Romanul românesc din stînga Prutului este un proiect cultural, organizat de Asociația pentru cultură și arte Arbor, cu scopul de a promova cinci dintre cele mai importante romane basarabene ce lipsesc din biblioteca cititorului român. Sînt romane scrise de cei mai importanți scriitori basarabeni, generația șaizeciștilor. Proiectul va contribui la cercetarea acestor opere de către critici români, cu scopul de a familiariza publicul român din dreapta Prutului cu o operă literară românească de valoare, dar necunoscută în România. Romanele selectate sînt: Hronicul găinarilor (2006) de Aureliu Busuioc (1928-2012), Povestea cu cocoșul roșu (1966) de Vasile Vasilache (1926-2008), Zbor frînt (1966) de Vladimir Beșleagă (n. 1931), Biserica albă (1987) de Ion Druță (n. 1928) și Venetica (1998) de Ariadna Șalari (1923-2016). Proiectul se va desfășura la București și va avea ca participanți critici literari români, și anume: Andreea Răsuceanu, Cosmin Ciotloș, Florina Pîrjol, Bogdan Crețu și Marius Chivu. Fiecare critic va scrie un text de critică literară pentru romanul ales, care va fi publicat în revista Contrafort din Republica Moldova și pe dilemaveche.ro, și dezbătut în cadrul unui eveniment public organizat la ARCUB, Centrul Cultural al Municipiului București, pe 24 și 25 august 2021, moderat de Mirela Nagâț, realizatoarea emisiunii Cooltura, de la TVR1. Din înregistrările audio ale dezbaterilor se vor realiza cinci podcasturi, în baza unui scenariu ce va include cele mai interesante momente din dezbateri, fragmente citite de actori și muzică originală.

 

Încep cu un clișeu. Dar cu unul care poate stîrni nedumeriri multora dintre cititorii români din partea dreaptă a Prutului: Ion Druță este un mare scriitor. El trebuie așezat, în orice istorie a literaturii române, alături de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu ori Marin Preda.

De altfel, atunci cînd l-a descoperit, imediat după 1990, un critic rafinat precum Valeriu Cristea i-a fixat familia spirituală: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, Marin Preda. De primul îl apropie moralismul, uneori insistent pînă la redundanță, filonul etic din prozele lui, ca și apetitul pentru proiecțiile idilice; de al doilea, pregnanța tipologiilor rurale, surprinderea unor conflicte dintre individ și comunitatea satului, ca și forța de a contura conflicte comunitare, de a fixa tensiuni colective; cu Pavel Dan nu cred că are prea multe în comun; de Marin Preda îl leagă însă interesul pentru destinul clasei țărănești, în confruntarea ei cu istoria. În orice caz, el este scriitorul care a prins în narațiune o dramă uriașă a țărănimii române din Basarabia, așa cum Rebreanu a cristalizat-o epic pe cea din Transilvania sau Sadoveanu pe aceea din Moldova. Indiferent cum o luăm, literatura lor are o miză mult mai extinsă decît aceea strict estetică (sigur aceasta o condiționează, căci mulți sînt chemați, puțini aleși): aceea de a surprinde dilemele, nevoile, căutările, încercările, dramele unei clase sociale atît de încercate, în toate regimurile politice, fie ele capitaliste, fie ele comuniste.

Este imposibil să înțelegem sau măcar să putem aproxima importanța unui scriitor precum Ion Druță fără să cunoaștem contextul politic și ideologic în care au apărut cărțile sale. De altfel, sîntem în fața unui caz controversat, a unui scriitor care a cunoscut atît succesul (uriaș), cît și interdicția, atît admirația, cît și contestația contemporanilor. S-a aflat, pe de o parte, în avangarda intelectualilor care au luptat pentru revenirea la alfabetul latin și pentru legăturile organice cu tradiția literară română (luarea sa de cuvînt la congresul Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească, din 1965, a rămas memorabilă, ca un act de curaj: „Continuăm să așteptăm cînd, în cele din urmă, o să avem alfabet latin, care este atît de natural să corespundă limbii noastre, de origine latină și ea”, a rostit el atunci de la tribună; apoi a declarat, creînd stupoare, că Uniunea Scriitorilor este „casa lui Creangă, casa lui Eminescu”, altfel spus că literatura din RSS Moldovenească e parte a literaturii române, nu a celei sovietice - vezi „O samă de îndoieli. Cuvîntul rostit la Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova, octombrie 1965”, în vol. Grădina Domnului. Eseuri, balade, versuri. 1951-2017, Editura Cartier, Chișinău, 2017), pentru identitatea națională (atît în cărțile sale, cît și direct, politic, odată cu Perestroika și cu mișcările de la începutul anilor ``90), dar a comis, probabil din interes politic, o mișcare tactică șocantă, la jumătatea anilor 1990, cînd s-a declarat un adept al moldovenismului. (Cea mai bună analiză a poziționărilor lui Ion Druță este cea a Mariei Șleahtițchi, „Publicistica lui Ion Druță sub semnul manipulării”, publicată în Contrafort nr. 9-10, 2002.)

