Orașele invizibile
● Octavian Soviany, Am fost un copil reușit?, Hyperliteratura, 2018.
Într-un fel de colofon care încheie memorialul primilor ani ai lui Octavian Soviany, titlul cărții e citat ușor diferit: cu un oare în plus. Va fi fost o variantă de lucru, între timp abandonată? Tot ce se poate. Cert e că modificarea, minoră cum este, face un bine întregului, venind să tempereze un efect retoric inutil, de care, la urma urmei, confesiunea aceasta e cu totul străină. Estet radical, poate cel mai radical dintre scriitorii români impuși după Revoluție, Soviany nu e tentat de poza moral-metafizică. La ce bun? În definitiv, Soviany e departe de a se afla într-un moment bilanțier. La aproape 65 de ani (îi va împlini pe 23 aprilie), el se arată mai productiv ca oricînd. Scrie, traduce și publică într-un ritm alert, la un nivel de excelență, și probabil că doar numărul mare de fronturi pe care le-a deschis face ca lucrul să nu sară în ochi cronicarilor. Au trecut abia cîțiva ani de cînd restituia, într-o versiune proaspătă și integrală, baudelairienele Flori ale Răului și deja au fost completate, într-un soi de serial decadentist, de un Verlaine (cu Poeme saturniene) și un Gautier (cu Emaiuri și camee). În toamna aceasta, ca în joacă, Soviany a mai dat, la aceeași editură Hyperliteratura, o Carte a răstălmăcirilor, pe patruzeci și cinci de voci, de la Compiuta Donzella Fiorentina la Delmira Agustini. Și asta doar în pauzele de scris… Eșantionul mă scutește să mai reconstitui bibliografia principală, de două ori mai întinsă. De-ajuns să spun că, din cît a lăsat să se vadă dincolo de cortină, autorul are pe masa de lucru o masivă trilogie romanescă.
Pe acest fond, Am fost un copil reușit? este și nu este o schubertiadă. Este, în măsura în care reprezintă un filon colateral. Și prin dimensiuni, și prin natură, căci Soviany nu e un obișnuit al luminilor rampei. Captiv al muncilor sale (e un artist, adică un artifex), el se plasează arareori în centru. Publicitatea nu l atrage. Are, de altfel, alura unui mare discret, pentru care foaia albă, cu promisiunea unei improvizații, e mai de preț decît un afiș glamouros. Și nu-i o întîmplare că tonul în care sînt redactate aceste amintiri e unul deliberat egal, fără denivelări și emfaze. Nu pentru că Soviany nu le-ar cunoaște și nu le-ar putea exersa cu dexteritate (stă mărturie mai vechiul volum Dilecta, adevărată verigă lipsă a stilului rococo într-o literatură în care pînă și existența barocului e discutabilă), ci pentru că nostalgia lui exclude ceremonialul. Există undeva un pasaj în care, revenit în Brașovul în care-a copilărit, Soviany realizează că, dacă locurile mai păstrează ceva, o aromă din geografia deceniului al șaselea, oamenii s-au dus definitiv. Adică au devenit, cei care mai sînt în viață, de nerecunoscut. Cîți dintre cei care explorau, la săniuș, Colina de azi (Cigánydomb-ul de altădată) mai păstrează vii legendele care-i înspăimîntau și-i animau cîndva? Cîți își mai amintesc parfumul de ciocolată al fabricii Dezrobirea? În fața unei asemenea constatări, care schimbă nivelul de gravitate al cărții (iată de ce o găsesc și altfel decît simplu agreabilă), reacția e cinematografic-potolită: scriitorul își aprinde o țigară și se așază de-a dreptul pe trotuar.
Chiar fără a fi pusă în scenă, această distanță era evidentă din numai cîțiva markeri stilistici. Ce îi unește pe actualul Octavian Soviany, cel a cărui complexitate senzorială și lingvistică e, cum am spus, redutabilă, și pe omonimul său cu cinci decenii mai tînăr? M-am străduit, citind, să găsesc un fir roșu, oricît de subțire, care să-i țină, cumva, împreună. Rămîne un mister cum a putut evolua sensibilitatea burgheză a unui copil timid și retras, pasionat de lecturi aventuroase și de evadări cazaniere, locuind într-o margine a Centrului (căci strada Aurel Vlaicu nu-i departe de faimoasa Piață a Sfatului), într-un imaginar nervalian dens și neprefăcut. Și tocmai persistența acestui mister e marele atu al cărții, dovada ultimă a sincerității ei. Fiindcă dacă Octavian Soviany ar fi literaturizat, fie și un strop, întreaga enigmă s-ar fi evaporat, în beneficiul unei schelării deterministe numai bună pentru istoricii literari fără imaginație.
Cosmin Ciotloş este critic literar și predă literatura română modernă la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.
