Romanul românesc din stînga Prutului este un proiect cultural, organizat de Asociația pentru cultură și arte Arbor, cu scopul de a promova cinci dintre cele mai importante romane basarabene ce lipsesc din biblioteca cititorului român. Sînt romane scrise de cei mai importanți scriitori basarabeni, generația șaizeciștilor. Proiectul va contribui la cercetarea acestor opere de către critici români, cu scopul de a familiariza publicul român din dreapta Prutului cu o operă literară românească de valoare, dar necunoscută în România. Romanele selectate sînt: Hronicul găinarilor (2006) de Aureliu Busuioc (1928-2012), Povestea cu cocoșul roșu (1966) de Vasile Vasilache (1926-2008), Zbor frînt (1966) de Vladimir Beșleagă (n. 1931), Biserica albă (1987) de Ion Druță (n. 1928) și Venetica (1998) de Ariadna Șalari (1923-2016). Proiectul se va desfășura la București și va avea ca participanți critici literari români, și anume: Andreea Răsuceanu, Cosmin Ciotloș, Florina Pîrjol, Bogdan Crețu și Marius Chivu. Fiecare critic va scrie un text de critică literară pentru romanul ales, care va fi publicat în revista Contrafort din Republica Moldova și pe dilemaveche.ro, și dezbătut în cadrul unui eveniment public organizat la ARCUB, Centrul Cultural al Municipiului București, pe 24 și 25 august 2021, moderat de Mirela Nagâț, realizatoarea emisiunii Cooltura, de la TVR1. Din înregistrările audio ale dezbaterilor se vor realiza cinci podcasturi, în baza unui scenariu ce va include cele mai interesante momente din dezbateri, fragmente citite de actori și muzică originală.

 

Au trecut deja cîteva decenii de cînd Prutul nu mai marchează o graniță închisă, dar, cu toate acestea, absolut inexplicabil, în cadrul larg al aceleiași limbi, nu avem o continuitate și o comunicare culturală atît de firești pe cît ar trebui ele să fie. Nu există încă o circulație suficient de bine orchestrată logistic (și PR-istic) a cărților de o parte și de alta a Prutului, deși se scrie suficient în ambele țări, iar autorii se cunosc, se citesc între ei, participă împreună la festivaluri literare și, mai nou, la recitaluri și întîlniri informale cu cititorii. Nu e de ajuns, însă. Fiindcă, dincolo de performanțele literare românești sau moldovenești, încă nu e clar dacă trebuie să le separăm sau nu, dacă trebuie, altfel spus, să integrăm fără rest literatura basarabeană în burta încăpătoare a literaturii române sau trebuie să o lăsăm să-și trăiască propriul ei destin în contextul (est)european sau universal, fiindcă există, nu-i așa, niște diferențe specifice (social-istorice, implicit și culturale) care nu o fac reductibilă, în mod simplist, la o simplă ramură conjuncturală a marii (sic!) literaturi române.

Situația e unică și cumva paradoxală, fapt subliniat și de remarcabilul critic și istoric literar Mihai Cimpoi, cu siguranță, cel mai bun specialist pe subiect: „Cultura românească din Basarabia reprezintă un fenomen unic în lume: este creată pe parcursul a ceva mai mult de un secol și jumătate într-o limbă exilată.” (O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura Arc, 1996) Dar nu centralitatea sau caracterul local, autonomia sau identitatea „de grup” a literaturii basarabene ne interesează aici, deși cazul ei este, cu siguranță, unul aparte.

Că ea a fost considerată literatura unei provincii separate istoric și cultural de România, condamnată să ocupe ultimul capitol, marginal, al istoriilor literare românești sau că a fost ignorată, fiind considerată o rudă mai săracă a unei literaturi nici ea foarte bogate (a se citi: cunoscute), contează mai puțin. Identitatea de limbă, dar și, pînă la un punct, de destin istoric o face, în opinia mea, un capitol unic, cu toate specificitățile sale, al literaturii autohtone.

