„Și nu mă înșel în privința asta”

Publicat în Dilema Veche nr. 985 din 23 februarie – 1 martie 2023
ilustrație de Jules Perahim
ilustrație de Jules Perahim

În 1975 și 1976, un poet suprarealist aureolat de o imensă faimă underground și o studentă la chimie industrială poartă o întinsă convorbire în marginea vieții pur și simplu, în ce are ea mai adînc, așadar mai puțin teoretic și, pe cale de consecință, mai puțin demagogic. Înregistrate pe bandă de magnetofon, apoi transcrise în ritmica lor genuină, dialogurile acestea au devenit, odată publicate, una dintre cele mai tulburătoare cărți ale ultimelor decenii. O spun cu o anume neutralitate critică, fără a fi eu însumi ceea ce informal se cheamă un „naumist” (căci, da, de Gellu Naum e vorba, studenta fiind Sanda Roșescu), impresionat de vehementa înțelepciune în răspăr pe care Despre interior-exterior o întinde spre lume. Mi-o aminteam difuz, dintr-o lectură mai veche. Acum, la recitire, ea îmi apare mai clară decît oricînd altcîndva, adăugîndu-și, alături de atributele insolitului, pe acelea ale decisivului. „Și nu mă înșel în privința asta”, afirmă poetul referindu-se la dragoste, cu o siguranță de sine care ar putea suna orgolios dacă n-ar fi pur și simplu de un firesc desăvîrșit. Cum desăvîrșit este și firescul care luminează pe dinăuntru alte și alte sentințe tari, care dau cu statisticile de pămînt: „Cred că dacă s-ar face un fel de Who’s Who al dragostei realizate nu s-ar găsi, la suprapopulaţia actuală a Pămîntului, un număr de oameni suficient măcar să umple cîteva pagini”. 

Dintre toate cîte le-am citit în preistoria tacită a Dosarului de azi, această frază mi-a rămas în minte și a continuat să mă urmărească. Ce mari povești de dragoste adăpostește literatura română și cîte dintre ele s-ar califica nu în Who’s Who-ul simbolic imaginat de Naum, dar măcar într-un play-off mititel și, cît de cît, credibil? Retrogradează, la o primă numărătoare, un pedofil rebarbativ de felul lui Cezar Bolliac, un „fachir” de tipul lui Anton Holban (care, s-ar zice retrospectiv, își provoca suferințele pentru a-și hrăni din ele cariera de romancier), un învins din avanposturi, ca Virgil Mazilescu, și alții, mulți, nenumărați. Nu l-aș păstra, la rigoare, nici pe prea democraticul Nichita Stănescu, nici pe parcă inechitabilul Aurel Dumitrașcu, în ultimele lui zbateri pentru a o aduce înapoi pe obsedanta lui T. Cu Conachi, e drept, lucrurile stau mai complicat, dacă ne gîndim că îndelunga așteptare a Zulniei lui a fost totuși contrapunctată de cîteva „dezertări” nu foarte onorabile. Și mereu originalul Caragiale ar cădea sub linie prin familismul său de maturitate, mai degrabă convențional și apter. Despre Ion Barbu, ce-ar mai fi de zis? Îl rezumă, neintenționat, Naum însuși, în două rînduri cu caracter general: „majoritatea oamenilor izbutesc să cunoască doar mici fragmente ale unei permanențe – de cele mai multe ori prin intermediul sexualității”. Surprinzător chiar și pentru mine, Eminescu e înaintea tuturor acestora abia cu jumătate de pas, fiindcă, dacă adevărul iubirii pentru Veronica Micle nu poate fi pus la îndoială, suma de fandări retorice la care se va preta de la un punct încolo lasă un gust nedumeritor. Se poate să mă pripesc, desigur, și mă tem că o și fac, favorizîndu-l, la capătul acestor exerciții de exigență, pe nimeni altul decît pe ornamentalul și pe imponderabilul Alecsandri, în numele tragicei povești de tinerețe cu Elena Negri, cea care avea să-i moară în brațe pe puntea unui vapor spre Constantinopol. 

