Romanul românesc din stînga Prutului este un proiect cultural, organizat de Asociația pentru cultură și arte Arbor, cu scopul de a promova cinci dintre cele mai importante romane basarabene ce lipsesc din biblioteca cititorului român. Sînt romane scrise de cei mai importanți scriitori basarabeni, generația șaizeciștilor. Proiectul va contribui la cercetarea acestor opere de către critici români, cu scopul de a familiariza publicul român din dreapta Prutului cu o operă literară românească de valoare, dar necunoscută în România. Romanele selectate sînt: Hronicul găinarilor (2006) de Aureliu Busuioc (1928-2012), Povestea cu cocoșul roșu (1966) de Vasile Vasilache (1926-2008), Zbor frînt (1966) de Vladimir Beșleagă (n. 1931), Biserica albă (1987) de Ion Druță (n. 1928) și Venetica (1998) de Ariadna Șalari (1923-2016). Proiectul se va desfășura la București și va avea ca participanți critici literari români, și anume: Andreea Răsuceanu, Cosmin Ciotloș, Florina Pîrjol, Bogdan Crețu și Marius Chivu. Fiecare critic va scrie un text de critică literară pentru romanul ales, care va fi publicat în revista Contrafort din Republica Moldova și pe dilemaveche.ro, și dezbătut în cadrul unui eveniment public organizat la ARCUB, Centrul Cultural al Municipiului București, pe 24 și 25 august 2021, moderat de Mirela Nagâț, realizatoarea emisiunii Cooltura, de la TVR1. Din înregistrările audio ale dezbaterilor se vor realiza cinci podcasturi, în baza unui scenariu ce va include cele mai interesante momente din dezbateri, fragmente citite de actori și muzică originală.

 

Rareori Internetul este atît de puțin generos cu un scriitor așa cum o face cu Ariadna Șalari (1923-2016), o scriitoare a cărei viață și operă, deopotrivă lungi și bogate, sînt rezumate în cîteva fraze în doar două locuri. Născută în apropiere de Odessa, în Cetatea Albă, aflată astăzi pe teritoriul Ucrainei, Ariadna Șalari și-a făcut studiile deopotrivă la București, unde a absolvit Institutul Politehnic în 1947, timp în care a și colaborat cu revista Flacăra, și la Moscova, unde a urmat cursurile Institutului de Literatură Maxim Gorki la finalul anilor `50, acesta fiind pentru literatură, după cum se știe, cel mai vitreg deceniu al secolului trecut. Repatriată în Moldova, aflată deja pe teritoriul sovietic, a fost învățătoare (după ce o scurtă vreme lucrase ca inginer-chimist) și a început să scrie, ca mai toți prozatorii generației sale, mai întîi literatură pentru copii, apoi și romane și proză scurtă pentru adulți, pînă în 1998 publicînd, cu totul, peste douăzeci de cărți, unele apărute și în limba rusă, primind spre finalul carierei și două distincții moldovenești, Medalia „Meritul Civic” și Ordinul „Gloria Muncii”. La bătrînețe s-a mutat în București, unde, după o boală îndelungată, a murit la vîrsta de 93 de ani.

Cunoscînd predilecția tematică și climatul literar a  l epocii în care au fost scrise (anii `60-`80), nu e greu să-ți imaginezi că romanele sale cu titluri precum Se-ntîlnesc pămînturile, Oameni și destine sau Tăceri răscolite abordează subiecte precum războiul și deportările, foametea și repatrierile, viața satului postbelic și munca pe marile șantiere, nedreptățile istorice și sociale, trauma identitară. Interesant este însă felul în care romanul autobiografic Venetica, scris între anii 1988-1992 și publicat în 1998 (la Editura Cartea Moldovei) în chip de magnus opus al carierei sale, închide rotund o viață și o epocă: plasată imediat după război, la începutul anilor `50, în deceniul instaurării stalinismului și la începutul vieții sale de adult, cartea incorporează și fragmente de jurnal, datate 1988-1991, în care comentează sfîrșitul istoric al Uniunii Sovietice, deceniul Perestroikăi, și punctul final al carierei sale de scriitoare. Cartea este, așadar, o privire retrospectivă asupra începutului și totodată o consemnare a sfîrșitului „experimentului social” pus în practică de totalitarismul comunist, între cele două momente desfășurîndu-se o viață viciată politic, o existență privată de sensul libertății.