După cîteva cărți de proză scurtă (La noi în sat, 1953; Poveste de dragoste, 1954), autorul dă lovitura cu romanul Frunze de dor (1957), care are în prim-plan o poveste de dragoste între Rusanda, o tînără care visează să devină învățătoare, și Gheorghe Doinaru, un țăran simplu, care se înrolează în armată după ce povestea de dragoste se consumă. Cum totul se petrece pe fundalul celui de Al Doilea Război Mondial și imediat după, romanul capăt, implicit, și o semnificație subversivă. Nici nu mai e nevoie ca scriitorul să-și asume explicit un mesaj politic, el este presupus, atît de autor, cît și de cititor, funcționează ca un cod tacit. Druță procedează însă altfel, iar această strategie va asigura atît protecția sa în fața autorităților sovietice, cît și rețeta de succes a viitoarelor cărți: creează un spațiu sacru, un sat arhetipal, parcă necoborît încă în istorie, deși îi suportă efectele. În acest cadru, își proiectează alegoriile.

Ideea scriitorului e însă curajoasă: el transmite că realitatea cea mai adîncă, adică identitatea oamenilor dintre Prut și Nistru, a rămas neschimbată. Multe cataclisme istorice s-au abătut peste ei, s-au schimbat stăpînirile, granițele, formele de guvernare, dar esențialul a rămas stabil. Identitatea nu e dată de diferitele etape ale politicului, ci de fondul spiritual al unui popor. Iar acesta rămîne neschimbat. După cum vom vedea, el nu este atît „național”, cît religios, în speță ortodox. Dar autorul are abilitatea de a suprapune cele două aspecte, chiar de a le confunda.

Pentru „progresiștii” de azi, poate suna învechit, retrograd sau chiar (cu un cuvînt lemnos) „reacționar”. Într-un imperiu cinic, cum era URSS, a cărui miză era deznaționalizarea și crearea unui homo sovieticus, astfel de teme erau nu doar riscante, ci esențiale. N-am trecut prin așa ceva, e greu să înțelegem; bine ar fi să nu strîmbăm ca snobii sau ca proștii din nas. A-ți păstra identitatea, într-o istorie dementă, era o luptă permanentă. Iar ea s-a purtat și s-a și cîștigat și prin literatură. Iar Ion Druță este, alături de alții cîțiva din acei ani (Grigore Vieru, Vladimir Beșleagă, Aurel Busuioc, Vasile Vasilache), un nume foarte important. De aceea, Mihai Cimpoi, care nu a ezitat cînd a fost cazul să sancționeze aspru abaterile ideologice și politice ale lui Druță, scria tranșant în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia: „Opera sa este în linii mari o expresie a rezistenței spirituale și morale în fața a tot ce subminează naționalul, spiritualul, sacrul.”(ediția a II-a, Editura Porto-Franco, 1997) Atîta doar că nu aceasta este ordinea: elementul religios, sacrul, după cum voi căuta să demonstrez, nu doar că îl conține, dar îl și condiționează pe cel național.

Revin: Frunze de dor a rămas cartea-cult a lui Ion Druță. Nu întîmplător, a rescris-o insistent, nu neapărat din bine în mai bine. De la o ediție la alta a tot „moldovenizat”-o, în funcție de interesele de moment. Oricum, ca urmare a presiunilor politice venite dinspre conducere partidului din Chișinău, scriitorul a fost nevoit să se exileze la Moscova. Pare ciudat, dar la centru controlul era mai puțin drastic decît la margine. (Și O zi din viața lui Ivan Denisovici a putut apărea numai cu aprobarea lui Hrușciov, la Moscova, nu în vreo revistă din provincie.)

A urmat o carieră fulminantă, de prozator și dramaturg bilingv, tradus și jucat nu numai în URSS, ci și în Occident. Și totuși, de acolo, din Moscova, Druță a rostit de multe ori ceea ce din Chișinău nu se putea rosti: lucruri privitoare la limba română, la identitatea națională a basarabenilor, la apartenența lor la cultura română, la faptul că poetul național este Eminescu, la adoptarea alfabetului latin, specific limbii române ș.a.m.d. Dar cel mai rău a fost primit în Moldova natală.

În 1970, de la Chișinău vin atacurile politice: prim-secretarul Partidului Comunist din Moldova, I.I. Bodiul, trimite o scrisoare Președintelui Comitetului pentru Premiile Lenin și Premiile de Stat ale URSS, în care avertizează asupra subversiunii romanului lui Druță, Povara bunătății noastre. Principala acuză este că textul creează „un tablou denaturat al realizării prefacerilor socialiste în satul moldovenesc, iar aceste prefaceri sînt prezentate ca fiind străine, dușmănoase pentru țăran”, dar mai ales că trecutul recent, cel din timpul marelui război, este ilustrat în contradicție cu propaganda oficială. (Ion Coman, „Un episod mai puțin cunoscut din viața lui Ion Druță (I.I. Bodiul atacînd romanul Povara bunătății noastre de Ion Druță)” în Fenomenul artistic Ion Druță, Academia de Științe a Moldovei, coord. Mihai Dolgan, Tipografia Centrală, Chișinău, 2008. În același, volum, pe aceeași temă, Andrei Vartic, „De ce Ivan Bodiul nu l-a biruit pe Ion Druță?”)

Activistul a citit bine: și-a dat seama că „idealizarea trecutului” și „proslăvirea obiceiurilor patriarhale” sînt un mod de negare a sovietizării. Homo sovieticus nu există, transmitea Ion Druță, țăranii lui sînt aceiași ca cei de dinaintea anexării Basarabiei. Universul epic al tuturor romanelor lui Ion Druță, de la Frunze de dor la Biserica albă, este unul nu doar arhaic, ci apăsat național. Adică românesc, chiar dacă acest termen nu este rostit direct, ci e drapat după cel de „moldovenesc”. Dar ideea este aceeași: este anti-sovietic. Sau, tot aia, non-sovietic. Deși, în Biserica Albă, naționalul e o parte dintr-o realitate spirituală și identitară mult mai amplă, aceea a ortodoxiei.

