Suprimă apa din buget...

Și continuarea: „să bem doar bere și mischet”. Mischet, adică un soi de tămîioasă, numai bună, se poate bănui, să-și îmblînzească excesul de parfum în efervescența unui macmahon cinstit. Asta solicita Caragiale Guvernului, pus, ca și-acum, pe tăieri masive într-o nostimadă în versuri publicată în Moftul român în urmă cu mai bine de un secol, în aprilie 1901. Nu-mi dau seama cît de cunoscută va fi fiind bucata aceasta publicului (se înțelege că o recomand spre lectură integrală), dar, chiar cu totul nouă fiind pentru unii, sînt sigur că neașteptată nu e. În imaginarul colectiv local, autorul Momentelor pare să treacă, între scriitorii noștri, drept trimisul berii pe pămînt. Degeaba pledoariile contrare, cum e aceea dintr-o relativ recentă carte (2013) a lui Răzvan Voncu, degeaba concurența susținută (căci literele românești n-au dus nicicînd lipsă de boemi și de bon viveur-i). Caragiale rămîne de neclintit.

Cu una-două replici („Bea-ți berea, că se răcește”, din Mitică, sau „Dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere” din Scrisoarea pierdută), dar acestea știute tuturor, el a ocupat pur și simplu orizontul. Slavă Domnului că destule altele, foarte multe, n-au circulat: monopolul de-acum ar fi devenit dictatură. Scrisorile berlineze către Zarifopol sau cele către Alceu Urechia. Sau, dacă tot am început așa, comicăriile versificate de felul micului madrigal din Glic: „Glic! / Face gîtul sticlei glic! / Draga mea, ești un simbol; / Zîmbetu-ţi e raiul gol… / Tu ești mare, eu sînt mic. / Glic! // Glic! / Tu bei vin și eu beau bere, / Asta nu face nimic; / Un simbol ești în picere, / Est pahar ţie-ţi ridic: / Glic! // Glic! / Ești o nimfă, sînt un faun; / Face gîtul sticlei glic! / Pentru ce te uiți sub scaun? / N-ai să poți vedea nimic. / Glic”. Cine mai ține cont de amănuntul că nu-s puține împrejurările în care, în scrisul lui Caragiale, obiceiul capătă conotații nefaste, că bețiile cele mai crîncene și mai regretabile, cu bere se susțin, nu cu alte licori, mai tari, dar, se pare, mai lesne asimilabile? Ce dacă apare negru pe alb într-o proză tîrzie, de la 1909, avertismentul conform căruia „berea multă tîmpește”? Marota-i gata și cu rezistența marotelor nu te pui: omul nostru ia viața-n ușor, e hedonist pînă-n măduvă, stă cît e ziua de lungă la o masă cu însușiri magice (de vreme ce paharul îi e totdeauna plin) și trage cu urechea la comilitoni, cărora, atent ca nimeni altul, le transcrie gogomăniile. 

Lumea lui pare să admită un singur anotimp, vara, și, așa stînd lucrurile, cînd nu e bere, e măcar șpriț. Răcoros și binemeritat, inocent și afabil, poreclit, înainte ca termenul de azi să se consacre, ba macmahon, ba mișmaș, ba, prin perifrază, baterie cu sifon (sau, după caz, cu borviz). Acum, că, sondate meticulos, și opera, și mărturiile contemporanilor furnizează, la rigoare, dovezi pentru un atare portret pastelat, e una. Și bine că e. Că, pe de altă parte, ca orice clișeu, și acesta sărăcește grav adevărul dinamic al unei vieți cu adîncimile și degradeurile și decroșurile ei, e alta. Mai importantă și, după mine, decisivă. Furați de exaltarea bulelor de dioxid, uităm, de pildă, cît de mare băutor de cafea a fost Caragiale. Și poate nu-i întîmplător că în amintirile unui poet ca Șt. O. Iosif, care a ucenicit o vreme pe lîngă el, aceasta se ivește aproape compensatoriu: „Dar serile! Serile erau adevărate sărbători pentru mine! Sub lumina prietenoasă a lămpii, cu paharele de «șpriț» dinainte, alternate de cîte o cafea aromată, al cărei secret de preparație l-am prins, firește, mai repede decît «tainele meșteșugului» – ceasurile alunecau pe nesimțite şi, multă vreme după ce mă-ntorceam în odăița mea săracă de student, nu puteam închide ochii, fascinat de viziunile pe care mi le evocase cuvintele meșterului”.

Scurt spus: dacă lui Caragiale i se atribuie și ce n-a făcut, altora li se ia și ce-i al lor. De Eminescu și de al său La Quadrat din vremea stagiului vienez („Adeseori în noapte văd umbra lui fatală, / În mînă cu o halbă, în gură c-un cîrnat, / În buzunări cu chifle și subsuori o oală / Și rîde... pînă-i beat. // Visarea sa un șnițel, gîndirea sa o bere, / Să bea etern, acesta e visul său ciudat – / Și-odată auzi-vom că-n cruda sa durere / În bere s-a-necat”) își mai aduc aminte cîțiva istorici literari. Aceiași cărora le-au trecut pe sub ochi mărturiile lui Ștefanelli despre cum foarte tînărul student le plătea colegilor români, la restaurantul Bischoff, cîte-o „cibotă” de bere. Și care mai știu că, peste ani, bolnav, poetul avea să fie văzut de Brătescu-Voinești la Oppler „rău îmbrăcat, aproape sdrențuros, lîngă o halbă de bere”, cum „zîmbea dureros cîntăreței de pe scenă, bătînd cu mîna dreaptă tactul ariei”.  