„Azi, la declinul zilelor hărăzite acestui popas de-o viață, mă mai prezint cu o carte, Venetica, o scriere de inspirație autobiografică, i-aș zice roman documentar, o narațiune concepută în continuarea romanului Labirintul, dar realizată în altă cheie, în care încerc să-mi recapitulez acel interval relativ scurt, anii 1950-1951, care, după repatrierea din România, mi-a pecetluit începutul odiseei mele în țara sovietelor, în acea societate de neconceput, cu semne de bătrînețe încă de pe atunci, căci se mistuia pregătindu-se să trăiască... Expun aceste pagini potențialului meu cititor, și mai ales aceluia căruia i-a fost dat să treacă prin labirintul acestui perimetru social, ale cărui consecințe le mai îndurăm și acum”, mărturisește scriitoarea în cuvîntul înainte al acestei cărți care se deschide cu un vis consemnat în jurnal, datat 27 iulie 1991: „M-am trezit foarte tulburată. Mă visasem într-o casă necunoscută, dar eu știam că-i a mea. Deodată mi-a bătut cineva în geam. M-am repezit la fereastră și am văzut-o pe mama. Mă privea fără să scoată un cuvînt...”

Visul acestei imposibilei întoarceri la „baștină”, pe care scriitoarea o teoretizează în paginile următoare, este, de fapt, o regresie înspre coșmarul istoriei în care (și nu din care) se trezește tînăra Maia, repatriată în 1950 din Bucureștiul studiilor politehnice în Cetatea Albă natală, un loc devenit nerecognoscibil, cu străzi redenumite și populație deportată, evacuată sau relocată, vorbitoare de „dialecte pestrițe din cele mai îndepărtate plaiuri ale nesfîrșitei foste Rusii”. Însăși familia ei este acum alta: lîngă mama sa, îmbătrînită de experiența războiului și speriată de presimțirea unei noi amenințări, în locul iubitului tată vitreg, mort pe frontul Donului, Maia găsește un alt bărbat, de asemenea văduv, trăind amîndoi în vechea lor casă, însă împreună cu alte nouă familii care vorbesc o altă limbă. Despre fratele mai mic, Maia află că este student la Hidrotehnică la Odessa și că s-a însurat, iar despre fratele mai mare află că „s-a aranjat” într-o suburbie a Moscovei ca inginer la o fabrică de armament reprofilată pe producția de strunguri. Familia nu mai e aceeași, cum nu mai este nici acolo. Memoria și, implicit, viața, par relocate și transpuse acum într-o altă limbă.

„Cum arată o revenire la matcă?” se întreabă naratoarea protagonistă, doar pentru a constata că cele două noțiuni, „revenire” și „matcă, au căpătat între timp un alt sens. Fratele mai mare o cheamă la Moscova, iar Maia acceptă să plece încă o dată de la ceea ce deja nu mai este acasă. Adaptarea la noua existență presupune încă și mai multă îndepărtare și înstrăinare: Maia devine fiica risipitoare întoarsă acasă doar pentru a lua calea exilului și a îmbrățișa adevărata condiție de venetică.