Ca și la Grigore Vieru (volumul acestuia, Numele tău, apare în 1968, deloc întîmplător cu o prefață de Ion Druță), cultivarea tradiției, a arhetipurilor, abundența elementelor care țin de imaginarul rural, religios – sînt parte dintr-o strategie de afirmare subtilă a identității naționale. Satul lui Druță este același ca satul lui Creangă sau al lui Sadoveanu: unul anistoric, pre-rusesc, deci românesc, profund românesc, indiferent cărui imperiu îi aparține.

Valeriu Cristea făcea o frumoasă observație, scriind despre Povara bunătății noastre: Ciutura este „un sat mai puternic decît istoria, o citadelă a supraviețuirii unui neam” („Un sat mai puternic decît istoria: Ciutura” în Fenomenul artistic Ion Druță). Că se numește Ciutura (ca în Povara bunătății noastre), Valea Răzeșilor (ca în Frunze de dor), Ocolina (ca în Biserica albă), Horodiște sau altfel, satul lui Druță e unul și același, un areal sacru, al chintesenței. O realitate mai mult conceptuală decît reală, un cadru idealizat, care se strecoară prin istorie, dar care trăiește, de fapt, în mit. Pe scurt, este o matrice identitară.

Romanele scriitorului abundă, ca și poezia lui Vieru, de altfel, de figuri, imagini, simboluri ale originii: maternitatea, casa părintească, lutul, vatra. Și, cuprinzîndu-le pe toate, biserica. Nu sînt simple elemente de recuzită dintr-un imaginar rural, ci metafore ale originii, care funcționează metonimic. Toate se pot schimba, imperiile se nasc și decad, chiar popoarele își schimbă alcătuirea, dar originea rămîne aceeași, rădăcinile nu pot fi smulse.

Biserica Albă & Delirul

Biserica albă este un fals roman istoric sau e, oricum, mai mult decît o reconstituire de epocă. Oricum ar fi, nu poate fi citit naiv, ca o ficțiune istorică oarecare. Este, ca cele mai multe dintre cărțile care nu își propuneau să se exileze într-un evazionism diafan, un joc literar cu posibilitățile pe care le oferea, la momentul respectiv, politica culturală a regimului. Fără îndoială, astfel de scenarii care angajau o poziție ideologică, deveneau posibile numai cu acordul oficialităților. Ion Druță a găsit susținere la Moscova aflată în plin proces de reformă, romanul său fiind publicat mai întîi în revista Novîi Mir, în 1982, apoi în volum în limba rusă, în 1983, pentru ca abia în 1987 să apară în limba română, la Chișinău.

Cazul similar este cel al romanului Delirul al lui Marin Preda, publicat în 1975, cu larga susținere a Partidului, corijat nu literar, ci politic la o a doua ediție. În epocă și multe decenii după aceea au circulat numeroase zvonuri conform cărora Delirul ar fi un roman scris la comandă politică, pentru că regimul lui Ceaușescu voia să dea în acest fel o replică amplei lucrări în limba rusă, în patru volume, a lui Artion Lazarev, Statul moldovenesc sovietic și problema Basarabiei, care se înscria în direcția ideologică oficială a URSS, conform căreia încă din Evul Mediu moldovenii au fost un popor distinct de cel român, cu o istorie, un teritoriu și chiar o limbă proprii. În primul rînd carnetele de lucru ale scriitorului neagă aceasta ipoteză: Preda și-a ales pe cont propriu tema, dar a beneficiat de întregul sprijin al regimului.

Așa cum scrie Alina Pavelescu, „într-un mediu cultural atent controlat și cenzurat, așa cum era cel al României anilor ’70, o astfel de carte nu putea i scrisă oricum, de oricine și, mai ales, nu putea să apară în orice condiții” („Instrumentalizarea politică a literaturii. Cazul romanului Delirul” în vol. Cuvintele puterii. Literatură, intelectuali și ideologie în România comunistă, coord. Mioara Anton, Bogdan Crețu, Daniel Șandru, Editura Institutul European, 2015)

Discuția nu doar că poate, ci trebuie pusă în exact aceiași termeni și în cazul romanului lui Ion Druță, care aduce în prim-plan figuri ilustre ale istoriei ruse, precum împărăteasa Ecaterina cea Mare și marele feldmareșal Grigori Alexandrovici Potiomkin (pe care regimul îl recuperase, păstrînd numele celebrului cuirasat pe care avusese loc o revoltă a marinarilor împotriva ofițerilor „exploatatori”, moment care a inspirat capodopera cinematografică din 1925 a lui Sergei Eisenstein, Crucișătorul Potemkin; să mai amintim că regizorul fusese recuperat prompt de propaganda sovietică încă din 1920). Prin urmare, Ion Druță nu intra într-un teritoriu neutru din punct de vedere ideologic. Subversivitatea romanului său (obținută mai ales prin mijloacele alegoriei și ale tulburării abile a mesajului prin intarsiile de lirism) este una acceptată și chiar încurajată de regimul de la Moscova, în contextul Perestroikăi, chiar dacă e, nu pentru prima oară, respinsă de filiala de la Chișinău, mai conservatoare, ca orice zonă limitrofă a unui sistem.