Gravă mi se pare, însă, lipsa cvasitotală a unor dezbateri serioase pe marginea literaturii basarabene, nu doar a celei recente, care nu e întru totul invizibilă, grație mai ales efortului personal al autorilor, ci mai ales a celei așa-zis clasicizate, despre care se știu în continuare destul de puține lucruri la nivel de public larg. Dacă poezia, mai bine reprezentată, inclusiv prin ediții apărute înainte de ʼ89, proza, cu precădere romanul, plutește într-o nebuloasă în care doar cititorii profesioniști interesați de subiect știu să se miște. (Faceți un sondaj, dacă nu mă credeți, printre cititorii români, chiar și printre cei care sînt mai mult decît amatori, și întrebați-i cîte romane din literatura basarabeană a ultimelor șase-șapte decenii cunosc.) Poate, la ei acasă, prozatorii basarabeni, mulți dintre ei parte din programa școlară, sînt mai cunoscuți și mai citiți. Deși proba intrării în manuale nu e, de regulă, garanția că sînt cu adevărat citiți, și nu mumificați într-o lectură care, obligatorie fiind, devine aproape întotdeauna neplăcută și chiar odioasă. A existat, la sfîrșitul anului 2004, o luare de poziție pe marginea acestui subiect, sub forma unui serial în două părți găzduit de revista România literară, semnat de Ion Simuț. Intransigent și, pe alocuri, cam prea sever cu obiectul de studiu, textul criticului literar orădean face, însă, observații corecte (și necesare, aș zice) pe marginea unei literaturi ignorate, din motive pe care sociologii literaturii le vor descifra, fără îndoială, într-o bună zi. Așa polemice cum sînt, cele două texte ale lui Ion Simuț ar fi putut să constituie un bun pretext și o bună lovitură de început de joc în această foarte necesară dezbatere pe marginea prozei de pe malul stîng al Prutului. În linii mari, Simuț reia – nuanțînd și exemplificînd, în reală cunoștință de cauză – o afirmație a sa mai veche, făcută tot în paginile României literare, în 1993, conform căreia „literatura din Basarabia e a cincea roată la căruță” (la căruța literaturii române, se înțelege, n.m.).

Teza caracterului local sau provincial, altfel spus, marginal, al prozei basarabene e relativ comună în spațiul românesc, unde ea e privită, în general, ca o anexă, de multe ori mai puțin valoroasă, a literaturii române, opinie pe care, bineînțeles, criticii basarabeni n-o împărtășesc (iată un măr al „discordiei” numai bun de aruncat pe masa dezbaterilor dintre criticii de pe cele două maluri ale Prutului; un alt posibil subiect ar fi dacă această literatură poate depăși sau nu problematica „hărții care doare”, producînd literatură bună și din alte resorturi tematice). Deși afirmă că „lipsa de sincronizare modernă e o carență frapantă” și că „romanul basarabean nu are punți de comunicare cu romanul din România” („Ieșirea în larg a romanului basarabean (II)”, în România literară, nr. 43, 2005), în mod surprinzător, un an mai tîrziu, tot în România literară, criticul de la Oradea își îndulcește vizibil verdictul critic, manifestîndu-și entuziasmul față de prozatorul Vladimir Beșleagă, pe care îl consideră „modern”, „complex”, „tehnic”, comparabil cu congenerii săi români, D.R. Popescu, Augustin Buzura și N. Breban! (vezi și și Ion Simuț, „Vîrful ierarhiei în proza basarabeană”, în România literară, nr. 20, 2006)

Trebuie spus, de la bun început, că, provincială sau nu, validă estetic sau nu, modernă sau nu, proza basarabeană nu poate fi citită și înțeleasă în afara contextului politico-istoric de traumă colectivă din zonă. Fără (d)rama „hărții care doare” (nu întotdeauna o temă explicit formulată), fără o contextualizare corectă, mult mai necesară decît în cazul paralel românesc, interpretarea acestei literaturi va fi incompletă. Destinul de martir, de ostatic, al Basarabiei, rătăcind în Labirintul Istoriei (formularea îi aparține lui Vladimir Beșleagă, o regăsim într-un interviu de la începutul anilor 90), trasează un cadru fără de care proza și poezia deopotrivă devin de neînțeles.

