Din Caesarea, cu dragoste

● Robert Șerban, Dorin Tudoran, Numai copilăria e glorioasă, Editura Trei, 2022.

Scriam, în urmă cu cîteva luni, despre reeditarea (adăugită...) a volumului-dialog la care Robert Lazu l-a provocat pe Andrei Codrescu, Miracol și catastrofă, arătîndu-mă încîntat mai ales de ceea ce cartea nu era: o nouă, plictisitoare, retrogradă defilare de clișee pe care, altminteri, autohtonii congeneri ai poetului american cu origini sibiene le practică dezinvolt și lucrativ. N-aveam de unde ști, pe-atunci, că exact în același timp lua naștere, cu gesturi discrete, o altă ispravă similară, avînd în centru tot un poet român de peste Ocean: Dorin Tudoran. Schimbînd, desigur, tot ce-i de schimbat (biografiile însele obligă; și nu numai ele), acest Numai copilăria e glorioasă suscitat de Robert Șerban vine să tulbure, la rîndul lui, niște ape în mod artificial, ipocrit și (de ce n-aș spune-o?) interesat limpezi.

Nu știu, firește, dacă toate faptele relatate aici de Tudoran se vor fi petrecut întocmai întotdeauna. O anume precauție trebuie să însoțească orice plonjon memorialistic: probabil că nici măcar îngerii n-ar fi în stare să-și pună pe hîrtie, cu absolută fidelitate, propriul lor trecut. Dacă e să-i caut nod în papură autorului Pasajului de pietoni, aș aminti că anecdota pe care (la pp. 248-249) Dorin Tudoran i-a atribuie lui Grigore Hagiu, eu o știam plutind în jurul lui Fănuș Neagu: el ar fi fost, spune folclorul, cel care, trezindu-se în tren la Cernavodă după o îndelungată sesiune bahică, i-ar fi cerut să scoată masa „în grădină, mai la umbră”. E, pînă la urma urmelor, fatalitatea acestor mici povești, care ajung să circule independent de protagoniștii lor reali, oricare vor fi fost aceștia. Lucrul, spuneam, nici nu are mare importanță, căci nu de-aici provin cîștigurile cărții, două la număr. Cel dintîi ține de „harta” unei secvențe din istoria literaturii române, pe care poetul o redesenează pur și simplu, cu alte premise și cu alte concluzii decît au făcut-o exegeții de pînă acum sau memorialiștii de ocazie. Anii ’60-’70-’80 sînt repovestiți astfel încît basorelieful standard să își schimbe, dacă nu relieful, măcar „adîncimea”. Cunoscîndu-și contemporanii și urmărindu-i fără să simplifice, Dorin Tudoran ajunge să ierte cînd e de iertat și să înțeleagă cînd e de înțeles.

Aici intervine al doilea merit al dialogului: cel care afirmă, din perspectiva fostului prieten, că neputînd lua nimănui dreptul de a-l blama pe Adrian Păunescu pentru răul făcut, nu poate ignora totuși multul bine de care fostul său coleg de facultate s-a arătat adeseori capabil (am parafrazat o notă de la p. 235) nu e un nostalgic comunist și cu atît mai puțin un acomodant călduț. Disidența lui Dorin Tudoran a fost, la mijlocul deceniului al nouălea, autentică, radicală și tranșantă. Lama polemistului nu s-a tocit nici ea pînă azi (chiar și-aici o exersează expert pe cîteva figuri publice). Nu despre indulgență flască e vorba, așadar. Tudoran e credibil, iar mărturia lui merită, măcar, luată în serios. Ca o nouă „istorie secretă” a unui nou Procopius din Caesarea de care, am senzația, aveam nevoie acum mai mult ca oricînd. Politic, desigur, dar numai în măsura în care politicul pare să fi infestat necesarul simț al nuanței intelectuale. Și, mai grav, umane. Prea trăim, de treizeci de ani, într-un basm cu Feți-Frumoși și zmei, ca și cum nici unul dintre noi n-a învățat nimic din cunoscutul poem al lui Blaga despre o și mai cunoscută statuie din Cluj: omorîtorul de balauri are el însuși solzi pe piele...

Poet fiind, Dorin Tudoran cunoaște diferențele dintre echivocul pur și simplu (periculos, pentru că indecis și flotant) și acela care pune nuanțele la locul lor. Un caz școală pentru acest efect, în care buna proporție retorică vine în ajutorul adevărului, îl reprezintă paginile care orbitează în jurul lui Eugen Jebeleanu, veritabilă suită de compuneri și descompuneri, de retrageri în flanc și de asalt aerian. Pe rînd: întîi, autorul lui Hannibal apare ca efigie, în numele unui vers din Surîsul Hiroșimei; apoi, ca o siluetă discretă într-o repriză de pescuit pe malul Mării Negre, inabilă structural în a prelua complimentele; apoi, retractil și „din ce în ce mai taciturn”, odată cu momentul ostracizării lui Tudoran. „L-am înțeles, cum i-am înțeles și pe alții”, găsește totuși acesta puterea să adauge, înainte de a invoca un episod mai contondent, în care Ileana Mălăncioiu („care nu e [sau măcar pe atunci nu era] dusă la biserică”: subtil ricoșeu) i-a taxat compromisurile din primii ani de comunism. Dacă s-ar fi oprit la aceste secvențe, tot ar fi fost de-ajuns pentru un profil coerent. Dar Dorin Tudoran mai adaugă un accent, favorabil de astă dată, citînd un poem din Arma secretă (1980), destul de transparent și, așa zicînd, de curajos: „Pe vremea regelui David / veni la el un individ, / spunînd: – Ascultă, măi Davide, / de ce în țară nu-s stafide, / că ele mi se fac din struguri / și cînd le ciugulești, te bucuri. / David răspunse: – Ehehe! / Ce bune-ar fi, dar nu mai e. / – Ce nu mai e? Făcu săracul. / – În ce le pune: cozonacul”.  

Aceasta fiind, spuneam, regula, portretele care defilează prin carte baleiază de-o parte și de alta a firului roșu: Nichita Stănescu apare, desigur, în două ape, și ca poet neprețuit („opera lui nu poate fi negată fără ca oamenii care o fac să nu riște enorm”), și, din păcate, ca zelator al regimului, dispus să facă porcării după ureche. Nu lipsesc nici Leonid Dimov, nici Petre Stoica (ultimul, în cîteva scene boeme), nici Marin Preda, nici Emil Botta (a cărui delicatețe dedicatorie e impresionantă), nici Nicolae Manolescu (de care Dorin Tudoran s-a despărțit tocmai pentru a salva o prietenie veche), nici Eugen Barbu, nici Vladimir Tismăneanu („Ce ne facem acum, că l-au ucis pe Che?”), nici, de pildă, Mihai Ungheanu, parcurgînd, acesta, drumul invers și maculîndu-se inexplicabil după o altminteri foarte onorabilă intrare în scenă. Este că seamănă cu viața așa cum e ea, și nu așa cum o descriu lozincile acelora care, spre deosebire, totuși, de Dorin Tudoran, au cam tăcut înainte de ’89?

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.