E drept că exemplele nu se asortează cu imaginea eterată a romanticului îmbolnăvit de dragoste și ucis de melancolie, dar vorbesc despre om, cu carnea, cu oasele, cu loisir-ul și cu disperările lui. Eminescu bînd bere? Mai șocant n-ar fi decît un Eminescu la șpriț. Adică exact ce ne descrie într-o pagină tot un junimist, N. Gane: „Între multe episoade din viața noastră literară de atunci, descrise cu mult spirit de Panu, îmi aduc mai ales aminte cu o nespusă plăcere cum Eminescu, Creangă și eu mergeam regulat în fiecare zi după prînz la tipografia națională din strada Alecsandri unde ne făceam corecturile, iar vara cînd era zi frumoasă nu lipseam, odată treaba isprăvită, de a ne duce în Tatarași la grădina poreclită odinioară Spravale Babă unde sub un tei frumos ne răcoream bînd vin cu borviz”.  

Poate o coincidență istorică, poate germanofilia, poate pur și simplu stilul dezinhibat pe care-l practicau în ședințele de cenaclu (și mai ales în timpul veritabilelor saturnalii care par să fi fost banchetele anuale) a făcut din junimiști, luați in corpore, prima generație ale cărei raporturi cu berea n-au mai fost condiționate de prejudecăți autohtoniste. Cu două decenii înaintea lor, un Alecu Russo sau un Alecsandri își făceau un titlu de glorie din a o relega ca pe-o ciudățenie cu totul străină spiritului moldav. „Talpă: Păcat și de apa care-o bei... Da’ las’ pe mine că te-o iuți eu, bade Stane... Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. / Ghiftui: Ce bere? ce bere?... că doar nu sîntem la berăria nemțească”, scrie acesta din urmă, cu haz discutabil, într-o piesetă azi uitată, Doi morți vii. Ceva mai tolerant între pașoptiști se arată a fi Negruzzi tatăl, împătimit după porterul englezesc cu care nu ratează ocazia de a-și snoba (dacă e să-i luăm proza în latura ei, fie și secundară, de confesiune) un vecin cam încuiat. Nu-i de mirare că fiul, Jacques, se va deda, în anii de școală la Berlin, la tot felul de libații, soldate, uneori, cu răfuieli generale, ca-n filmele cu Stan și Bran. Și mai democrat, Maiorescu va combate căldurile valahe în familie: „peste trei zile plec îndărăt la Iași, pentru ca împreună cu nevastă și copil să beau minunata bere a Germaniei”. Cît îl privește pe Slavici, ciorna unei scrisori a lui Eminescu e cît se poate de elocventă: „Domino, Domino Schklovaccio, sapientissimo ac doctissimo meo amico convivoque, domo veteri magno cerevisiae consumatori, Magyarophilo – Michaelis Eminescus salutem”. 

Știau, deci, cei de la Revista contimporană ce știau atunci cînd în satira Musa de la Borta Rece (1873) îi taxau pe Minorescu, Neguță, Brutnărescu, Minunescu și ceilalți drept mari băutori de bere. Exagerau, desigur (pe alocuri chiar grosier), dar nu chiar pînă la capătul capătului, de vreme ce, cu o anume candoare, același Slavici le-a putut lua ironiile drept stări de fapt. O scrisoare din noiembrie 1873 îl arată mîhnit de ceea ce el crede că e un dezinteres jovial al societății ieșene: „Beu oamenii aceia, beu, se veselesc, îmi gîndeam. Dacă fieștecare-ar bea cîte un pocal mai puțin, eu aș putea să scap de la necaz”. Ce-și va fi imaginat, bietul, citind, în publicația bucureșteană astfel de diatribe puse în gura prietenului său Eminescu, nu-i greu ghicit: „Aici e forța noastră: să fim cît s-o putea de profunzi, nepricepuți chiar. Pe lîngă aceasta, după cum v-am explicat în mai multe rînduri, limba noastră e păcătoasă, săracă ca vai de ea, ca și toate cele alte, afară de cea nemțească, cu care totul se poate exprima. Ascultați armonie: «Sie kelner, eine halbe bier»”.   

Și, dacă tot spuneam că faima lui Caragiale o întunecă, nedrept, pe-a altora, aș mai aminti, în încheiere, că tot unui sudic cu rădăcini grecești îi revine meritul de a fi fost primul iubitor de șprițuri din literatura noastră. Mă gîndesc la Anton Pann, cel ale cărui scrisori (pe ruta București-Brașov sau, încă și mai precis, strada Taurului-Șchei) nu conteneau să-i solicite fostului său elev într-ale muzicii Gheorghe Ucenescu noi și noi cantități de „bortviz”. Pann nu spune pentru ce, Ucenescu nu detaliază nici el dedesubturile micilor tranzacții. De-ajuns însă că, din pietate, avea să lase, după moartea magistrului, cîteva foarte respectuoase pagini de amintiri, culminînd cu trimiterea la un destul de nerealist „vin de Borsec” și la o, dimpotrivă, foarte realistă practică a autorului Poveștii vorbei: „În ce-l privește personal, voluminosu-i corp nu putea să nu ceară băutură. La masă ori la petreceri, îi trebuia un pahar mare, dar nimeni nu l-a văzut vreodată bînd vin curat, ci totdeauna înjumătățit cu apă; nimeni nu l-a văzut în stare anormală. Pentru dînsul petrecerile erau o necesitate, căci atunci găsea momentele de inspirațiune”. 

Unii exegeți spun că patima scrisului Pann la Brașov a deprins-o, în preajma lui Ioan Barac și a altora. Nu-i trecuse pînă atunci prin minte, lui, psalt și-atît, că ar putea compune și-n stihuri, nu doar în sonuri. Ceva mă face să cred că nu-i singurul lucru din cele deprinse acolo, în vechiul Kronstadt. 

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată:Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.