Cazul prozatorului care l-a impresionat (totuși!) pe Ion Simuț e unul special, fără îndoială. Înainte de toate, pentru că Vladimir Beșleagă este un scriitor european, fără doar și poate, afirmat într-o literatură cu un destin și mai vitreg decît al literaturii române, pentru că n-a fost chinuită doar de cerințele deformatoare ale realismului socialist, ci și de înstrăinarea lingvistică generată de folosirea caracterelor chirilice. După ce a scris cîteva cărți pentru copii, o formă de escapism literar pe care au mai practicat-o și alții în epocă, Vladimir Beșleagă a publicat, în 1963, un volum de proză scurtă, La fîntîna Leahului, un fel de interval care anunță adevăratul debut al scriitorului, în 1966, cu romanul Zbor frînt. Ne aflăm în anii de așa-zis dezgheț hrușciovist, de demascare a cultului personalității lui Stalin, cînd primele semne ale unei renașteri naționale și culturale se văd în apariția pe scena literară a unor producții noi, diferite de canonul sovietic impus, promițînd o adevărată schimbare la față a discursului și a temelor literare.

Apar, rînd pe rînd, Povestea cu cocoşul roşu (1966), de Vasile Vasilache, Singur în faţa dragostei (1966), de Aureliu Busuioc, Podurile (1966), de Ion Constantin Ciobanu (anul 1966 e un an reper, în acest sens), apoi Povara bunătății noastre (1963-1967), Disc (1969), de George Meniuc, Vămile (1972), de Serafim Saka, Vînt și lumină (1974), dar mai ales romanul Inele de iarbă (1981), de Nicolae Vieru, iar lista poate continua și cu alte nume, ocupînd deceniile șapte, opt și nouă (simt nevoia să menționez și cîteva autoare: Ariadna Șalari, Lidia Istrate, Silvia Celac).

Toate aceste cărți sînt motive suficiente, cred eu, pentru a recupera și recunoaște un canon al prozei basarabene, față de care plutonul critic românesc încă manifestă o indiferență stranie (N. Manolescu, de pildă, îi califică, indistinct, în Istoria.. sa, drept „numeroşi, inegali” sau „defazaţi majoritatea”, fiind de părere că „locul lor într-o istorie a literaturii române nu se poate încă stabili cu precizie”, în Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, 2008). E important de știut contextul în care Vladimir Beșleagă își lansează romanul Zbor frînt, pentru că avem de-a face, atunci, cu o vizibilă abdicare de la directivele realist-socialiste, în direcția unei racordări firești la modernismul european. Un fel de neomodernism venit peste avalanșa producțiilor dictate de partid, așa cum ne amintim că s-a întîmplat și în dreapta Prutului, prin mișcarea neomodernistă a generației ʼ60 care readuce literatura pe calea ei estetic firească. Considerat un roman despre război (temă dezirabilă în ochii conducerii), în care protagonistul, Isai, devine un fel de cercetaș autohton, Zbor frînt are parte, în epocă, de o receptare relativ simplistă (Pentru un dosar complet al receptării romanului în epocă, vezi Mihai Cimpoi (coord.), Vladimir Beșleagă: omul luminat, Editura Știința (Academia de Științe a Moldovei/ Institutul de Filologie), 2011), de simplă descifrare a fapticului, cu accent pe tema glorioasă a Marelui Război. Mihai Cimpoi înțelege eroarea acestei lecturi și notează categoric: „Proza de război stă sub semnul faptelor; invenţia artistică apare minimă, fiindcă este, de obicei, inferioară grandorii şi semnificaţiei lor (...) Pe Vladimir Beşleagă nu-l preocupă înlănţuirea dramatică a faptelor...” (Mihai Cimpoi, „Romanul unei experiențe dramatice”, în Vladimir Beșleagă: omul luminat, ed. cit.).

