Sculptînd în timp

Romanul românesc din stînga Prutului este un proiect cultural, organizat de Asociația pentru cultură și arte Arbor, cu scopul de a promova cinci dintre cele mai importante romane basarabene ce lipsesc din biblioteca cititorului român. Sînt romane scrise de cei mai importanți scriitori basarabeni, generația șaizeciștilor. Proiectul va contribui la cercetarea acestor opere de către critici români, cu scopul de a familiariza publicul român din dreapta Prutului cu o operă literară românească de valoare, dar necunoscută în România. Romanele selectate sînt: Hronicul găinarilor (2006) de Aureliu Busuioc (1928-2012), Povestea cu cocoșul roșu (1966) de Vasile Vasilache (1926-2008), Zbor frînt (1966) de Vladimir Beșleagă (n. 1931), Biserica albă (1987) de Ion Druță (n. 1928) și Venetica (1998) de Ariadna Șalari (1923-2016). Proiectul se va desfășura la București și va avea ca participanți critici literari români, și anume: Andreea Răsuceanu, Cosmin Ciotloș, Florina Pîrjol, Bogdan Crețu și Marius Chivu. Fiecare critic va scrie un text de critică literară pentru romanul ales, care va fi publicat în revista Contrafort din Republica Moldova și pe dilemaveche.ro, și dezbătut în cadrul unui eveniment public organizat la ARCUB, Centrul Cultural al Municipiului București, pe 24 și 25 august 2021, moderat de Mirela Nagâț, realizatoarea emisiunii Cooltura, de la TVR1. Din înregistrările audio ale dezbaterilor se vor realiza cinci podcasturi, în baza unui scenariu ce va include cele mai interesante momente din dezbateri, fragmente citite de actori și muzică originală.

Nu-mi aminteam, mărturisesc, articolul sever pe care, într-o Românie literară de demult, Ion Simuț îl dedicase acestui roman („Un roman comic izvodit dintr-o snoavă”, România literară nr. 26, 2005.). Neglijență avantajoasă: citindu-l abia acum, la cincisprezece ani distanță, l-am privit direct ca pe un fapt de istorie literară, despărțindu-mă deci de el fără furie și aprobîndu-l (acolo unde era cazul) fără entuziasme genuine. La urma urmelor, ce făcea criticul acolo era o necesară încercare de revizuire, la fel de firească, din punctul de vedere al generației mele, pe cît erau acelea care-i priveau pe autorii din dreapta Prutului. Căci, dacă Simuț are dreptate, iar Povestea cu cocoșul roșu chiar e „un caz flagrant de autoiluzionare a criticii”, atunci ne putem întreba în ce măsură autori ca Augustin Buzura, Fănuș Neagu, D.R. Popescu, Al. Ivasiuc și ceilalți (am ales numai congeneri ai lui Vasile Vasilache pentru a putea păstra termenii comparației) nu sînt și ei, fiecare în felul lor, beneficiari ai unei îngăduințe excesive din partea comentatorilor.

E drept că pe seama Poveștii cu cocoșul roșu s-au scris multe pagini ridicole și complet neserioase (tot atît de neserioase pe cît de sobru și catedratic le era tonul), dar mă tem că e o fatalitate care nu-i poate fi imputată autorului. Fie că e vorba de „dihotomii platoniciene” sau de postmodernism avant la lettre (cîți asemenea postmoderni nu s-au inventat și la București în primul deceniu de după 1990...), Vasile Vasilache n-are nici o vină. Cazul e clasic: Povestea cu cocoșul roșu suferă de pe urma etichetelor care i s-au pus și care circulă neîngrădit. Un singur exemplu: în 1969, Mihai Cimpoi califică romanul drept „carnavalesc”, desigur, pe urmele lui Bahtin (în Disocieri, Editura Cartea Moldovenească). Trei decenii mai tîrziu, un alt comentator recurge la exact același termen pentru a defini în sfertul de pagină pe care i-l dedică în Dicționarul General al Literaturii Române. Și e numai începutul: mai toate studiile de factură universitară pe care le-am parcurs se împotmolesc în formula aceasta, pe care-o explică și-o detaliază paroxistic. Problema nici măcar nu ține de adecvare: pot accepta, de dragul discuției, că Povestea cu cocoșul roșu ar conține un asemenea filon, dar mă îngrijorează crasa lipsă de imaginație a criticilor, care nu par dispuși să recitească întîmplările cu propriii lor ochi. Cu atît mai mult cu cît la data cînd Cimpoi își formula verdictul el cunoștea doar prima parte a romanului, apărută în 1966. Cea de-a doua va apărea, inițial în revistă (Nistru, 11-12/ 1971 și 1/ 1972) și abia mai tîrziu în volum.

