît monocrom. Plictiseala, de pildă, suportă cel puțin două nuanțe afective: Flaubert și Caragiale; prostia, alte două: Flaubert (cel din Bouvard et Pécuchet), respectiv Robert Musil. Cît privește ultimul capitol al cărții, cel mai tușant dintre toate și totodată cel mai literar, el e compus din două eschive și-o invitație: Gabriel Liiceanu ne oferă pur și simplu versiunile complementare ale aceleiași povești. E un exercițiu practic pe care, la sfîrșitul lecturii, ar trebui să-l putem rezolva.
Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.