Romanul se bucură, de-a lungul timpului, de o exegeză impresionantă, mai ales în rîndul criticilor din tînăra generație, toți considerînd-o o carte complexă, revoluționară pentru epoca și contextul în care a apărut, demnă să figureze în orice istorie literară occidentală. Autorul încearcă să ne convingă, într-un interviu cu Leo Butnaru, că geneza romanului intitulat, inițial, Țipătul lăstunului, e mai simplă decît reiese din stilistica sa arborescentă, imitînd fluxul și zbaterile memoriei, precum și din structura narativă complicată: „(...) această carte s-a născut dintr-o mare durere, fără ca eu ulterior să-mi pot explica, totuşi, cum a apărut ea. Uite, nu ştiu. Încerc să rememorez, să refac traseul plăsmuirii ei, şi nu reuşesc. Astfel, sînt cărţi care apar fără să le ştie autorul şi sînt altele elaborate, purtate îndelung” („A refuza şi a rezista este ceva ce ţine de vocaţie”, interviu cu Leo Butnaru, apud Alexandru Burlacu, Proza lui Vladimir Beșleagă. Hermeneutica romanului, Editura Gunivas, 2014). Fără să fie o carte autobiografică, romanul e legat, cel puțin în acest aspect al scrierii sale, de o experiență dureroasă (moartea mamei autorului) și face parte cumva din acel doliu de care vorbește psihanaliza; e, în fond, o carte despre suferință, atît la nivel individual, cît și – într-o manieră discretă, nemilitantă – la nivel colectiv. Este o transcriere a conștiinței, în manieră dialogică (în sens bahtian), o încercare de redare a mișcărilor interioare (cum ar zice Radu Petrescu), într-un context traumatic, readus în actualitate prin forța, deloc inocentă, a memoriei.

Autorul mărturisește, poate cu modestie, în mai multe ocazii, că nu e o carte elaborată, sugerînd mai degrabă un soi de transă a scrierii. E sigur, însă, că avem de-a face cu un roman cu o structură bine strunită, inteligent, cu o tramă minimală, dar cu o scriitură puternică, modernă, fragmentată, vie. Se simte un ritm cînd accelerat, cînd stins al vieții în Zbor frînt, un ritm dat de curgerea nestăvilită a cuvintelor, acele cuvinte din care se țese toată lumea romanului, una eminamente interioară. Absolut totul e filtrat de conștiința acută a personajului central: piesele mozaicului faptic, restul personajelor, Nistrul (un topos devenit el însuși personaj), lăstunii cu țipătul lor polivalent etc. La fel ca Filimon, eroul celuilalt roman important al lui Vladimir Beșleagă, oprit de la apariție vreme de 18 ani, Viața și moartea nefericitului Filimon... (1988), Isai e un spirit sfîșiat, care-și etalează drama interioară într-un nesfîrșit dialog imaginar cu sine însuși sau cu restul personajelor, atrase într-un fel de complicitate a mărturisirii. Din acest punct de vedere, cei doi eroi sînt încadrabili în familia neadaptaților, a învinșilor, de care e plină literatura modernistă. E vorba, folosind terminologia lui N. Manolescu, de personajul central al romanelor de tip ionic: autoreflexiv, problematizant, scindat sufletește, trăind și filtrînd totul interior, de regulă, intelectual (ceea ce nu e cazul eroului din Zbor frînt, amănunt pe care eu nu l-aș citi în cheia unei concesii făcute cenzurii, cum s-ar putea crede).