Aici greșește cu adevărat și Ion Simuț, care își calibrează așteptările după un raport de etapă pe care-l crede definitiv: „E o glumă prea lungă şi destul de căznită pentru un roman. Poţi să savurezi sau nu acest umor popular, încărcat de anecdote, alunecări în absurd, complicații imprevizibile ale epicului rural. Nu e pe gustul meu. E, oarecum, un carnaval al vieții rurale (e cam mult spus), compusă din petreceri, glume, farse, conversații naive, prostie general-umană şi lene moldovenească. Poți aprecia spiritul ludic crengist, dar e destul de vag şi de îndepărtat. Umorul din Povestea cu cocoșul roşu mi s-a părut sub nivelul din proza lui Nicuţă Tănase sau Ion Băieșu din scenetele cu Tanţa şi Costel (desigur, şi lumea e alta). Demonstrativ în satira prostiei omenești, susținut de personaje lineare, lipsite de o minimă complexitate (cum s-ar fi cuvenit), bazat pe o narațiune extrem de artificioasă, agrementat cu un umor pueril, Povestea cu cocoșul roșu dezvoltă - nefiresc şi chinuit - într-un roman materialul epic al unei snoave, de genul Dănilă Prepeleac sau Păcală în satul lui. Rezultatul e cu totul nesatisfăcător, de-a dreptul decepționant”.

Numai că Povestea cu cocoșul roșu nu este o comedie. Sau mai bine zis, încetează să mai fie odată cu remanierea la care Vasile Vasilache începe să o supună la puțin timp după apariția primei ediții. Astfel încît ceea ce a citit criticul (și ceea ce citim noi) e o cu totul altă carte decît fusese ea în 1966. Nu prin dimensiuni, ci prin natură, căci tema însăși și odată cu ea încărcătura simbolică a Poveștii... se modifică radical. E curios că nimeni nu a sesizat schimbarea stilistică de ton care survine odată cu jumătatea (am în vedere ediția recentă, de la Cartier) prozei: din joc de limbaj, ea virează spre un realism aspru, credibil, asumat, pentru a sfîrși în irizări fantaste și parabolic. Sînt, prin urmare, trei trepte, trei dimensiuni, incluzînd-o și pe aceea verticală, „metafizică”, în care nu mai rămîne, trebuie s-o spunem, nici urmă ludic. Modelul Creangă lasă locul modelului Dostoievski (atenție, vorbesc despre tendințe, nu despre identificări valorice), iar Serafim devine, din Dănilă Prepeleac, un veritabil Mîșkin rural.

Metamorfoza, spuneam, se vede cu ochiul liber. Nu e greu de remarcat ce diferență e între un pasaj ca acesta: „Multe ciudăţenii se petreceau în satul ista și unele chiar fără pereche. Bunăoară, preotul își cumpărase motocicletă, căci avea vreo trei biserici depărtate, în care făcea slujba peste o duminică-două. Dar nu-i vorba de asta - Sfinţia Sa, zi de zi, seara și dimineața, pîrîia şi huruia motocicleta în jurul bisericii, încît credeai că în jurul ei lucrează un greder. Credincioşii începuseră să se împuțineze, alții îşi subţiaseră evlavia şi cucernicia. Însuși clopotarul i-ar fi spus-o, cică, preotului: - Sfinţia Ta, opreşte motocicleta, n-o mai hurui, că n€ grăiesc urît oamenii, chipurile, huzurim-duruim.” (Vasile Vasilache, Povestea cu cocoșul roșu, ediția a VII-a, Editura Cartier, 2013)