Cu bani împrumutați, Maia călătorește prin această „stare de veghe de coșmar permanentă” spre Moscova, „în căutarea soartei”, doar pentru a locui în suburbia Podolsk, într-un cămin de nefamiliști, într-o cameră amărîtă cu alte cîteva fete la fel de sărace, unde se angajează, ca inginer-chimist, în laboratorului unei uzine producătoare de bacuri pentru acumulatoare. Coșmarul istoric este deopotrivă și industrial, anunțînd un dezastru ecologic: „Pustiul înțelenit de dincolo de geam, cu verdeața gălbejită de aburul veninos de la cazanele fierbătoare ce produc masa neagră de bitum pentru bacurile de acumulatoare... Deși miasmele civilizației abuzive secătuind verdeața candidă a pămîntului sub asaltul scursorilor caustice și umflînd țărîna de bale toxice o fac să caște gingii albicioase de pe urma infiltrărilor și, amintind, de niște erupții subterane, permanent siluitoare, sînt spectre oribile. Chiar și în timpul ploii, cînd te-ai aștepta să fie oricum spălată această goliciune a întinsului cîndva înviorător și plin de viață, degeaba își încordezi urechea să deslușești vreun slab orăcăit de broscuță, ori să-și strunească scripca vreun prizărit de chiriac printre lăstarii sterilizați de aburul veninos, așa n-ar fi de mirare, că la această dintre viu și aviditatea rapace a impulsului precipitat al tehnicii industriale, să încerci senzația unei dezechilibrări psihice.”

Sprijinul Maiei în acest proces de relocare în chiar inima întunericului este, sau ar trebui să fie, fratele ei mai mare după tată, Leon, întors rănit de pe front, angajat ca inginer într-o fostă uzină militară dintr-o altă suburbie a Moscovei, numită Klimovsk, și căsătorit cu o rusoaică cu un copil din prima căsnicie. Fost latifundiar basarabean, acesta își donase toate veniturile din arenda moșiei sale de peste o sută de hectare de pămînt comuniștilor închiși la Doftana, rolul lui în mișcarea ilegalistă rezumîndu-se însă la aceea de filantropist. Leon este un visător credincios Partidului, propovăduind viitorul luminos („Azi e sărăcie. Mîine însă, va fi huzur, dar un huzur comun!” sau „Da, Stalin e tiran, însă onest. Tiran, dar cel mai genial organizator al războiului împotriva unui dușman perfid. Tiran, dar care a cîștigat războiul, or acest triumf contrabalansează tot ce i se poate imputa”) și o îndeamnă pe Maia să se conformeze, să-și cenzureze pesimistul și frica, o sfătuiește să-și îngrădească gîndirea reacționară, să creadă în noua orînduire egalitaristă, să fie vigilentă și „să se ferească de uneltirile dușmanului de clasă”.

„Încurci frica cu prudența, draga mea”, îi spune fratele surorii sale, iar aceasta descrie noua natură a fricii/prudenței într-un pasaj fatalmente tot mai actual: „Cînd te temi să nu fii învinuit de ceea ce n-ai făptuit, de ceea ce nu intenționezi să săvîrșești vreodată! O asemenea spaimă derutantă e strașnică, mai ales cînd contaminează o societate întreagă. Or societatea ce se lasă asaltată de o atare fantomă, ba o și încuviințează, găsindu-i justificare, e ceva insolit, contrar oricărui simț sănătos și întregii experiențe umane. Cînd individul reușește prin a se teme de orice inconsecvență a propriului său gînd, ajunge să-i fie frică chiar și de cuvintele sale, să nu-i scape vreunul nelalocul său, ori ar putea fi interpretat greșit, compromițîndu-l.”

