Comment peut-on

E o întrebare pe care, într-un fel sau altul, orice cititor al Jurnalului (1935-1944) lui Mihail Sebastian a rostit-o măcar în treacăt de-a lungul lecturii. Cum îţi poţi pierde aproape toţi prietenii printr-o flagrantă nedreptate doctrinară, rămînînd, totodată, echilibrat şi neresentimentar. Cum îţi poţi asuma, calm, confiscarea unor plăceri nebune - ca schiurile şi radioul - din vina absurdă că eşti evreu? Cum te poţi ţine departe de maniile persecuţiei cînd ceea ce ţi se întîmplă zi de zi este tocmai - în termeni exacţi - o persecuţie? Imposibil de spus. Cu toate nuanţările ulterioare şi cu toate ipotezele sceptice privind eventualul traseu postbelic al lui Sebastian, el rămîne unul dintre cele mai (dacă nu chiar cel mai) stabile mituri morale de dată recentă, de la noi. Nu ştiu cum ar fi arătat centenarul unui scriitor rezumat la cîteva piese de teatru şi cîteva romane delicate. Aşa, odată cu diaristul, intră în scenă cu fruntea sus excelentul cronicar literar şi extrem de elegantul personaj numit întîi Iosef Hechter, apoi - cu acte în regulă - Mihail Sebastian. Vineri, 5 octombrie, aşadar cu trei zile înaintea centenarului propriu-zis, la Teatrul de Operetă "Ion Dacian", în cadrul Salonului Carte şi Arte a avut loc un eveniment dedicat autorului Stelei fără nume. Lansare de carte, proiecţii video, aduceri la zi. Tot ce se petrece, îndeobşte, în asemenea împrejurări. Printre organizatori şi invitaţi: criticii Doina Papp şi Geo Şerban, Joaquín Garrigós (directorul Institutului "Cervantes" şi traducător al operei lui Sebastian în spaniolă), regizorul Geo Saizescu. Şi - mai mult decît atît - Lucia Hossu Longin, prezentă prin remarcabilul documentar dedicat lui Mihail Sebastian. Acesta a fost, în mod clar, dovedit şi de o rapidă privire statistică în sală, punctul de atracţie al după-amiezei. Dincolo de lansarea, la Editura Vox, a unei noi ediţii din Accidentul (nu foarte inspirată ca layout, dar în tot cazul utilă proaspăt cîştigaţilor lectori), dincolo de discursurile informate şi şarmante, dincolo de plimbarea prin sală a primei variante, din 1940, a cărţii, dincolo de povestea manuscrisului pierdut şi refăcut din memorie şi de filmul - cam old fashioned, ce-i drept - Jocul de-a vacanţa, reconstituirea vizuală bine informată a vieţii lui Sebastian a tronat, central, deasupra întregului eveniment. Bineînţeles, datele esenţiale ale acestui documentar puteau fi - la rigoare - deja cunoscute din arhive, din presă ori din volume. Numai că, să fim sinceri, scuzabilul fetiş al imaginii video operează eficient chiar şi după mulţi ani de bibliotecă. Ne plac filmele cu scriitori, tot atît de mult cît ne plac scriitorii înşişi. Ne place să luăm în posesie, să colecţionăm tot ce ţine de personalităţile autorilor favoriţi. De la manuscrise la ediţii princeps, de la obiecte personale la asemenea transpuneri recuperatoare. Iar cînd la mijloc e şi o melodramă ori o controversă, tentaţia devine şi mai greu de înfrînt. În plus, experienţa celei care a realizat Memorialul durerii şi experienţele celor care au urmărit acest memorial asigură, fără îndoială, un orizont de aşteptare cel puţin fertil. Se ştie povestea prefeţei demolatoare - în fond, nu altceva decît o justificare, pe temeiuri teologice, a antisemitismului - pe care profesorul Nae Ionescu o face romanului lui Sebastian De două mii de ani. Dar cu mult mai cutremurătoare e rostirea sumbră a frazei finale ("Iosef Hechter, tu nu simţi cum te cuprind frigul şi întunericul?") sau imaginea paginilor scrise de o mînă îngrijită şi totuşi atît de răuvoitoare. Se ştie, din nou, povestea de dragoste tulbure dintre Sebastian şi actriţa Leni Caler, dar e uitată pe nedrept ultima dintre idilele sale luminoase, cu tînăra şi misterioasa Nadia Mărculescu. Publicată în România literară, corespondenţa celor doi rămîne încă în umbra poveştii de culise cu fermecătoarea actriţă. Tot aşa cum simplele adrese din Calea Victoriei sau de pe strada Antim nu spun foarte mult celor cărora Bucureştiul interbelic, dosit printre construcţii de sticlă, nu le este familiar. Documentarul Luciei Hossu Longin face toate aceste fundaluri fanate să iasă de după perdelele translucide. Deloc întîmplător, unii dintre spectatori au optat - faute de mieux - pentru soluţia imperfectă de a filma, cu camere digitale, ecranul pe care se proiecta documentarul. Nu mult, din motive tehnice, ci numai atît cît să poată avea o dovadă oarecum exotică a existenţei lui Sebastian.