Și cel în care bătrînul și însinguratul lăutar Zahariosu i se confesează amar protagonistului: „Eşti trudit, Serafime... Da, ca Ponoarele unde-ai crescut, Se întîmplau şi cu mine asemenea lucruri, cînd mi se făcea... adică mă trudeam de pomană. Iaca așa... se urca gîndul pe pieptul meu, ca un deal, mă înăbuşea, îmi sugruma suflarea... Ei, vedeam reaua, ia dă-te, vioară, încoace! Un lucru mă dădea de sminteală: urla un cîine în mahala! Eu cîntam, da cîinele urla. Da că şi eu atunci mă înciudam, luam vioara subsuoară și mă duceam la crîșmă, unde cîntam chefliilor, petrecăreților..., şi Zahariosu soarbe o dușcă din sticlă, zicînd apoi: Altfel se bea apa, bre, dacă-i plătită... şi amu ascultă ce-ţi spun: tu ești născut numai pentru scripcă..., şi încheie: Nu te rușina de vioara mea, dar ţi-oi spune: şi un deal are haz de tată... El îţi proptește zarea şi fruntea! Nu te amăgește ca marea, ca pustiul ori ca pusta, cu nemărginirea ei oarbă... De asta tată-tău e un deal: îți potolește pasul, îţi ogoieşte ochiul... Nu vezi cum am prins rădăcini într-o prispă?!”

E, între cele două fragmente, o întreagă epocă literară, parcursă de Vasile Vasilache în cîțiva ani de lucru pe manuscris și de repoziționare temperamentală. Jurnalul său, publicat în urmă cu cîțiva ani la Editura ARC, stă mărturie. Și e surprinzător cum scriitorul are el însuși intuiția exactă a acestei transformări pe care se simte obligat să o onoreze. La 28 aprilie 1968, Vasilache notează, memorabil: „Basmul (fiecare capitol în parte) capătă niște amplitudini, aș zice dostoievskiene, dînd la o parte modestia. Roiesc în cap și pe hîrtie asociațiile ca niște albine la urdiniș. Scriu E.Z. la s/soviet... se disting tot mai mult și mai viu unduirile, semnificațiile, ale sensurilor ascunse, subterane. Fiecare capitol e dator să poarte doar o aparență de subiect în text. În același timp, în subtext, el trebuie să constituie (pe un text disparat dacă se poate... împreună cu celălalt alăturat cap.) o întrepătrundere de sensuri și o îngemănare emotivă în măsura aceea în care împletitorii de coșuri de pescuit ori constructorii de turnuri conoidale țintesc vîrfurile prin fiecare linie, prin fiecare mlajă.” (Vasile Vasilache, Jurnal, ediție îngrijită de Victor Vasilache, Editura ARC, 2017)

