Ocheanul întors
● Petre Stoica, Amintirile unui fost corector / Însemnările cultivatorului de mărar, ediție îngrijită, prefață și note de Marius Chivu, Editura Humanitas, 2019.
Într-un singur deceniu, al nouălea, Petre Stoica a publicat trei cărți care păreau să indice o îndepărtare subtilă de uneltele stricte ale poeziei. Devenise, la doar cincizeci de ani, un acerb memorialist și lucra (singur o spune) la un roman care nu avea să mai apară vreodată. Putem citi în gestul acesta al său semnele unei crize personale, ale unei urgențe impuse de vîrstă și de o serie de întîmplări recente. Cutremurul din 1977 adusese cu sine tragedia „în mare“, ruinînd Bucureștiul. E momentul cînd autorul Arheologiei blînde își pierde maestrul imediat, pe A.E. Baconsky. Nu peste mult avea să moară, în condiții complicate, și Marin Preda, un alt reper al rezervației literare pe care Petre Stoica o cultivase și o admirase încă de la început. Le va urma, trei ani mai tîrziu, în decembrie, Nichita Stănescu, vechiul prieten și coleg de apartament din strada Gutenberg. Dispărea, în felul acesta, în ritm precipitat, o lume, iar mărturia ei trebuia conservată. Cu atît mai mult într-un prezent mizer și, vorba unui critic, din cale-afară de întunecat.
Cum reacționează Petre Stoica? Calibrîndu-și discursul și, implicit, adecvîndu-și stilistica. Folosindu-se, adică, alternativ, de puterea exemplului și de instantaneul crud. Cele două volume care compun prezenta ediție sînt elocvente (cel de-al treilea din serie, Caligrafie și culori, prea eterogen și publicistic, n-a mai intrat în sumar). Amintirile unui fost corector e o lecție de empatie și nuanță de care beneficiază personaje culturale din profilul cărora nu lipsesc anumite umbre etice. I-am numit pe Baconsky și pe Preda. Alături de ei defilează Vianu, Dimitrie Stelaru, Ion Vinea, Teodor Mazilu, Adrian Maniu, Mihail Sadoveanu și, în sfîrșit, Ion Marin Sadoveanu. Față de toți, Petre Stoica e, ca să zic așa, conciliant. Le iartă, tacit, micile derapaje și, la nevoie, ia asupra lui vina inerentelor neînțelegeri de parcurs. Ar fi putut scrie pagini aspre despre ei, așa cum a procedat Marino cu Călinescu. Cu ce folos, însă? Dincolo de dezertările lor, oamenii aceștia au fost, în oroarea primilor ani de comunism, niște atoli de profesionalism și de eleganță prin care tinerii din generația lui Petre Stoica s au putut salva. Că au dat Cezarului roșu partea cuvenită, e-adevărat. Dar, în timp ce o făceau, continuau subteran o muncă pe care s-au ferit s-o maculeze. Exilat într-o Capitală cu ale cărei reflexe nu se acomodase, Baconsky continua să citească Steaua, exersîndu-și, sub ochii mai junelui discipol, bisturiul exigenței de fost redactor-șef al revistei clujene. De la cine altcineva s-ar fi putut deprinde mai bine o asemenea artă? Și cum să nu ne întrebăm dacă viitorului traducător al lui Trakl nu i-a folosit pedagogia muzicală pe care Ion Marin Sadoveanu o aplica frazelor lui Thomas Mann? Generozitatea, autorul acestor Amintiri avea s-o învețe de la Stelaru și de la Preda (ultimul, dispus să ierte orice în numele valorii), iar distincția ca antidot al unor timpuri vulgare – de la Vianu.
Datorită lor, Petre Stoica devine un estet irecuperabil. Și nu e întîmplător că, trasîndu-le portretele, o face într-o limbă română de o suculență și de o finețe neverosimile. Dacă ar fi să-i căutăm un termen de comparație, nu văd altul mai potrivit decît jurnalul lui Radu Petrescu, splendidă arhitectură de mișcări zilnice, de recluziune și de lecturi evazioniste. Afinitatea e, însă, mai mult decît una de suprafață. La fel ca autorul Ocheanului întors, Petre Stoica decide, către mijlocul anilor ’70, să-și asume un exil rural. E drept, nu la Prundu Bîrgăului și nu ca profesor, ci un pic mai aproape: el, bănățeanul pursînge, beneficiar al unei educații imperiale severe, care l-a ferit de compromis, se mută la Bulbucata, amuzîndu-se să crească iepuri și să grădinărească voltairian. De aici, Însemnările cultivatorului de mărar, cronica telegrafiată a unui altfel de univers, din rutinele căreia frumosul (excepție face acela al naturii) e evacuat, în favoarea unei abrutizări s-ar zice, fără întoarcere. Poetul se convertește în reporter și are puterea de a nota frust scene care, în mod normal, i ar face rău fizic: glume deocheate pe seama unei calamități, zidari care joacă fotbal (nici mai mult, nici mai puțin!) cu niște pui de stăncuță, lenevie generală. Căutînd, poate, idilicul și liniștea și descoperind, în locul lor, un veritabil slaughterhouse, Petre Stoica supraviețuiește prin ficțiune: într-un sat uitat din județul Giurgiu, el îi citește frenetic, de-a valma, pe Clement Alexandrinul și pe Adrian Fochi, pe Marcus Aurelius și pe Stendhal. Pentru a încheia, en fanfare, cu Hesiod și Montherlant.
Cosmin Ciotloş este critic literar și predă literatura română modernă la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.