Dacă ar fi fost citit cu o atenție mai puțin binevoitoare de cenzori, romanul ar fi părut, cu siguranță, subversiv în epocă: povestea cam încurcată și cam „bolnăvicioasă” (cum chiar au spus criticii moscoviți) în care fiul unui dușman al poporului (dar nu se spune, atenție, despre tatăl protagonistului că ar fi fost ridicat de sovietici, ca element ostil, ci că a fost „furat” în miez de noapte de acasă) a trecut el de mai multe ori Nistrul înot, jucînd un joc periculos, rînd pe rînd, cu rușii și cu nemții aflați pe linia frontului, în încercarea de a-și găsi fratele dispărut, pe Ile. Mult mai mult decît o simplă poveste de război, țesătura discursivă ce încearcă să redea glasul memoriei, ritmul ei autentic, frînt, sincopat este, de fapt, o istorie clasică despre supraviețuirea sufletească și despre căutarea rădăcinilor, a reperelor (această obsesie a întregirii familiei e, firește, de citit în cheie simbolică, fiind vorba de familie mai ales în sensul de neam). Fiindcă, așa cum bine au observat mai mulți exegeți ai romanului, nu războiul îl fracturează interior pe Isai, ci trădarea fratelui („Oare chiar poate să fie aşa ceva pe lumea asta, de să se vîndă frate pe frate?”) și, în consecință, oprobriul restului comunității, pe motiv că ar fi colaborat cu nemții. Încercînd să înțeleagă, să-și explice, Isai cel matur pare să aibă un straniu dialog, înțesat de pasaje monologate, cu ipostaza sa de copil, dar și cu fiul său, ajuns la aceeași vîrstă pe care o avea el în noaptea aceea. Sau în nopțile, pentru că e vorba de două nopți, două vîrste, două tabere, două maluri, două lumini, dar, fatalmente, un singur adevăr!.

Se pot spune multe lucruri despre bucătăria tehnică a romanului, despre autoscopie și autoreflexivitate, despre jonglarea cu naratori multipli, cu perspective multiple, despre prolepse și analepse, contrapunct, despre parantezele explicative sau, din contra, derutante, despre naratorul indecis (îndoielnic) sau necreditabil, despre toată această uriașă simfonie de voci discordante, rivale, necunoscute, care-și propune să imite viața. Dacă romanul e o oglindă purtată de-a lungul unui drum, atunci, demonstrează Vladimir Beșleagă în Zbor frînt, cu siguranță e vorba de un drum interior, singurul autentic. Început ca un roman cuminte, aproape în tradiția lui Rebreanu (căruia autorul îi dedică o cercetare doctorală nefinalizată, pînă la urmă, din motive de cenzură), romanul se încheie, ciclic, în aceeași tonalitate. Dar în interiorul acestei rame dorice găsim, în mod surprinzător, altceva: un roman de analiză, ceea ce Albérès numea „o subtilă transcriere a intimităţii umane, a conştiinţei, a interiorităţii”. Combinînd, astfel, elemente din două tipuri de roman, doric și ionic, autorul basarabean face un experiment narativ și sub aspectul construcției, dar și sub aspectul stilisticii aluvionare, suprapunînd mai multe voci care, în cele din urmă, se reduc la una singură (vedem, bunăoară, cum restul personajelor încep să împrumute vorbirea lui Isai).

Sub intensitatea acestui șuvoi discursiv, „pătărania” din copilăria lui Isai, neelucidată pînă la capăt, în ciuda multiplelor tentative de mărturisire (autosabotate), devine de interes secund. Adevărul istoric e neimportant în durata lungă, important e doar adevărul interior, adevărul uman, rotița măruntă fără de care lumea nu se mișcă. Iar pentru Isai, ca pentru orice om din lumea tradițională, adevărul înseamnă recăpătarea ordinii, a granițelor, a familiei. Cînd, trădat și neînțeles, pierde aceste repere, lumea sa interioară se prăbușește. Personajul intră în ceea ce criticul și istoricul literar Aliona Grati numea un „timp al crizei”, iar acest lucru se observă inclusiv la nivel discursiv.