Una peste alta, pare să fi avut dreptate Naum: din moment ce e vorba despre un adevăr de o insondabilă forță a intimului, de ce-ar fi nevoie de sute de exemple, și pe deasupra, ilustre, cu acoperire publică și documentară, pentru a-i dovedi existența miraculoasă? Cu totul altfel decît în științe, unul singur e de-ajuns. Și anume cel propriu, rostit, nu o dată, cu claritate deplină, modulat de amîndoi, de-a lungul unei vieți și devenit, fără eforturi, legendar? Atît cît se poate ea reconstitui în epicul de suprafață, povestea dintre Lyggia și Gellu începe la 1 ianuarie 1941, la o petrecere de An Nou, pentru a continua lent într-un serial de coincidențe care includ vise, competiții în efigie (caz școală: el calcă, din greșeală, peste fotografia căzută a logodnicului ei de-atunci), solitudini, recluziuni, plecări pe front, întoarceri vremelnice, toate pigmentate cu mici scrieri dedicatorii care nu sînt artefacte „album”, nu. În 14 februarie 1943, de exemplu, cei doi se revăd la Constanța, unde garnizoana lui Naum era mobilizată, episod în urma căruia Lyggia va primi în dar poemul „Singură și imobilă”, pe care pînă tîrziu nu va înceta să-l considere de o frumusețe aurorală. Îl precedaseră, e drept, altele, poate mai puțin personale, poate mai puțin intense, în care tînăra vedea, adeseori, prea multă violență, îl anunțase piesa „Exact în același timp”, scrisă cam între 1942 și 1945, avea să-i urmeze, cum bine se știe, atît de „neromanescul” roman Zenobia. Șase decenii, pînă la moartea lui (2001), de nu și mai mult, pînă la moartea ei (2005), de nu, iarăși... Dacă numeroasele „certitudini eruptive” pomenite cînd de unul, cînd de celălalt, mi se par prea delicate pentru a le nota aici și acum, naturalețea unei confesiuni pe care o face Lyggia într-unul dintre ultimele interviuri pe care le-a acordat are ea însăși ceva din regimul fluid al micilor miracole, cele care, întîmplîndu-se pur și simplu, nu solicită explicații suplimentare: „acum, chiar dacă încerc să-mi amintesc un moment neplăcut din toți acești 60 de ani – ca să pot face față absenței lui – nu reușesc să descopăr așa ceva”.  

N-am să explic, așadar, nici eu împrejurarea prin care am intrat de curînd în posesia unui exemplar dintr-un volum al lui Gellu Naum despre care nici istoriile literare, nici monografiile, nici seriile de Opere (acestea doar pomenindu-l ca „renegat, căci deloc suprarealist”) nu vorbesc. Se numește Soarele calm și a apărut în 1961 („bunul de tipar”: 22 noiembrie), cu ilustrații de Jules Perahim. Nu-l citisem, recunosc, nici eu, mulțumindu-mă cu antologii masive și cu cîteva ediții princeps. Nefiind, într-adevăr, suprarealist, nu s-ar putea totuși spune că aici Naum e întru totul străin de gesturile unora dintre colegii săi de grup, ca de pildă Virgil Teodorescu: concesii mai mult sau mai puțin nevinovate, făcute stîngii sau (aici suspectez și un dram de ironie) retoricii realist socialiste a epocii. Unele bucăți nu-s nerecuperabile. Mă gîndesc la poemul „Un singur lucru”, infuzat cum e cu accente brechtiene: „Trece tren după tren; / moartea se plimbă fardată, / își dă întîlniri cu soldații / prin locuri dosnice și pustii, / le face cu ochiul, le-arată decorații, / toți o numesc Lily-Marlen; / unii vorbesc despre pulpele ei: / «Să i le vezi, mamă, mamă! O nebunie!»”. 

Ceva emoționează însă înalt în acest Soare calm: un singur ciclu, de numai șase pagini, intitulat „Cîntece de dragoste pentru Lygia”. Într-atît de distinct, încît pare un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți altminteri cel mult pasabile. Și, într-un fel, chiar e: calupul apăruse ca atare, cu cîțiva ani mai devreme, într-un număr (9/1956) al Vieții Românești. Inclusiv desenul care-l deschide are, în volum, altă consistență decît întregul. Nu ciocane și furci, nu voluntari pornind spre front, nu antene și blocuri, ci un chip de femeie dormind, cu pleoapele închise, sub stele. Poate că tocmai prin contrast stilistic, bucățile mi se par tușante, cu o notă, să spun așa, pillatiană (dar asta numai dacă acceptăm împreună că Pillat e un erudit radical citadin care caută contactul naturii):

„Știu, prin păduri, podoabe din împletiri de frunze, / poteci dospind în umbră, cotite și ascunse / și locuri unde-mi place, șezînd, să mi te-nchipui, / prin ploaia care cade pe frunzele de brusturi, / că te apleci spre mine, că te cobori pe chipu-mi, / cum se coboară umbra pe marmura din brusturi. // În ochii tăi îmi place, atunci, ca în oglinzi, / întîia stea de seară să văd cum o aprinzi / și, despletind desișul sălbatic și pletos, / să văd cum cade cerul, lîngă țărînă, jos.”