Strategii ale aporiei narative

Care este, deci, orientarea ideologică a romanului? Discursul oblic, strategia subversivă sau numai ambiguă, au fost mereu parte a artei narative a lui Ion Druță, care și-a găsit în formula romanului simbolic și liric metoda cea mai potrivită pentru a strecura adevăruri sau jumătăți de adevăr ori chiar mesaje care pot fi deturnate prin interpretare într-un sens sau altul. Așa se explică de ce unele cărți puteau trece ușor la Moscova, fiind premiate, promovate, traduse, dar amînate și atacate la Chișinău. Nu era numai o diferență de intensitate a vigilenței ideologice din URSS, ci era și simptomul unor moduri diferite de a reacționa la structura intim ambivalentă a romanelor autorului. El nu și-a asumat în mod tranșant o poziție ideologică, nici una națională (deși sînt suficiente argumente prin care poate fi nu numai recuperat din această prismă, ci chiar socotit un deschizător de drumuri), nici una pro-sovietică sau, mai tîrziu, de adeziune la teoria ticăloasă a moldovenismului, care ar crea o realitate culturală, lingvistic-, istorică și, în consecință, identitară distinctă de cea a românismului. Esența romanelor lui Druță este aporia: autorul nu se fixează într-o atitudine narativă care să fie lipsită de echivoc din punct de vedere ideologic. Îi rămîne cititorului să îmbogățească alegoria, să o mute, prin interpretare, de o parte sau alta a disputei.

Biserica Albă e, nu mai puțin, un roman care incită la problematizare. Sigur, pe de o parte există cele două mari imperii, Otoman și Țarist, care se luptă pe teritoriul atît de încercat dintre Prut și Nistru. Așa cum observă Maria Șleahtițchi, „pe teritoriul Basarabiei nu s-a făcut/nu se face politică, ci geopolitică” („Imaginea Basarabiei creștine între cele două Ecaterine din Biserica Albă de Ion Druță”, în Metaliteratură, nr. 2, 2006) Or, romanul este interesat în special de soarta oamenilor din acest spațiu blestemat, peste care trece ca un tăvălug istoria. Istoria pe care o fac oamenii mari, precum împărăteasa Ecaterina ori războinicul Potiomkin, care-și susțin ideologic puterea în numele creștinismului ortodox, dar pe care o suportă cei necăjiți, umiliții și obidiții.

La început, Ion Druță pare a adopta o perspectivă „unionistă”, încadrînd Moldova dintre Prut și Nistru în statul post-medieval al Moldovei, care îl recunoaște drept părinte fondator pe Ștefan cel Mare. Deloc întîmplător, romanul debutează cu raptul Bucovinei de Nord de către Imperiul Habsburgic, care e resimțită ca o traumă națională, identitară: „Vestea a lovit țara ca un trăsnet. Pe drumul cel mare al Podoliei, pe Nistru, pe Prut, pe Siret, coborau mii și mii de bejenari, părăsindu-și vatra și mormintele neamului, pentru a se adăposti sub stema țării.”

(Am folosit ediția romanului din Ion Druță, Scrieri, vol. 3, ediție îngrijită, cu acordul autorului, de V. Guțu și E. Lungu, Editura Hyperion, 1990. Am comparat cu ediția din seria de Opere, vol. IV, Editura Cartea Moldovei, 2009, unde modificările nu sînt esențiale, țin de schimbarea titlurilor capitolelor, a motto-urilor, dar mai ales de o anumită orientare spre „moldovenism” a lexicului. Ediția de la Editura Cartier, din 2015, purifică această ediție, orientînd romanul cît mai mult spre limba literară actuală. Toate citatele se vor da după ediția din 1990.)

Este imposibil ca scriitorul să nu fi scontat pe astuția și perspicacitatea cititorului, care nu avea cum să nu facă legătura între răpirea Bucovinei de Nord din 1775 și anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus din 1812. Ca să nu mai amintesc faptul că cele două provincii făceau parte, la data scrierii romanului, din Imperiul Sovietic (să-i zic pe nume: URSS). În această privință, nimic nu poate fi naiv din punct de vedere politic. Las la o parte faptul că, în România, astfel de incizii istorice cu greu ar fi fost permise. Dar marea traumă nu este una de tip național, cît mai ales una de tip religios: în Bucovina pierdută se află epicentrul credinței neamului, ceea ce l-a ținut legat vreme de veacuri, indiferent de încercările la care a fost supus: „Mai ales pentru Putna îi durea inima pe toți. Acolo, în biserică, sub o candelă aprinsă își dormea somnul de veci, într-un mic sicriu de marmură, cel mai mare dintre domnitorii țării, Măria sa Ștefan. Trecerea osemintelor marelui nostru domnitor în altă țară jignea nu numai sentimentul național, ci și sentimentul religios, dat fiind că vodă Ștefan, încă de prin anii domniei sale, era numit «cel Mare și Sfînt» și ce patrie mai e și aceea care poate fi retezată de oricine și oricînd, și ce credință mai e și aceea, o Doamne-Dumnezeule, dacă nici sfinții nu-și mai află odihnă sub candela recunoștinței neamului?!” Ștefan cel Mare este perceput mai ales ca un sfînt, ca un apărător al dreptei credințe, decît ca un om de arme (de altfel, această perspectivă există încă de la Grigore Ureche: „Ce după moartea lui, pînă astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce iaste in mana lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu” (Letopisețul Țărîi Moldovei, de cînd s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș Vodă pînă la Aron Vodă, în vol. Marii cronicari ai Moldovei, ediție de Gabriel Ștrempel, Editura Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, 2003).