Avem, pe de-o parte, stilistica subiectivă nervoasă, necontrolată, care ocupă mare parte din roman, mărturisind o criză de extracție morală a protagonistului (alternînd persoana I cu persoana a III-a), iar, de cealaltă parte, ritmul curgător, melopeic, pe care-l imprimă întoarcerea la lumea nestricată de dinainte, prin evocarea afectuoasă a bunelului, de pildă: „Înainte vreme, cînd era tînăr şi avea pleată mare, nici nu-i trebuia cuşmă, avea ce-l apăra, - pe atunci şi barbă neagră, mare avea, că el, de fapt, încă de la bătăliile cele vechi, una cu iaponul, alta cu neamţul, tot cu barbă se purta. Iar mai încoace, cînd s-a înălbit şi părul din creştet i s-a rărit, se vedea licărind printre copaci, printre tufele de vie capul lui ca o lumină argintie, şi unii, cei bătrîni, cînd îl vedeau, ziceau că seamănă chipul lui cu sfinţii de demult, aşa cum au rămas să ni-i arate icoanele.” (Vladimir Beșleagă, Zbor frînt, ed. a VIII-a definitivă, Editura Cartier, 2013) De altfel, bunelul e un personaj unic, solar, parcă răsărit din literatura lui Creangă și Sadoveanu, care descifrează lumea prin semne și eresuri (visul premonitoriu cu lupul, de exemplu) și prezența lui, chiar cu simțurile sale tocite, e sinonimă cu salvarea și supraviețuirea, el e substitutul tatălui absent și figura de atașament centrală a lui Isai.

Dacă ar fi fost compus doar din aceste crîmpeie epice – „pătărania” cu traversarea Nistrului, exilul mamei și al surorii, moartă literalmente de spaimă, în urma unui bombardament, dispariția tatălui, dar și a fratelui mai mic, Ile, plecat să-și caute calul rechiziționat, relația lui Isai cu fiul său, devenit un fel de interlocutor simbolic în mărturisirea sa de învins –, romanul Zbor frînt al lui Vladimir Beșleagă ar fi fost un convingător roman obiectiv, în maniera lui Rebreanu, scriitorul basarabean avînd, dincolo de toate, o certă vocație epică. Chiar și la acest stadiu, romanul ar fi fost o scriere net superioară producțiilor la temă agreate în peisajul literar al epocii. Dar abia faptul că, dincolo de aceste linii epice, în care putem recunoaște tot modernismul interbelic, există un miez de o cu totul altă factură, analitic, complex, inedit, un joc amețitor de voci și tonalități, de perspective și jocuri narative, e cu adevărat remarcabil.

Există cel puțin cinci-șase romane în literatura română din stînga Prutului (nu literatură basarabeană, și nici literatură sovietică moldovenească!), care nu doar că nu sînt depășite cu totul (cum au sugerat unii critici români), dar pot și trebuie (re)integrate în plutonul de vîrfuri ale literaturii române postbelice, păstrînd, firește, contextul local specific. Dintre aceste romane, aș zice că Zbor frînt e cel mai consistent, mai inovativ și mai surprinzător. Mă simt privilegiată că am putut să-l descopăr și să scriu despre el.

Florina Pîrjol (n. 1980) este critic și istoric literar. Ultima carte publicată: volumul Carte de identități. Mutații ale autobiograficului în proza românească de după 1989, Editura Cartea Românească, 2014.