„Susceptibila repatriată” Maia devenită „ciujacică” simte și vede monstruos(ul) din jur, sărăcia și mizeria, conformismul și oportunismul colegilor care o resping: „Prezența mea era recepționată cu prudență în laboratorul unde lucram. Trebuia să suport un soi de discriminare pentru motivul de a fi considerată o străină, venită naiba știe de unde și cu ce intenții. Deși, aparent, lumea mi se adresa politicos, chiar amabil, sesizam la tot pasul o distanțare vizibilă între mine și colectiv. Eram ca un corp intrus într-un spațiu ce nu-mi aparține.” Încercările Maia de a se apropia de o colegă de cameră, de șefa laboratorului, de o colegă de studii și de un lector de Istorie, eșuează rînd pe rînd. Cu toții rămîn „geografii neinvestigate” și nu reușește să găsească, în ciuda pregătirii intelectuale, „o limbă comună”: „Nu înțelegeam atunci că, de fapt, mă aventuram să pătrund într-o intimitate străină, intimitatea unui intelect format sub fluxul ermetizant al regimului totalitar, dintr-o țară cu desăvîrșire necunoscută, pe care rîvneam s-o cunosc”.

Maia se înscrie la o Universitate serală de marxism-leninism, unde începe să studieze Istoria Rusiei și Cursul Scurt al Istoriei Partidului, conspectîndu-l într-un caiet secret, sub forma unui pamflet politic: „Acest Curs continuă să-mi trezească o sumedenie de nedumeriri. Cum să definesc acest manual? Istorie? Dar el pretinde a fi totodată și filosofie. Manipulează cu categorii filosofice, confruntă materialismul cu idealismul, pomenește la tot pasul de procesul gîndirii dialectice. Dar dialectică nu prea vedeam... Apoi sare în ochi ținuta sa literară grotescă... Și, mai bizar, mi s-a părut faptul că-i vedeam invinuiți pe toți foștii tovarăși de luptă ai lui Lenin, care, la drept vorbind, făuriseră Revoluția Socialistă. Devine de neînțeles, prin ce aberantă reacție înlănțuitoare își trădau ei, unul după altul, cauza căreia își dedicaseră viața, ca să devină în mod conștient «complotiști», «teroriști», «spioni», «agenți ai imperialismului» și să boicoteze sistematic noua putere pe care ei înșiși au inițiat-o!... Era foarte greu să judeci obiectiv schematicul și injuriosul manual”.

Condiției sale de venetică i se adaugă nu doar drama lucidității și presentimentul dezastrului, dar și simțul artistic și nevoile sentimentale („în ciuda întregii existențe, voința mea trăia și era o voință acută de izbăvire, de dragoste”). În zilele sale libere, cînd nu este dusă la colhoz pentru munca colectivă a cîmpului, Maia evadează la Galeria Tretiakov, de unde se întoarce cu albume de reproduceri, sau își găsește confortul în lungi conversații cu lectorul de la cursul de istorie, un tînăr educat, delicat și cu umor, care luptase pe frontul Iași-București, și față de care începe să dezvolte un sentiment puternic, pînă cînd are bănuiala că acesta ar putea fi un agent.

Această suspiciune/temere/dezamăgire, adaugată tuberculozei recidivate a fratelui, acutizează însingurarea și criza Maiei care își simte anulată individualitatea („un singur lucru mi-aș dori, să nu fiu ca ceilalți!” sau „viața aceasta îți îngăduie un singur lucru: de-a încuviința!” sau „monstruosul angrenaj m-a încleștat și pe mine și mă trage în tocătoarea sa automată ce macină tot ce are mai de preț umanul, individualitatea sa, ieșită din neasemănare cu alții”. Tînăra își percepe existența ca pe o stare vegetativă într-un „cadru proletar ce pretinde precizie și simplitate pînă la primitivism, și un psihic ferm, neșovăitor, lipsit de orice nedumeriri sau dubii... Azi mă întreb: ce a rămas din mine? Și mă cuprinde sentimentul penibil al unui eșec suferit înainte să fi dat o bătălie.”

Criza existențială a Maiei este, implicit, și una a feminității. Colegele de cameră, de laborator sau de clasă, înghesuite în căminele suburbiilor, trudind în uzine, scoase la muncă la Colhoz, impozitate pentru că nu sînt încă mame, sînt percepute ca tot atîtea singurătăți „care la un loc ar fi integrat o uriață Mască a Singurătăți feminine, urzită din toate neîmplinirile cîte le-a fost dat să îndure”.