„Patria” este Moldova lui Ștefan, iar „neamul” este, vorba lui Miron Costin, „neamul moldovenilor”. Iar de aici începe echivocul, pe care autorul nu îl dezleagă. Acesta este o parte a unui neam mult mai mare. Nu vă grăbiți, nicăieri nu e vorba în carte, explicit, despre „poporul român”. „Neamul” cel mare este cel ortodox. Aceasta este realitatea pe care o construiește abil Ion Druță în Biserica Albă, vizînd o oikouménē post-bizantină, o identitate confesivă, a ortodoxiei. Maria Șleahtițchi sesizează foarte bine această structură ideatică a cărții: „Romanul Biserica Albă, construcție masivă edificată pe mai multe niveluri narative, are la bază ideea unității confesive a Europei de la Carpații de Est pînă la Ural. În carte se conturează harta creștinismului ortodox, care cuprinde Muntele Atos, mănăstirile Moldovei și Bucovinei, bisericuțele Basarabiei, lăcașele sfinte ale Rusiei imperiale. În spațiul romanului se mișcă o mulțime de personaje, autorul instituind de fapt o adevărată topografie a ortodoxiei estice.”

Prin urmare, Ion Druță reface un areal spiritual bizantin, cel al ortodoxiei, care ar fi mult mai important decît acela geopolitic.

Personajele ca „agenți de influență”

Cum realizează scriitorul acest spațiu sacru? Prin cel puțin trei căi, prin trei „agenți de influență”: unul spiritual, Paisie Velicikovski, cel de al doilea militar, feldmareșalul Potiomkin, și, în fine, prin două personaje feminine construite în oglindă: Ecaterina cea Mare, țarina Imperiului Rus și Ecaterina din satul Ocoliș, care adună pe lîngă ea șase copii orfani și care se încăpățînează să ridice și să spoiască în alb bisericuța satului, care devine astfel un simbol al continuității.

Prin Paisie, Ion Druță își atinge un obiectiv ideologic: aduce în prim-plan o personalitate a ortodoxiei care s-a impus nu atît prin dogmă sau prin doxă, cît prin disciplina spirituală. Faptul că a activat atît la Kiev, cît și la Munele Athos și, apoi, la Dragomirna și la Mînăstirea Neamțului, îl plasează în punctele-cheie, care marchează spațiul identitar al ortodoxiei. Paisie Velicikovski desenează, de fapt, spațiul sacru din roman: nu cel al românității, ci acela al ortodoxiei. Prin formația sa, prin credința lui exorbitantă, Paisie este un trans-național. Adevărata lui patrie este credința, adevărata lui limbă este rugăciunea. Pentru el, totul este secundar, pe lîngă lumea celor sfinte. Nici războaiele, nici riscurile iminente nu îl pot scoate pe omul lui Dumnezeu din datoria lui, aceea de a se ruga. Puterea este vremelnică, Dumnezeu este veșnic. Prin credință, politica este subminată sau, în orice caz, marginalizată. Puterea politică nu îl poate atinge pe omul lui Dumnezeu, care nu-și dorește nici înălțarea în ierarhiile lumești (fie ele ale bisericii), nici avuții, nici măcar un trai mai bun. Singura rațiunea de a exista a politicului este să se pună în slujba credinței.

La începutul romanului, Paisie este cel care aduce în discuție noțiuni precum „neam” sau „popor”, învățîndu-l pe tînărul Ioan, mult mai aprins, implicat în mișcarea lui Horia din Transilvania: „Cum se îmbolnăvesc și cum încep să piară turmele tu îi fi aflat de la ciobenii mai bătrîni, dar cum și pentru ce se stinge făclia unui neam, știi tu oare?” Se observă imediat că limbajul și imaginile lui sînt biblice. În mod clar, discursul lui Paisie nu e unul politic, naționalist, ci unul misionar, ortodox. Respinge explicațiile superficiale ale novicelui („Foametea, bolile, războaiele”), și vine cu unul mult mai dur, violent chiar: „Neamurile se sting atunci cînd mult prea mult rămîn nerăzbunate.” Un om sfînt predică despre nevoia de răzbunare. Împotriva cui? Firește, împotriva celor de altă confesiune, care uzurpă dreapta credință. E singurul criteriu care contează. „Neamul” nu este o realitate (fie ea și „imaginată”) pe baze etnice, ci o comunitate de confesiune. Paisie este cel care lansează, în roman, teza: rostul, misiunea sfîntă a Imperiului Țarist este de a apărea dreapta credință, de a salva ortodoxia de pericolul mortal pe care șl reprezintă stăpînirea de secole a Imperiului Otoman.

Războiul, oricît de greu de îndurat ar fi, nu e decît un mijloc prin care lucrează Dumnezeu: „Auzind de un nou război, am zis «slavă Domnului», și împreună cu mine a rostit aceste două cuvinte întreg blagoslovitul pămînt al Moldovei, pentru că fiece bulgăraș, fiece fir de iarbă așteaptă să vină frații creștini de la răsărit să ne răzbune.” „Frații creștini de la răsărit” au și venit. Nu au mai plecat de atunci, decît pentru scurtă vreme, doar pentru a reveni din nou, cu o cizmă mai grea. Paisie, a cărui autoritate duhovnicească este uriașă în întreg spațiul ortodoxiei, este un personaj-cheie: rus, inițiat la Muntele Athos, stabilit la Dragomirna, apoi la Secu și, în cele din urmă, la Mînăstirea Neamț, centrul spiritual al Moldovei, el girează un spațiu identitar ortodox care nu ține cont de granițele politice.