Vladimir Beșleagă (n. 25 iulie 1931, în satul Mălăiești, Grigoriopol, Transnistria), a absolvit Universitatea de Stat din Moldova în 1955. Și-a început doctoratul în 1958, avînd ca temă de studiu romanele lui Liviu Rebreanu, dar nu a reușit să susțină teza din cauza cenzurii comuniste. Timp de mai mulți ani, a fost angajat la diferite publicații periodice: Chipăruș, Cultura Moldovei, Tinerimea Moldovei. A fost redactor-șef adjunct la revista Nistru (1977-1982), secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1971-1976), director al Muzeului Republican de Literatură „Dimitrie Cantemir” (1988), deputat în primul Parlament al Republicii Moldova (1990-1994). A debutat în 1956 cu cartea pentru copii Zbînțuilă. În 1963 a publicat prima carte pentru maturi, culegerea de nuvele La fîntîna Leahului, iar în 1966 a apărut romanul Zbor frînt, considerat unul dintre cele mai importante romane ale literaturii române din Basarabia din secolul al XX-lea. În 1969-1970, a scris poemul epic „Noaptea a treia”, rămas în sertar pînă în 1988, cînd a văzut lumina tiparului cu titlul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine. A mai publicat romanele: Acasă (1976; reeditat în 1998 cu titlul Nepotul), Ignat şi Ana (1979), Durere (1979), Sînge pe zăpadă (1985; primul dintr-o trilogie consacrată lui Miron Costin; ediția completă a trilogiei, intitulată Cumplite vremi, va apărea la Editura Cartier abia în 2017), Voci sau Dublul suicid din zona lacurilor (2013). Este autorul unui Jurnal (1986-1988) (2002), al volumului de versuri Țipătul lăstunului (2006), al nuvelei Hoții din apartamente (2006), al cărților de memorii Tata Vasile în 73 de episoade şi XIV scrisori (2016) și Mama. Casa. Pămîntul: lacrimi, litanie, incantații (2019) etc.

Legenda foto: Vladimir Beșleagă în anul 1975

Despre proiect: Contextul în care se va desfășura proiectul este unul în curs de dezvoltare a colaborărilor culturale tot mai intense dintre România și Republica Moldova. De la începutul activității sale, Arbor contribuie tot mai mult la dezvoltarea acestui demers, deși cu fiecare proiect se înțelege că golul cultural, al produselor culturale basarabene ca parte integrantă din cultura națională, este mai mare decît pare la prima vedere. Proiectul cultural „Valentina Rusu Ciobanu. 100 de ani de la naștere”, organizat de Arbor în 2020, a fost un astfel de demers, în cadrul căruia s-a constatat că pînă și cei mai importanți istorici de artă și artiști români nu erau familiarizați cu numele și opera acestei pictorițe, în ciuda faptului că Valentina Rusu Ciobanu este o importantă și foarte cunoscută pictoriță de la Chișinău, născută însă în România Mare și fostă studentă la Academia de Arte de la Iași, în clasa profesorului Jean L. Cosmovici și al pictorului Corneliu Baba, unul dintre cei mai apreciați pictori români din a doua jumătate a secolului XX. La fel se întîmplă și în cazul altor sectoare culturale: literatură, muzică, teatru; importante personalități ale culturii românești nu cunosc numele sau opera artistică ale autorilor basarabeni din diferite perioade, care au însă o operă importantă pentru întreaga cultură națională și care au dus, deseori în condiții nemiloase, o grea luptă de rezistență și de ocrotire a identității naționale, a culturii și limbii române în Basarabia.

Partenerii proiectului: Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, va sprijini proiectul cu toate materialele necesare studiului operelor literare și va participa la dezbaterile publice. Evenimentele cu public vor fi completate cu prima expoziție a MNLMK la București, care va conține obiecte, cărți, opera de artă legate de cele cinci romane și cinci scriitori. Expoziția va avea loc la ARCUB, în perioada 20 august – 5 septembrie 2021. Centrul Cultural ARCUB, instituție aflată în subordinea Primăriei Municipiului București, gazda proiectului. Administrația Fondului Cultural Național, instituție publică autonomă, aflată în subordinea Ministerului Culturii al României, cofinanțatorul proiectului. Ambasada Republicii Moldova în România.

***

Vă invităm să citiți și celelalte texte de critică literară din proiectul Romanul românesc din stînga Prutului:

Marius CHIVU - Existențialism în vremea totalitară

Andreea RĂSUCEANU - O saga în cheie parodică - între rîsul homeric și o poetică rabelaisiană a excesului

Cosmin CIOTLOȘ - Sculptînd în timp

Bogdan CREȚU - Ambiguitatea ideologică a literaturii