Adevărul e că simplă snoavă, așa cum o numește Simuț, Povestea cu cocoșul roșu nu fusese niciodată. Dotat cu umor, Vasilache nu e totuși un umorist, ci un sintetizator nativ de limbaj. Comparația cu Creangă sub acest aspect i se potrivește în primul rînd: nu prin caraghioslîc, nu prin nostimada de situație, ci prin fibra „mallarmeeană” pe care i-o punea în evidență Fundoianu într-un articol din 1923. Iar dacă ar fi să-i caut vecinătăți recente, l-aș asocia cu comparatistul (îl numesc așa, fiind mult mai mult decît atît: un autor plurimorf, în și fond, neîncadrabil) Călin-Andrei Mihăilescu sau cu poeți de felul unor Ion Stratan sau Viorel Padina (al cărui „Despre hipnotizori”, în Poemul de oțel, ediția a doua, Cartea Românească, 2020, transcrie ludic un ecorșeu psihic terifiant). Așa se explică puzderia de formule regionale, fără-ndoială căutate („nu zăbavă”, „tobultoc de coșcovitură”, „răzăluise”, „bumașcă”, „slăjită în bohonos” etc.), de aici vine preferința pentru aliterații și pentru parigmenoane („acușica va să i se scurgă roșeața-i sîngerie jos-jos, ca prin strecurătoare” „dus de cozoroc de către un alt Cozoroc”), de aici onomastica filtrată semnificativ (binomul Serafim/ Anghel e absolut elocvent), sau, în sfîrșit, mitralierile dialogale rimate gratuit și muzical: „- Cerem?/ - Păi, doar aud!/ - Păi, ne-aţi cerut.../ - De mult sînteți în pătul?/ - De aseară./ - Şi ce faceți la stăpîn?/ - Păi, care şi cum./ - Da de aseară e mult timp?/ - Creasta ştie!/ - Roșie? Bogasie?/ - Păi, dulce să fie!.../ - Ştire-ştir?!/ - În bafta porcului gemînd.../- De ce nu șezi locului?/ - Păi, asta-i viață? Ne-au legat de-o ață./ - Da' ce voiai, măi neaţă?/ -Pădure!/ - Cir... şi secure?/ - Pădure!.../ - Las-o mai moale.../ - Da' ce, aicea e tare?”.

Să ne amintim, în acest sens, intrarea în scenă a lui Serafim Ponoară, din capitolul al patrulea al romanului, unde, îndrăgostit inabil, protagonistul intră în conflict cu un rival spontan a cărui furie nu o înțelege, cum nu înțelege, în general, răutatea, și ale cărui accese de violență îl uluiesc și-l paralizează. Simuț vede aici o reacție de „prost”. Sau, continuă criticul, de „nătîng”, de „ins anapoda”, de „sucit”. Cu puțin efort, ar fi ajuns cu înșiruirea la cuvîntul potrivit: „idiot”. Dar un „idiot” de felul lui Mîșkin, imun la jigniri și pregătit să răspundă ofenselor cu generozitate mirată. E exact ce face Serafim: „Zice hainul cu mîinile în şolduri: - Dumnea-tîrlă ce doreai? Serafim nu prea pricepe ce e aceea „tîrlă” în inima horei şi ce e aceea „tîrlă” sub o tufă de soc. - Fata aceea, săraca... Mi se făcuse nu-ş cum de dînsa... - Ei, grăieşti! la jură-te: să chiorăsc! Serafim crede oamenilor... — Să mor, să nu mă urnesc din loc... - Dumnea-tîrlă, fă-ţi şi-o cruce! Pe loc Serafim ridică trei degete în frunte, cînd colo, dumnealui - pleosc! una din stînga! Serafim se face alb-alb. — Dumneavoastră greșiţi... Dacă sînteţi buni, să mă ascultați... — Ah, iaca alta! şi tot atunci îi repede una din dreapta. — S-avem iertare... Serafim își linge sarea cea roşie de pe buze.”

Aici și mai încolo, viața lui e un kenosis continuu: se diminuează constant, își suprimă orgoliul (în măsura în care se poate vorbi, în cazul lui, despre așa ceva), dăruiește tot ce se poate dărui. Nu pricepe farsele cinice pe care i le pune la cale Anghel, marele său competitor și singurul său prieten și nu vede, în toată confuzia lumii altceva decît un spectacol de ale cărui lumini mișcătoare e dator să se bucure. Sigur, lecția aceasta are și o componentă morală. Dar mai importantă (adică mai înaltă, mai puțin didactică și utilitaristă) mi se pare cealaltă față a chestiunii, care e de ordin, să zic așa, compozițional: Vasile Vasilache furnizează prin personajul său un fel de a privi lumea care e cel al înțeleptului născut, iar nu făcut. Ceea ce e în sine o performanță narativă cu totul particulară: nu se poate mima, nu admite improvizația, nu se învață din manuale de creative writing sau din tratate de teorie literară. Aici stă, după mine, marele cîștig al Poveștii cu cocoșul roșu: în puterea autorului de a fi el însuși la înălțimea pe care i-o pretinde propriul său roman.