De altfel, singurul episod comic din carte, de un umor amar, are loc de 8 Martie, cînd femeile din hala de mașini a uzinei sînt scoase la miting cu pancarte și lozinci, după care, într-un cadru festiv, este citit un referat cu rezultatele optimiste ale producției. Iată întregul episod: „Apoi e felicitată partea feminină din patrimoniul eliberat de exploatare și deplînsă soarta celuilalt rest feminin care mai geme încă sub jugul oprimării din «neagra străinătate», din Apusul «în putrefacție». În sfîrșit, este citită lista cu numele fruntașelor în muncă și anunțate premiile. Veselia generală o stîrnește numele lui Ivan Ivanîci, nimerit și dumnealui printre «stahanovistele» premiate, ba chiar aflîndu-se în fruntea lor, căci e recompensat cu suma cea mai rotunjoară. Ivan Ivanîci, din prezidiu, radiază cu ochișorii mici, rîzători, în unison cu reacția sălii. Aflu că de trei ani dumnealui face cinste acestei slăvite zile, împărțind slava femeilor, în calitate de invalid de război. «Premiați-l cu o fustă, să nu provoace confuzii!», se aud chicoteli din sală. Numai mie nu-mi vine să rîd. Privesc lung la semichelia roz-argintie a șefului depozitelor, adică a tot ce se află oricînd în deficit, și mi se năzare, în dosul său, cum plutesc douăzeci și șapte de umbre, șterse de pe fața pămîntului.”

În fine, o ultimă scenă dramatică este cea în care Maia își întreabă nepoțelul ce ar vrea să fie cînd va fi mare, iar acesta răspunde cu numele lui Pavlic Morozov, adică prefabricatul simbol al trădării familiei ca act eroic socialist.

La finalul primului an petrecut în suburbia Moscovei, Maia decide să se întoarcă în Republica Moldovenească, „unde se vorbește aceeași limbă românească”, pentru a se dedica literaturii și a găsi o cale de scăpare din „urzeala acestui coșmar, complex de dubiu generator de spaimă.”

Aceasta este „povestea” romanului, scheletul autobiografic, din păcate firav, pe care este construită cartea și singura dimensiune care m-a interesat cu adevărat. Pentru că ceea ce Ariadna Șalari a numit „roman document” este, de fapt, un eseu memorialistic compozit, în care episodul autobiografic din anul 1950 funcționează mai degrabă ca pretext (și intertext) pentru un foarte lung excurs eseistic de sorginte existențialistă, în context totalitar, pe marginea conceptelor de Libertate, Adevăr și Iluzie, Bine și Rău, Ideea Supremă și Binele Suveran, Frumos și Virtute, Prezent și Trecut, Absolut și Divinitate, Timp și Spațiu, Spirit și Formă, Logos și Istorie, toate cu majusculă.

Prețiozitatea discursului filozofic, care abundă în jargon metafizic și, inevitabil, în platitudini, multitudinea tropilor și lexicul moldovenesc specific („măhălean”, „pătăranie”, „țîndărit”, „muruit”, „obijduit”, „îngrelat”, „pălălăit”, „hîrzob”, „horboțea” ș.a.) încarcă frazele, urîțesc exprimarea și creează redundanță, făcînd, din păcate, cartea dificil de citit. Sigur, e și un roman de idei (comunismul față cu filozofia antică și occidentală) din care răzbate un spleen metafizic, dar nivelul uman al eșecului Maiei s-ar fi putut lipsi de cel ideatic, care parazitează povestea.

Din păcate, taman inteligența Ariadnei Șalari, care a gîndit această carte în coordonate filozofice punînd în pagină un demers conceptual impresionant, a privat-o de a scrie un roman-mărturie mai convențional, dar emoționant prin experiența feminității dislocate în mediul stalinist industrial, deopotrivă puternic și, mai ales, accesibil.