Pe la el trec mai toate firele romanului, chiar dacă nu e un personaj care să ocupe prea mult prim-planul. Nici nu e nevoie: autoritatea lui emană și în absența sa. Tot la Paise ajunge și Ecaterina, femeia sărmană din Ocolina, și este acceptată pentru că duhovnicul îi recunoaște sfințenia. Astfel încurajată, ea își reia misiunea și reușește nu doar să reconstruiască bisericuța dărăpănată din Ocolina, ci chiar să înalțe una nouă. Paisie e un personaj construit în opoziție cu marele Potiomkin, care părea să fi cumulat toată puterea posibilă în mîna sa. Dar acea putere este a omului, deci este nimic. De aici, scena finală, a morții marelui războinic, care trebuie citită ca o replică la aceea a morții simple, împăcate, a marelui duhovnic.

Militar, dar și credincios, fost călugăr, visînd liniștea monahală și sperînd la mîntuire, Potiomkin se simte, pe măsură ce-i scad forțele trupești, tot mai dependent de sunetul clopotului care-i amintește de cel din copilărie. Devine un om spiritual, oricîtă glorie și putere ar acumula, nu uită că e muritor și că totul e în van. Depresiile sale, nevrozele, excesele care-l aruncă în ridicol (scena cu metresa căreia îi construiește un bordei în palat pentru a face dragoste cu ea, dar, întrerupt de scrisoarea urgentă a fostei metrese imperiale, Ecaterina, îi promite că-i va construi un palat într-un bordei e memorabilă și elaborată de mîna unui mare scriitor: deși caraghioasă, nu e tezistă și nici lipsită de măreție, de dramatism, are ceva din kitsch-ul monumental al spectacolelor de operă). În esența lui, Potiomkin e un personaj dramatic. Acaparează puterea pentru a umple un gol pe care-l resimte totuși permanent. Acest gol este existențial. Și corespunde prea-plinului lui Paisie. Sau celui pe care îl oferă credința adevărată. Puterea obținută cu forța militară este vremelnică. Paisie e mult mai puternic, în slăbiciunea sa omenească, decît uriașul Potiomkin, personaj construit, nu întîmplător, în registru rabelaisian.

Prin gura marelui feldmareșal, autorul introduce în discuție cîteva teme cu fitil, acceptabile la începutul perestrokăi, întîi la Moscova, abia după o vreme la Chișinău. Considerîndu-se menit să reinstaureze Bizanțul, ca spațiu sacru al ortodoxiei, Potiomkin știe că soarta celor două principate creștine, Muntenia și Moldova, atîrnă de acțiunile sale militare. (O idee similară o avusese Cantemir, care, într-un scurt tratat intitulat Monarchiarum Physica Examinatio, căuta să-l convingă pe Petru cel Mare că misiunea divină a Imperiului Țarist este să salveze creștinătatea de Imperiul Otoman, considerat un „avorton” al istoriei, care își are legile sale organice.) Și marele om pune o întrebare, pe care nimeni altul nu ar fi putut să și-o „permită” (Druță știe bine cărui personaj trebuie să-i încredințeze partiturile spinoase): „Sînt oare aceste principate gata a se contopi, proclamîndu-se sub numele de Dacia? O Dacie renăscută după aproape două mii de ani!” Numai feldmareșalul nu vorbește aici! Problema unionistă e spinoasă, riscantă, infiltrată abil de scriitor. Dar lăsată fără răspuns. Într-un capitol dinspre final, Nistrul e socotit graniță a „Daciei”, deci graniță a românității, dar iarăși totul e drapat, de data acesta într-un discurs liric: „În luncile acestui rîu s-a înfiripat bătrîna Dacie, aici și-a trăit scurtul său veac, pînă au răpus-o legiunile romane.” „Român” nu se putea scrie, dar Dacia era posibil... Cîteva rînduri mai jos, naratorul meditează la trecerea timpului și constată că, asemenea apei, „se trec popoarele pe fața pămîntului”.

Dacii s-au dus. Romanii la fel. Cititorul poate subînțelege: și Imperiul Țarist s-a prăbușit, cel Sovietic vine la rînd. Imperiile dispar, deci. Ce rămîne? Dacă marile imperii, ca și micile popoare cucerite sînt apa, car sînt pietrele? Credința. Acesta este răspunsul lui Ion Druță. Nu Ecaterina cea Mare, nu Potiomkin, ci Ecaterina cea Mică și Paisie Velicikovski sînt adevărații ctitori. Istoria se face prin oamenii mari, dar nu depinde de ei, nu se află niciodată la cheremul lor (este și teza lui Tolstoi, din Război și pace; Marin Preda, în Delirul, consideră, dimpotrivă, că uneori istoria ajunge în mîna unui dement și atunci capătă tușe coșmarești).

În fine, al treilea personaj simbolic, Ecaterina amintește, prin încăpățînarea ei de a veghea la cele eterne, la cele sfinte, de a asculta de legile sacrului, nu de ale politicului, de Anastasia din celebra nuvelă a lui D.R. Popescu, care și ea era o Antigonă. Ea opune legilor politicului o credință într-o realitate stabilă, mult mai gravă și mai puternică decît aceea a momentului. Ecaterina cea Mică este mai mare decît Ecaterina cea Mare. A doua nu face decît să extindă un imperiu a cărui conducere a uzurpat-o printr-o lovitură de palat și, mai ales, să continue, cel puțin în intenție, proiectul lui Petru cel Mare, pe care-l recunoaște drept înaintaș. Nu întîmplător, ea este, nu o dată, caricaturizată, ca și ceilalți membri ai înaltei aristocrații (scenele în care, deși bătrînă, observă „o prospătură” la palat sînt memorabile). Druță e un foarte bun scriitor, nu îngroașă liniile decît atît cît e nevoie, nu le îneacă în grotesc, ci transformă totul într-un spectacol modern, parcă de marionete. E multă formă goală la curtea țarinei și multă gesticulație calpă. Singurul personaj care are consistență, care capătă carnalitate, este Potiomkin.