E motivul pentru care nu m-aș grăbi să decodez numeroasele „trucuri” din carte într-un registru exclusiv formal. Capitolele inițiale al căror narator e „bouțul” Apis-Bălan nu mi se par, deci, numaidecît fabulistice. Ele sînt, dimpotrivă, parte a întinsului exercițiu spiritual pe care-l pune în mișcare Vasilache. Altfel spus, îl pregătesc pe Serafim, care nu e decît, telescopat, o extensie umană a naivității dezvăluitoare, blînde a tăurașului alb în drumul său spre iarmaroc. Uimirea în fața coregrafiei solare i-ar putea fi la fel de bine atribuită și animalului (cum se întîmplă, de altfel) și stăpînului cu inimă clară: „Tabloul acestei dimineţi părea răsturnat cu gaidele în sus: o căciulă dormise într-un par, iar un soare adormise într-un copac. Sfîntul soare își reveni însă, părăsi arborele şi acesta rămase el însuși orfan, ca un ştir în prăşitură. Deci, ca să vedeţi cît e de viclean și soarele! Apoi, nu zăbavă, din cele patru zări năvăliseră în nări fel de fel de izuri și miresme şi, jur-împrejur - Bălan întoarse iute capul -, deasupra celor cinci, şapteş... cîte dealuri — mai bălțate ori mai cucuiate, ori împădurite -, se pecetluiră tot atîtea cozoroace și baloane însîngerate. Adevărul? Boul clipise, ca un bou ce era cu vederi... Văd soarele înșelător... Dar el pe mine cum mă vede?”.

O performanță foarte particulară, spuneam, care e în primul rînd a autorului și care se dovedește, pentru această carte, decisivă. Toate celelalte (și scriitura, și stăpînirea regimurilor lexicale, și anecdotismul pe spații restrînse, și dispoziția alegorică, și ironia corozivă, și subversivitatea politică) sînt însușiri replicabile: de regăsit, adică, la prozatori mai mici sau mai mari din blocul estic sau de aiurea. Ce îl definește însă pe Vasile Vasilache e desăvîrșita sa echilibrare sufletească în raport cu personajul său, Serafim, cel „născut din dor, din dragoste” (în Jurnal) și, în consecință, căzut într-o lume strîmbă (care nu e doar aceea a colhozurilor sovietice și care include și legionarismul, și carlismul, ba chiar și democrația cea mai tihnită). De aici tonul soteriologic și totodată profund nedogmatic al Poveștii cu cocoșul roșu.

„Anghel se dă drept Serafim, adică Serafim se roagă în numele lui Anghel”: propoziția aceasta, desprinsă din jurnalul scriitorului (22 septembrie 1968) valorează mai mult decît orice eventuală glosă pedantă. Despre asta e vorba în definitiv în carte: despre un om (îl numesc așa pentru că transcende limitele ficțiunii) capabil să tragă după sine, în sus, tot ce atinge, de la vițelul Bălan la convulsionatul Anghel, de la soția infidelă la cel mai neînsemnat paznic al islazului comunal. În momentul cînd o înțelege, cînd realizează că a intrat, ca din întîmplare, „în posesia” unui astfel de erou rarissim, Vasilache are, în sfîrșit, revelația marelui roman.

