Neutralitatea binevoitoare
● Ioana Scoruș în dialog cu Ion Vianu, În definitiv…, Editura Polirom, 2018.
Reflectînd, într-un interviu din 1992, la destinul lui B. Fundoianu, Emil Cioran făcea o observație paradoxală: poetul părea, simultan, un spirit detașat de religie și o natură profund religioasă. Două tensiuni irezolvabile, diferite fără contradicție și unite fără să se confunde. Ceea ce, continua Cioran, dădea seamă de noblețea (nu doar distincția, insista el, ci exact așa: noblețea) celui pe care l cunoscuse în Parisul războiului. Cuvîntul descrie de minune senzația pe care o degajă profilul interior al lui Ion Vianu aici, în dialogul provocat de Ioana Scoruș. E ceva ce se putea bănui, e drept, mai demult. Și prozatorul (Arhiva trădării și a mîniei e un ciclu romanesc care încă își așteaptă comentariul adecvat), și eseistul, și memorialistul care este Ion Vianu o ilustrează în diferite proporții. Dar niciodată, parcă, virtutea aceasta nu s-a afirmat și nu s-a impus atît de radical. N-am o explicație strictă și, oricum, m-aș feri să invoc o eventuală „înțelepțire“, o decantare survenită în timp. Cred mai curînd că s-a întîmplat ca între cei doi interlocutori să apară o punte, un spațiu de grație care i-a făcut să fie în chip substanțial deschiși unul față de celălalt și, pe cale de consecință, să se ridice, fiecare, la înălțimea atenției partenerului. Scriitoare ea însăși și, nu mai puțin, psihanalist, Ioana Scoruș a știut să mențină deschisă supapa confesivă a conlocutorului ei și să extragă de acolo, cu tact, interpretarea. Lucrul poate părea simplu, dar sînt puțini cei cărora le reușește o asemenea performanță.
Tematic, cartea e larg acoperitoare. De la relația contondent-îndrăgostită cu România, Ion Vianu coboară spre saga familiei, punctată de eroi neînseriabili (tatăl bunicii, un anume Iordan, născut în preajma lui 1850, a cunoscut o veritabilă metanoia, rupîndu-se de familie), pentru a se replia nu peste mult în circumscrierea nuanțelor prieteniei. Un subiect drag autorului, pe care-l tranșează surprinzător: nu fidelitatea ar fi, trage Ion Vianu concluzia, condiția de existență a acestei legături sufletești privilegiate, ci iubirea. Nici măcar regimul confidenței nu i-ar fi intrinsec: cu Matei Călinescu („geamănul“, cum e numit el în Amor intellectualis), mărturisirile n-au fost egale și reciproce. Foarte bun ascultător, acesta era, dimpotrivă, un mare discret. E doar un exemplu. Sînt numeroase momentele cînd amintirile directe se încarcă de efortul înțelegerii și cînd povestitorul devine subit un moralist de clasă. „E foarte multă moarte în citit“, spune el într-un rînd, problematizîndu-și o mare pasiune și aruncînd în aer idealismul celor care învestesc actul lecturii cu atribute vitaliste. Altundeva, ajunge să numească, en passant, un detaliu pe care eminescologii l au ratat, preocupați de mica investigație documentară: drama poetului a fost aceea de a se fi aflat într-o cultură prea îngustă pentru puterile lui, ceea ce, și aici intră în rol acuitatea psihanalistului de vocație, l-ar fi înrăit, l-ar fi „cîinoșit“ (termenul e elocvent și expresiv). În sfîrșit, pe terenul acesta al reflecțiilor surprinzătoare aflate în liziera profesiei, cea mai profundă mi se pare aceea legată de proiectul unei cărți niciodată scrise. Și anume una care să documenteze și să consfințească nebunia ca operă. Delirurile au, remarcă Ion Vianu, consistență și somatică de epopee. Nu e vorba de simple narațiuni legitimatoare, ci de arhitecturi dintre cele mai complexe, întemeiate pe identificare și populate cu personaje-standard și de relații codificate. Intuiția e formidabilă, chiar și așa, în stadiu de intuiție.
În afara acestui traseu, care poate fi, la rigoare, rezumat, există, în structura volumului, cîteva noduri, cîteva acumulări de consistență care trasează în mod independent un contur intim și, probabil, inconștient: e vorba de acele secvențe biografice care „rimează“ unele cu altele, care coagulează un sens inexprimabil: de pildă, momentele de tăcere pe care i le oferă un bun prieten după lectura unui manuscris, semănînd izbitor cu acelea, de care are parte la sosirea în Elveția, din partea unui renumit psihanalist; sau, nu mai puțin, coincidența dintre felul în care rezumă o anecdotă din jurul lui Jung, prezența numinosului (ca o energie care poate fi asimilată și metabolizată chiar dincolo de înțelegere) și modul în care o mătușă, tanti Cicuța, îl învață pe adolescentul Ion Vianu să se bucure de muzică. Lucruri, spuneam, care scapă descrierii seci, dar care sînt, toate, atrase spre sine de o însușire suverană, pe care în „Cuvîntul înainte“, Ioana Scoruș o numește inspirat neutralitate binevoitoare.
Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.