În schimb, Ecaterina din Ocolina, cu cei șase copilași de suflet pe care-i crește pe lîngă sine, cu devotamentul dus pînă la sacrificiu față de reperul spiritual al satului, bisericuța dărăpănată, este un om sfînt, care face posibilă speranța mai ales atunci cînd nimic nu o mai îndreptățește. Biserica ridicată de ea este un semn al rezistenței, al credinței adevărate: „După patru ani de pîrjoluri, pustiiri și vărsări de sînge, vestea că un oarecare sătuc, undeva, acolo, sus pe Nistru, a pornit să înalțe o biserică învioră întreaga lume creștină. Fără îndemnul Celui de sus asemenea lucruri nu se fac, și Domnul, vai, de atîta vreme nu se mai întorcea cu fața spre acest blestemat pămînt.” Să nu ne scape: e vorba de un imbold dat „întregii creștinătăți”. Biserica Albă din sătucul de pe malul Nistrului, din care oamenii, inclusiv preotul, au plecat în bejenie, ridicată din credința și încăpățînarea unei femei, a devenit simbolul supraviețuirii, al speranței. Al credinței. Nu al identității naționale, cum s-a mai spus, ci al unei identități spirituale mult mai ample și mai vechi decît aceea națională.

La finalul romanului, cînd biserica ridicată de Ecaterina cea mică, ajutată de părintele Ioan, ucenicul lui Paisie, este gata, autorul nu mai rezistă și își trage toate gloanțele. Punct ochit, punct lovit. „A înălța o biserică, spune el, declamînd parcă de la tribuna romanului, înseamnă a crede cu adevărat că truda mîinilor tale va rezista sălbăticiei și pîrjolului (...) A face o biserică înseamnă a fi convins că la temelia tuturor temeliilor stă bunătatea. Bunătatea tatălui, bunătatea fiului, bunătatea noastră a tuturora, și pentru a sărbători minunea bunătății creștine, iată că facem un sfînt locaș. Dar cum, Dumnezeule, să crezi în toate acestea, cînd, de jur-împrejur, se spune greu și apăsat că la temelia tuturor temeliilor a stat puterea? Puterea – ieri, puterea- azi, puterea – mîine, și în vecii vecilor va fi mai presus de toate numai puterea!” Puterea – adică politicul.

Un mare orator Ion Druță! Și curajos. Pentru că a lui e vocea de aici, nu e partitura personajelor sale. Și nici a vreunui narator convențional. Potiomkin e un pitic raportat la Paisie, așa cum și Ecaterina cea Mare este măruntă pe lîngă cea poreclită în batjocură Ecaterina cea mică. Cei puternici devin insignifianți, în ordine spirituală, pe lîngă imensa forță a celor slabi, care, în loc să construiască imperii politice, au ctitorit bisericuțe din lemn și lut, albite cu var.

Biserica Albă & Nicoară Potcoavă

Toate aceste personaje sînt simbolice și îndeplinesc funcții discursive foarte importante în structura ideologică a narațiunii. Prin urmare, este vorba de imaginarea unui spațiu confesiv, mentalitar, cultural și mai ales identitar, care s-ar întinde, sub crucea ortodoxă, de la Mînăstirea Neamțului, ba chiar din Transilvania, dacă ținem cont că părintele Ioan, ucenicul lui Paisie Velicikovski, a fost însoțitorul lui Horia, pînă în Rusia extremă. Acest spațiu depășește cu mult granițele românității.

Un construct similar încercase Mihai Sadoveanu în ultima sa capodoperă, Nicoară Potcoavă (1952). Dintre toate cărțile sale, de aceasta pare a fi cea mai apropiată Biserica Albă, deși cel mai adesea sînt invocate alte titluri (Creanga de aur, Frații Jderi). Și acolo există un spațiu fluid, situat parcă între granițe, cel dintre Siret, Prut, Nistru și dincolo de el, în care personajele se simt ca acasă, indiferent de naționalitate: moldoveni, ruși, cazaci, zaporojeni, armeni alcătuiesc aceeași comunitate, au același dușman (turcul), au aceleași interese sau idealuri.

După Marian Popa, Sadoveanu, filorus, ar fi căutat să prezinte, din oportunism, „imaginea unui federalism internaționalist cu bază slavizantă, care ar putea integra totul pe drept, ci și de drept, constituind astfel o justificare pentru rusificarea postbelică a României.” (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mîine, versiune revizuită și augmentată, vol. I, Editura Semne, 2009) Ipoteza este discutabilă, pentru că centrul de greutate al romanului nu cade pe demonstrația ideologică, ci pe demonstrația de forță stilistică, de etalare a tuturor elementelor constitutive ale sadovenismului. Dar ideea rămîne, nu e lipsită de interes. Și seamănă teribil cu spațiul identitar conturat în Biserica Albă.