Amintitul jurnal consemnează obsesia aproape magnetică pentru rescrierea lui, pentru completarea primei ediții cu salvatoarea parte a doua. Sînt luni întregi în care scriitorul nu se gîndește decît la Poveste..., punîndu-și întrebări și căutînd soluții și în care ajunge să culeagă, din banalul cotidian, acele fragmente care fac din el un al doilea Serafim. Momentul e databil: sfîrșitul lui 1967. La masă cu familia sau în misiunile zilnice, Vasilache afișează fără ostentație (și poate chiar inconștient) mici postúri serafimiene. Las deoparte episodul din 9 noiembrie, grăitor și el, pentru a reproduce nucleul dur al iluminării, petrecut două zile mai tîrziu: „Ieri am avut o zi ... Trebuia să vînd vaca tăiată a mătușă-mea. Am umblat printre cărnari duhnind a votcă, printre şolba: „Vanea Ceaikovski, privet lui Memei de la cadre, spune că te-am trimis eu.” Azi dimineață, taxistul, un ovreu: - Eu, dacă vreu, pot să nu te ieu, că mata ai comandat taxi, așa-i? Dar ce-mi vîri, carne, aşa-i? Eu: - Da eu te rog frumos ... - Așa, toți te roagă frumos, da eu răspund, uite cum e... La bazar, la 7 dim. Întuneric ... Carne, carne ... M-am strecurat al doilea ori al treilea ... Zic unuia care a venit al patrulea: - Tovarăși, aici e rînd, luaţi aminte, iată dumnealui e primul, eu după dumnealui... Dumneata după mine ești, zic lui al treilea. - Mata ești după mine, face el serios, abătut chiar...”

Și așa mai departe. Pentru ca, o pagină mai tîrziu, la capătul acestor tracasări, să exulte: „Dar tot ieri am avut revelaţia ansamblului basmului, o chestie care o ai rareori în viața unei bucăți... Nu puteam merge pe drum de frisoane ... Oare nu cumva zbuciumul cotidian îşi caută liniştea și sublimarea în ceva „de dincolo? Pentru că într-adevăr două zile la rînd am avut o grijă nu pentru mine, în ce mă privește ... scuip! Dar mă gîndeam la moșneag, ce-o să zică? - Am prăpădit junca...”

Odată cu acest moment, lăsam să se înțeleagă, începe marea cursă a lui Vasile Vasilache pentru partea a doua a romanului său. Ezitările iau sfîrșit, atenția se canalizează, lecturile și relecturile devin acte de foraj interior: Goethe, Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski, Mann. Scîrbit de mediocritatea mediului literar („toaia asta de clăpăugi”) intră într-o recluziune întreruptă doar din cînd în cînd de întîlnirile cu Tarkovski, în portretul căruia se întrevăd (cum altfel?) tușe ale aceluiași Serafim: „Mi-am amintit: ieşind de la restaurant, cineva îi arată lui Tarkovski, mai bine zis, chiar îi rupe şi-i dă cîteva zarzăre. Îi spun că-s ja(ve)rdele, nu abricoase, că-s așa şi pe dincolo şi că... copiii le mănîncă cu poftă. Andrei le ia, ronțăie una, două... Mașina merge, noi am și uitat de „ja(ve)rdele“, - cînd numai ce-l văd că mi le întinde”.

De la înălțimea aceasta, Povestea cu cocoșul roșu și Jurnalul devin aproape indiscernabile. Sînt ambele forme de a sculpta în timp, cu formula memorabilă a regizorului lui Solaris. Pe care o cred mai adecvată (chiar și științific) decît obositoarele divagații despre „carnavalesc”, „tehnici narative”, „perspective”, „fragmentarism”, „dezintegrare” și cîte și mai cîte alte formule de basm academic.

Cosmin Ciotloş (n. 1983) este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Editura Pandora M, 2021.

