Stări de agregare
● Florin Iaru, Jos realitatea!, Editura Paralela 45, 2019.
Cineva, un critic de demult, scria despre un mare poet român că, monocord fiind, cîntă totuși pe coarda cea mai lungă. Așa și cu Florin Iaru: arealul lui tematic e, din 1981 încoace, invariabil. Îl animă răsturnările de situație ale scenariilor amoroase, îl obsedează figurile disimulate ale morții și pune pe jar conformismul limbajului, pe care-l accidentează sprințar ori de cîte ori are ocazia. Astfel încît, de la „trine-ai venit, nașule“ din anii debutului la „abajurîmprejur“ și „sexerțiune“ de azi, Iaru a ajuns să-și construiască un dicționar alternativ de termeni numai ai lui și, ceea ce e și mai important, o combinatorică inimitabilă și o sintaxă pe măsură. Ceea ce sperie în primă instanță, derutează mai apoi, dar ajunge, odată lecția de sensibilitate deprinsă, să fidelizeze. Am trăit-o pe pielea mea cîndva, și am avut ocazia s-o verific recent, la studenții mei, alături de care am parcurs la pas preț de un semestru poezia generației ’80. L-au asimilat prudent, dar l-au îmbrățișat definitiv ca pe unul dintre cei mai originali și mai inventivi poeți ai noștri.
Că spectacolul acesta continuu nu e doar glanț retoric o atestă și ritmul mai mult decît parcimonios în care Iaru și-a dozat volumele de versuri. Doar patru, cu tot cu cel de acum, în aproape patruzeci de ani. Campion nativ al locvacității, el s-a ferit de ispita atît de confortabilă a grafomaniei perdeluite. Și s-ar fi ferit în continuare, destul, dacă n-ar fi simțit, în tăcerea aceasta editorială, pericolul complementar, al capitalizării simbolice fără acoperire („drumurile bătătorite ale notorietății“, cum singur o spune pe voletul acestei cărți). O atitudine care confirmă, o dată în plus, spiritul neastîmpărat al poeziei lui. Un spirit care, fără să umble după refresh---uri conjuncturale, se prezintă, în Jos realitatea!, în toată știuta lui prospețime. Ce s-a schimbat radical e starea de agregare: altădată volatilă, prezența morții, de exemplu, a devenit solidă și contondentă, ca în acest poem avîndu-l în subtext pe Mircea Nedelciu (primul dintre marii dispăruți ai promoției lui Iaru) și ca în altele, nu puține: „Cînd prietenul meu a deschis gura, / am crezut că văd ieșindu-i din măruntaie / pumnul înmănușat. / Am vrut să spun / (blestemată, îngîmfată încununare poetică): / mănușa de sticlă mișca degetul mic de vomă. / Dar nu e adevărat. / Prietenul meu nu merită așa o minciună. / Moartea a rămas înfiptă în gîtul lui / pînă l-a sufocat“.
Se prea poate ca vîna aceasta tragică să se fi accentuat în timp, se prea poate, altfel spus, ca totul să fie o chestiune de metabolism. La urma urmelor, nimeni nu păstrează, sexagenar, temperatura emoțională de la douăzeci de ani. Dar mi se pare că, dincolo de eventualele considerații empatice, ceea ce îl definește pe Florin Iaru cel din Jos realitatea! e efortul de a înțelege lumea așa cum e ea, cu toate improprietățile și incongruențele pe care le presupune. Așadar, cu lipsa de romantism a unor situații zise romantice, cu nenumăratele confuzii care alcătuiesc ceea ce numim claritate, cu implauzibilul secvențelor de viață pe care ochii și simțurile le certifică rapid. De fapt, Iaru nu-i un fantezist și un evazionist ludic decît pentru dogmaticii pentru care transcrierea realului are prea adeseori alură de formular tipizat (de unde și antifraza din titlul cărții). „Viața ne oferă, din păcate, / exemple mult mai infecte“, încheie Iaru un poem.
Reconcilierea dintre rîsul în degradé (cînd gros, cînd subțire) și subiectele care, socialmente, impun poza pioasă nu e, deci, un efect stilistic, ci o formă de adecvare la adevărata natură a lucrurilor. A tuturor lucrurilor: „Nu e nimeni legat. Nimeni nu e liber. Dimineața nu cheamă / noaptea, viața nu vorbește cu moartea. Numai cuvinte, printre / care te îmbățoșezi tu, gata de luptă. E o posomorală veche de / cînd lumea, peste care au pus glazura de cuvinte. Vine unul, gustă / și se îmbățoșează ca tine. La luptă! / / Ce luptă? / Stai moale, la locul tău!“. Și, pe fondul acestei convingeri, care nu e numai o artă poetică, ci și un veritabil instrument de cunoaștere, Florin Iaru a mai dat, prin Jos realitatea!, cîteva piese de rezistență: „Gata“, „Despărțire“, „Spitalul amorului“, „Camera principală“, „Iubire contemporană“, „Garda la steag“, „Dansatorii“, „Nu“ sau, în sfîrșit, „Lumea cealaltă“. Le-am numit așa, piese de rezistență, doar pentru a evita un pic cam emfaticul capodopere. Altminteri, asta sînt.
Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.
