2019. O pledoarie și cîteva tușe
Nu știu cît de specifică e, dar, dacă ar fi să găsesc anului abia încheiat (cu inerții prelungite pînă acum) o amprentă temperamentală distinctă, aceasta ar fi susținuta demonizare a instituției criticii literare. Poate cuvîntul e exagerat și poate mai potrivit ar fi să văd în gesturile acestea semnele unei firești reglări a metabolismului cultural. Nu-i exclus. Ce am văzut eu e: că un cronicar s-a ales cu cîteva perdafuri violente, unele de nereprodus, pentru că a scris dur, dar nu malonest, despre cartea unui important poet revenit, după trei decenii, la uneltele lui; că aceluiași cronicar, unul dintre cei mai buni ai generației mele, i s-au reproșat afinitățile ideologice și editoriale în virtutea cărora, zice-se, ar fi alcătuit un top al nereușitelor (poate n-ar strica să recitim din cînd în cînd, igienic, bătrînele reguli ale polemicii civilizate de la Oxford); că, la început de an, un foarte tînăr recenzent care și-a permis să „radă“ (în jargon publicistic) un roman apreciat de alții a fost întîmpinat cu argumente de genul (citez din memorie, dar destul de exact): „n-am citit cartea, dar…“; că un juriu de tineri critici a moștenit insultele pe care, în anii trecuți, le primeau, cu consecvență, seniorii (îmi vine să cred că, mai știi păcatul, un vechi blestem dacic apasă asupra acelui premiu botoșănean); că, de cîteva săptămîni încoace, un autor altminteri politicos comite impolitețea de a-i admonesta pe cei care au uitat să-i amintească volumul în retrospectivele lor. Și mă opresc aici, deși mai am exemple!
Repet: s-ar putea ca toată agitația asta să fie un semn de sănătate. Criticii greșesc și, cînd o fac, nu trebuie menajați. Dar mă întreb dacă, de dragul aceleiași sănătăți, n-ar trebui să concedem că avem de-a face cu niște oameni care, în fond, pe dedesubtul măștii profesionale și dincolo de calificarea universitară, sînt la rîndul lor niște cititori (măcar la fel de mari pe cît sînt recenții influencer-i) care, pe deasupra, își mai și problematizează gustul și nu-l transformă, suveran, în capriciu și-n țîfnă. Știu, uneori, o armată de experți nu reușește să vadă ceea ce vede ochiul curat al unui copil. Dar pînă să apară copilul acela, bine-ar fi să nu ne aruncăm specialiștii din copaie. De aceea, mica mea listă îi pune în lumină pe cei a căror competență mi se pare, s-o spun pe șleau, de neînlocuit.
Un prim nume e cel al lui Eugen Ciurtin, cel care, în șantierul unei ediții critice cum n-avem prea multe, a dat peste un amănunt incendiar privitor la biografia pașoptistului Cezar Bolliac; același Ciurtin care, mai de curînd, într-un număr al excelentei reviste Transilvania, a tranșat situația debutului lui Ion Pillat, niciodată explicitat și comentat cum se cuvine. Remarcabilă e și probitatea cu care Mircea Mihăieș își continuă aventura joyceană începută în 2016 cu un volum dedicat protagonistei romanului Ulysses, O noapte cu Molly Bloom (Polirom). Erudită pînă în vîrful unghiilor e și O istorie descriptivă a literaturii române (Tracus Arte) a lui Mircea Anghelescu, o carte care opune cunoașterea manuscriselor veselei sarabande estetizante din istoriografia literară românească. Descoperiri de substanță face și Anca Hațiegan în trecutul feminin al teatrului românesc în Dimineața actrițelor (Polirom), convocînd, din presa secolului al XIX-lea, nume uitate și reparînd, cu argumentele pe masă, o serie de nedreptăți cimentate într-un imaginar colectiv majoritar masculin.
Despre o altă cercetătoare din Cluj, Ligia Tudurachi, am scris deja aici fără să fac economie de superlative: Grup sburător (editura Universității de Vest din Timișoara) e cea mai bună monografie 3D a unui fenomen colectiv românesc. Tot de un grup se ocupă și Magdalena Răduță în recentul În context (editura MNLR), unde investighează, din unghi sociologic, formarea reflexelor comune ale scriitorilor optzeciști. Un imens efort de panoramare, încheiat cu o carte extrem de plăcută, au făcut și Corina Ciocârlie & Andreea Răsuceanu în nu demult apărutul Dicționar de locuri literare bucureștene (Humanitas). În încheiere, succint, cîteva categorii. Dintre colegii mei dilematici: Cătălin Pavel și Bogdan-Alexandru Stănescu, cu Arheologia iubirii (Humanitas), respectiv Scrisoare pierdută (Polirom), două cărți cu, deja, numeroși aficionados. Dintre traduceri: Radu Vancu, cu versiunea românească a eseisticii lui Ezra Pound (Humanitas). Dintre surprize: Mihail Radu Solcan, aproape necunoscut pînă la postumul și cuceritorul jurnal Vremuri noi, vremuri vechi (ART). Dintre decepții: Ion Simuț (coord.) Ce e viu și ce e mort în opera lui Sadoveanu (Junimea), răspunzînd festivist unei întrebări, altminteri, bine puse.
Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.
Foto: wikimedia commons
