Contemporanul nostru
● Mihail Radu Solcan, Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal. 2007-2013, selecție, introducere și note de Mircea Flonta și Constantin Vică, Editura ART, 2019.
Între multele cărți semnificative apărute anul trecut, una singură, jurnalul lui Mihail Radu Solcan, merită notată ca revelație. Termenul e judicios ales. Am, cred, după cincisprezece ani de cronică, destulă experiență cît să nu mă arunc prematur și, prin urmare, să nu drămuiesc, atunci cînd recurg la ele, vorbele mari. Într-o cultură în care un textier de muzică ușoară a putut fi comparat cu Hölderlin, iar un eseist, sclipitor, e-adevărat, a fost lansat drept un Kierkegaard valah, o anume prudență a formulării entuziasmului e obligatorie.
Și totuși, de la programul existențial pînă la întorsăturile de frază, acest Vremuri noi, vremuri vechi își justifică, fără emfază, statutul. Să le luăm pe rînd: exceptîndu-i pe apropiații stricți, Mihail Radu Solcan a fost, pînă în ultima clipă, un cvasinecunoscut. Cultural, în orice caz. Cursurile pe care le ținea la Facultatea de Filozofie nu puteau livra, îmi închipui, decît o fantă minusculă în raport cu impresionantul atelier al preocupărilor sale deliberat private. Care se întindeau de la, evident, reflecțiile speculative în marginea profesiei la informatică, la studiul limbilor străine (atunci cînd nu se străduiește să deprindă greaca veche după manuale latinești, Solcan se răsfață cu chineza), la istorie literară sau paleografie și, cît să pună capac, la bricolaj și amenajări interioare. Nimic flaubertian (à la Bouvard et Pécuchet) în toată dispersia de interese și curiozități. Și, totodată, nimic elegiac în această lipsă de notorietate. Solcan și-a asumat-o, teoretizînd-o chiar: voia să fie un gînditor low profile. Expunerea publică, servilă în fond, față de un set de așteptări, i-ar fi limitat, spune el, libertatea. Există ipoteze scandaloase și foarte fertile de laborator pe care, împărtășindu-le, riști să le corupi sau să le surdinezi ipocrit, de teama impopularității lor.
Un exemplu elocvent și totuși light: sociologic vorbind, felul cum s-a edificat, după 1830, burghezia autohtonă a ținut de o etică a etalării luxului. Toaletele scumpe intrau, la Șosea, într-o acerbă concurență, din care „adversarul“ trebuia să iasă numaidecît zdrobit. Nu-i o noutate, memorialistica de epocă nu ratează să descrie nici opulența, nici cruzimea acestor ceremonialuri. Pe un asemenea fond, constată Solcan, momentul 1948 a lovit cum nu se poate mai adînc. Fosta sociabilitate salonardă s-a văzut retrogradată la talcioc, unde doamnele de altădată se întîlneau, acum, să își vîndă pe mai nimic vechile podoabe. Pe acești oameni, comunismul i-a ruinat moral, exploatîndu-le o vulnerabilitate morală. Pe Noica, în schimb, inaderent la astfel de frivolități, sărăcia nu l-a umilit.
Rostite în for, astfel de considerații (de care jurnalul e plin) pot isca reacții umorale. Solcan e o minte incomodă, cu tot ce presupune asta, dar nu un erou. Așa încît preferă să le ferească de audiență, păstrîndu-și dreptul de a-și mobila după plac intimitatea. Cu ce anume? În primul rînd cu cărți, de care se îndrăgostește, singur o spune, în felul în care alții se îndrăgostesc de femei. Își deversează salariul în volume rare pe care le vînează vertiginos prin anticariatele bucureștene. Între 2008 și 2013 (nici măcar un verdict medical crunt nu-i domolește pasiunea) adună volume dintre cele mai inaccesibile și, pentru eficientiști, dintre cele mai inutile: un dicționar român-japonez de la 1940 aureolat spectaculos (vasul care transporta un întreg tiraj s-a scufundat); Regulamentul Organic (ediția 1847); un tom al lui Sami scris în turca otomană; un Satyricon de la 1743 și altele asemenea. Se revoltă cînd nu găsește, în Imposibila întoarcere, o sintagmă pe care Manolescu i-o atribuie lui Preda. Visează, în paralel, să scrie, odată ieșit la pensie, o carte despre latina medievală din Transilvania. Și astfel, căptușit interior, găsește și resurse pentru momente de umor pince sans rire, declarîndu-se fascinat de erudiția lui Claude Karnoouh, pe care-l ascultă într-un rînd conferențiind în marginea modernismului.
Ca să fiu sincer pînă la capăt, nu mi‑a căzut bine paraponul lui Solcan față de critica literară; ce-are totuși a face?! Omul a citit cît zece și s-a bucurat cît o sută. A iubit, fără-ndoială, literatura. Și, risc să spun, a compus, în acest jurnal, unul dintre cele mai atașant-românești personaje din proza de idei a ultimelor (cel puțin) trei decenii.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.