Ortodoxia ca identitate

Ion Druță are abilitatea de a refuza să se plaseze narativ în vreun punct fix politic sau ideologic. Elementele simbolice și alegorice sînt atît de evazive, lirismul și sentimentalismul, adesea melodramaticul dublează atît de eficient scenele de război sau pe cele de la curtea Ecaterinei, încît cititorul cedează și adoptă, pe nesimțite, punctul de vedere simbolizat și reprezentat de cei mici, năpăstuiți. Sau cel puțin devine complicele autorului.

Bieții oameni, spune romanul, într-o alegorie ale cărei sensuri pot fi permutate dintr-un timp istoric în altul, trebuie să supraviețuiască în timpul războiului și să spere că istoria se va îmblînzi, că vor supraviețui mai ales prin credință. Singurul lor ideal, singura minune la care speră este supraviețuirea. Dar nu una politică, ci mai ales una religioasă. Principala lor identitate nu este una de tip național, ci una religioasă: ortodoxia le dă putere, ortodoxia reprezintă adevărata tradiție, adevărata origine, suma tuturor valorilor și sursa reală a originii. Criteriul suprem al identității, de fapt.

Bogdan Creţu (n. 1978) este prof. univ. dr. Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, și director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași. Ultima carte publicată, romanul Cornul inorogului, Editura Polirom, 2021.

Ion Druță (n. 3 septembrie 1928, Horodiște, Soroca) a absolvit Cursurile Superioare la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova (1957). Criticile distrugătoare din partea oficialităților comuniste din RSS Moldovenească vizînd scrierile sale, mai ales romanul Povara bunătății noastre, precum și filmul după nuvela Ultima lună de toamnă, îl fac pe autor să se stabilească la Moscova (în 1969). Este membru de onoare al Academiei Române (din 1990) și membru titular al Academiei de Științe a Moldovei (din 1992). A debutat cu volumul de schițe și nuvele La noi în sat, în 1953, urmat de culegerea de povestiri Poveste de dragoste (1954) și de romanul Frunze de dor (scris în 1955, publicat în 1957). A mai publicat: Povara bunătății noastre (roman; vol. I, 1963; vol. II, 1968; integral, 1970); Piept la piept (nuvele, 1964); Clopotnița (1970); Ultima lună de toamnă (nuvelă, 1975); Horodiște (nuvelă, 1975); Biserica albă (roman, 1975-1981; 1986-1987); Toiagul păstoriei (nuvelă, 1984) ș.a. Ca dramaturg, a scris mai multe piese, montate cu succes atît în RSSM, cît și pe scenele teatrelor din fosta URSS și din străinătate: Casa mare (1961); Doina (1968); Păsările tinereții noastre (1971); Horia (1973); Frumos și sfînt (Sfînta sfintelor, 1974); Cervus divinus (1975); Apostolul Pavel (1996). Este autorul volumelor de eseuri și proză memorialistică Grădina Domnului (2017), Căsuța de la răscruce (2018) și al almanahului epistolar Despărțirea apelor (2020).

Legendă foto: Ion Druță în anul 1962

Despre proiect: Contextul în care se va desfășura proiectul este unul în curs de dezvoltare a colaborărilor culturale tot mai intense dintre România și Republica Moldova. De la începutul activității sale, Arbor contribuie tot mai mult la dezvoltarea acestui demers, deși cu fiecare proiect se înțelege că golul cultural, al produselor culturale basarabene ca parte integrantă din cultura națională, este mai mare decît pare la prima vedere. Proiectul cultural „Valentina Rusu Ciobanu. 100 de ani de la naștere”, organizat de Arbor în 2020, a fost un astfel de demers, în cadrul căruia s-a constatat că pînă și cei mai importanți istorici de artă și artiști români nu erau familiarizați cu numele și opera acestei pictorițe, în ciuda faptului că Valentina Rusu Ciobanu este o importantă și foarte cunoscută pictoriță de la Chișinău, născută însă în România Mare și fostă studentă la Academia de Arte de la Iași, în clasa profesorului Jean L. Cosmovici și al pictorului Corneliu Baba, unul dintre cei mai apreciați pictori români din a doua jumătate a secolului XX. La fel se întîmplă și în cazul altor sectoare culturale: literatură, muzică, teatru; importante personalități ale culturii românești nu cunosc numele sau opera artistică ale autorilor basarabeni din diferite perioade, care au însă o operă importantă pentru întreaga cultură națională și care au dus, deseori în condiții nemiloase, o grea luptă de rezistență și de ocrotire a identității naționale, a culturii și limbii române în Basarabia.

Partenerii proiectului: Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, va sprijini proiectul cu toate materialele necesare studiului operelor literare și va participa la dezbaterile publice. Evenimentele cu public vor fi completate cu prima expoziție a MNLMK la București, care va conține obiecte, cărți, opera de artă legate de cele cinci romane și cinci scriitori. Expoziția va avea loc la ARCUB, în perioada 20 august – 5 septembrie 2021. Centrul Cultural ARCUB, instituție aflată în subordinea Primăriei Municipiului București, gazda proiectului. Administrația Fondului Cultural Național, instituție publică autonomă, aflată în subordinea Ministerului Culturii al României, cofinanțatorul proiectului. Ambasada Republicii Moldova în România.

 ***

Vă invităm să citiți și celelalte texte de critică literară din proiectul Romanul românesc din stînga Prutului:

Marius CHIVU - Existențialism în vremea totalitară

Florina PÎRJOL - Supraviețuirea prin literatură sau literatura geometrică a supraviețuirii

Andreea RĂSUCEANU - O saga în cheie parodică - între rîsul homeric și o poetică rabelaisiană a excesului

Cosmin CIOTLOȘ - Sculptînd în timp