Vasile Vasilache (n. 4 iulie 1926, Unțești, Bălți – d. 8 iulie 2008, Chișinău) și-a început studiile liceale (1937) la „Liceul de Aplicație” (Seminarul Pedagogic Universitar) de pe lîngă Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, dar, odată cu anexarea Basarabiei, a fost nevoit să se întoarcă în satul natal. A absolvit Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău (1958) și Cursurile Superioare de Scenaristică din Moscova (1964). A fost redactor la revistele Cultura Moldovei (1958) și Nistru (1965-1969), membru al Colegiului redacțional la Studioul „Moldova-Film” (1965-1971), redactor-șef la revista Columna (1993-1995). A debutat editorial în 1961, cu proza pentru copii Trișca și volumul de publicistică Răsărise un soare în vie. Au urmat culegerile de nuvele: Ale tale două mîini (1964), Două mere țigance (1964), Tăcerile casei aceleia (1970). Și-a cîștigat notorietatea cu romanul-parabolă Povestea cu cocoșul roșu (1966), înfierat de criticii aserviți puterii pentru că îi lipsesc principalele trăsături prin care se manifestă „principiul partinității comuniste a literaturii sovietice: ținuta ideologică și artistică înaltă, aprecierea principială, de clasă a fenomenelor din viață, limpezimea idealului social-estetic, de pe pozițiile căruia studiem viața”. A mai publicat volumele de proză scurtă Elegie pentru Ana-Maria (1983), Navetista și pădurea (1989), Surîsul lui Vișnu (1993), Navetista în codru (2007).

Legendă foto: Vasile Vasilache în 1970

Despre proiect: Contextul în care se va desfășura proiectul este unul în curs de dezvoltare a colaborărilor culturale tot mai intense dintre România și Republica Moldova. De la începutul activității sale, Arbor contribuie tot mai mult la dezvoltarea acestui demers, deși cu fiecare proiect se înțelege că golul cultural, al produselor culturale basarabene ca parte integrantă din cultura națională, este mai mare decît pare la prima vedere. Proiectul cultural „Valentina Rusu Ciobanu. 100 de ani de la naștere”, organizat de Arbor în 2020, a fost un astfel de demers, în cadrul căruia s-a constatat că pînă și cei mai importanți istorici de artă și artiști români nu erau familiarizați cu numele și opera acestei pictorițe, în ciuda faptului că Valentina Rusu Ciobanu este o importantă și foarte cunoscută pictoriță de la Chișinău, născută însă în România Mare și fostă studentă la Academia de Arte de la Iași, în clasa profesorului Jean L. Cosmovici și al pictorului Corneliu Baba, unul dintre cei mai apreciați pictori români din a doua jumătate a secolului XX. La fel se întîmplă și în cazul altor sectoare culturale: literatură, muzică, teatru; importante personalități ale culturii românești nu cunosc numele sau opera artistică ale autorilor basarabeni din diferite perioade, care au însă o operă importantă pentru întreaga cultură națională și care au dus, deseori în condiții nemiloase, o grea luptă de rezistență și de ocrotire a identității naționale, a culturii și limbii române în Basarabia.

Partenerii proiectului: Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, va sprijini proiectul cu toate materialele necesare studiului operelor literare și va participa la dezbaterile publice. Evenimentele cu public vor fi completate cu prima expoziție a MNLMK la București, care va conține obiecte, cărți, opera de artă legate de cele cinci romane și cinci scriitori. Expoziția va avea loc la ARCUB, în perioada 20 august – 5 septembrie 2021. Centrul Cultural ARCUB, instituție aflată în subordinea Primăriei Municipiului București, gazda proiectului. Administrația Fondului Cultural Național, instituție publică autonomă, aflată în subordinea Ministerului Culturii al României, cofinanțatorul proiectului. Ambasada Republicii Moldova în România.

***

Vă invităm să citiți și celelalte texte de critică literară din proiectul Romanul românesc din stînga Prutului:

Marius CHIVU - Existențialism în vremea totalitară

Florina PÎRJOL - Supraviețuirea prin literatură sau literatura geometrică a supraviețuirii

Andreea RĂSUCEANU - O saga în cheie parodică - între rîsul homeric și o poetică rabelaisiană a excesului

Bogdan CREȚU - Ambiguitatea ideologică a literaturii