Marius Chivu (n. 1978) este scriitor, editor și cronicar literar. A editat antologia Kiwi. Sosiri/Plecări, Editura Polirom, 2021.

Ariadna Șalari (n. 27 septembrie 1923, Cetatea Albă – d. 3 august 2016, București) a absolvit Institutul Politehnic din București (1947). Între anii 1947 și 1949, a colaborat la revista bucureșteană Flacăra. În 1953, s-a stabilit la Chișinău, fiind profesoară la o școală de cultură generală. A urmat Cursurile Superioare la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova (1959). A debutat cu povestiri pentru copii, îmbrățișând mai tîrziu genul romanului și creînd personaje ale căror destine sunt profund marcate de calamitățile istoriei: război, foamete, deportări, repatrieri, lagăre de concentrare. A publicat romanele: Se-ntîlnesc pămînturile (1956), Oameni și destine (1961), Valul lui Traian (1968), Tăceri răscolite (1982), Labirintul (1990) și Venetica (1998).

Legendă foto: Ariadna Șalari în anul 1952 (sus) și în anul 1936 (jos)

Despre proiect: Contextul în care se va desfășura proiectul este unul în curs de dezvoltare a colaborărilor culturale tot mai intense dintre România și Republica Moldova. De la începutul activității sale, Arbor contribuie tot mai mult la dezvoltarea acestui demers, deși cu fiecare proiect se înțelege că golul cultural, al produselor culturale basarabene ca parte integrantă din cultura națională, este mai mare decît pare la prima vedere. Proiectul cultural „Valentina Rusu Ciobanu. 100 de ani de la naștere”, organizat de Arbor în 2020, a fost un astfel de demers, în cadrul căruia s-a constatat că pînă și cei mai importanți istorici de artă și artiști români nu erau familiarizați cu numele și opera acestei pictorițe, în ciuda faptului că Valentina Rusu Ciobanu este o importantă și foarte cunoscută pictoriță de la Chișinău, născută însă în România Mare și fostă studentă la Academia de Arte de la Iași, în clasa profesorului Jean L. Cosmovici și al pictorului Corneliu Baba, unul dintre cei mai apreciați pictori români din a doua jumătate a secolului XX. La fel se întîmplă și în cazul altor sectoare culturale: literatură, muzică, teatru; importante personalități ale culturii românești nu cunosc numele sau opera artistică ale autorilor basarabeni din diferite perioade, care au însă o operă importantă pentru întreaga cultură națională și care au dus, deseori în condiții nemiloase, o grea luptă de rezistență și de ocrotire a identității naționale, a culturii și limbii române în Basarabia.

Partenerii proiectului: Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, va sprijini proiectul cu toate materialele necesare studiului operelor literare și va participa la dezbaterile publice. Evenimentele cu public vor fi completate cu prima expoziție a MNLMK la București, care va conține obiecte, cărți, opera de artă legate de cele cinci romane și cinci scriitori. Expoziția va avea loc la ARCUB, în perioada 20 august – 5 septembrie 2021. Centrul Cultural ARCUB, instituție aflată în subordinea Primăriei Municipiului București, gazda proiectului. Administrația Fondului Cultural Național, instituție publică autonomă, aflată în subordinea Ministerului Culturii al României, cofinanțatorul proiectului. Ambasada Republicii Moldova în România.

 ***

Vă invităm să citiți și celelalte texte de critică literară din proiectul Romanul românesc din stînga Prutului:

Florina PÎRJOL - Supraviețuirea prin literatură sau literatura geometrică a supraviețuirii

Andreea RĂSUCEANU - O saga în cheie parodică - între rîsul homeric și o poetică rabelaisiană a excesului

Cosmin CIOTLOȘ - Sculptînd în timp

Bogdan CREȚU - Ambiguitatea ideologică a literaturii