Contrastul, se-nțelege, nu-i numai față de restul cărții, ci față de ceea ce în genere știm despre dicțiunea poeziei lui Naum. Căci, exceptînd cunoscutele libelli cu Apolodor și, ici-colo, cîte o efemeridă din presa literară a vremii (am sub ochi, în decupaj revuistic, un „A iubi”), Gellu Naum n-a părut interesat de rutinele prozodice și, cu-atît mai puțin, de peisagistică, fie ea și infinit de subtil filtrată senzorial. Cu tot aerul lor revolut (deși suspectez versul „preaînvechita noastră sensibilitate” de a vorbi despre lucruri cu niște milenii mai vechi decît bietul secol al XIX-lea), aceste secvențe actualizează tactilul într-o măsură în care niciodată poezia lui n-o făcuse: 

„Cînd mîngîi, mai spre toamnă, vreo frunză ruginită, / rugina asta, bronzul din carnea ei ivită, / foșnește cu un sunet ușor, de necrezut, / izbind în scoarța crengii verzui, ca într-un scut. // Eu, sunetul i-l caut și îl întorc, domol, / spre alba frumusețe a gîtului tău gol”. 

S-ar putea presupune că, măcar în parte, formalizarea acestor poeme conține o reverență față de poezia tatălui, Andrei, dispărut în bătălia de la Mărășești pe cînd Gellu avea numai doi ani. Ipoteza e credibilă sub unghiul îngust al strictei istorii literare, dar se pierde în fața evidenței mai solide că, de la un moment încolo, autorul acestui Soare calm și-al celorlalte, mult mai cunoscute, volume, a devenit, somatic aproape, una cu Lyggia, regăsită cu-adevărat pretutindeni: 

„Sînt ceasuri, înspre seară, cu galbene luciri / cînd gușterii pe lespezi se zgribulesc subțiri, / cînd frunza și ciorchinul de roșie scorușă / dau foșnet de mătase și foșnet de cenușă. / În ceasuri de acestea, pe unde se ascunde / și părul tău cel rece și umărul, pe unde? / căci glasul meu, atuncea ar vrea să te cuprindă, / cum aburul cuprinde un luciu de oglindă. // Dar te găsesc în toate, adaos și alint, / asemenea scînteii în cremene mocnind”. 

Lyggia, în toate, așadar. Și nu s-a înșelat în privința asta.

Cosmin Ciotloș este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?
p 10 jpg
Gîndirea artificială pripită: cu ChatGPT la taclale
Gîndirea pripită este un termen folosit pentru a descrie procesul de luare a deciziilor sau de trage concluzii în modul rapid și fără o analiză sau o examinare adecvată.
p 11 Petre Gheorghiu in rolul lui Zaharia Trahanache jpg
Pentru o istorie a „puținticăi (ne)răbdări”
Carol al II-lea: mare pripit, dacă ne luăm după renunțările la renunțările la Tron.
p 12 jpg
Altul mai bun nu avem
Observ că ne trăim viețile de cîtva timp ca într-un proces penal.
p 13 jpg
Judecata pripită, gîndirea automată
Permanent ni se cere acţiune rapidă, reacţie promptă. Şi cînd ne mai gîndim?
p 14 sus jpg
Antidotul judecății pripite
Judecata pripită, aș mai remarca, e nu doar extrem-subiectivă, ci și rareori inocentă, dar ăsta e un subiect pe care o să-l eludez de data asta.
640px Three Democratic bosses of Maryland seated and drinking from mugs   L  to R   George(?) N  Lewis, John S  Kelly, John J  Mahon LCCN2006683418 jpg
O lume a incluziunii e ca un sat mai mare
O lume inclusivă e poate ca un sat mai mare, care se construiește împreună, nu prin demonizare și nu pe Internet.

Adevarul.ro

image
Preotul care a jignit iubitorii de animale primește replica unui călugăr: „Ele nu l-au izgonit pe Iisus“
Mesajele publicate de preotul Matei Vulcănescu despre iubitorii de animale au stârnit controverse. Un călugăr de la Schitul Straja din Hunedoara arată de ce animalele trebuie iubite și nu disprețuite.
image
Fetiță lăsată de părinți în apă fierbinte, moartă în chinuri. Soții criminali au contestat arestarea
Doi soți din Călărași au fost trimiși în judecată pentru omor calificat, pentru că și-au lăsat fiica de 2 ani și 10 luni să moară în chinuri. În rechizitoriul procurorilor se menționează că fetița s-a aflat în agonie timp de mai multe ore.
image
Cum sunt relațiile în care femeia e mai în vârstă decât bărbatul
Într-o lume încărcată de prejudecăţi, rolul bărbatului într-o relație de cuplu este văzut ca fiind acela de a oferi protecție și stabilitate familiei și partenerei.

HIstoria.ro

image
De ce se urau de moarte Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Duşmănia lor apare într-un document de la Vatican!
Vlad Ţepeş, domn al Munteniei în trei rânduri, şi Ştefan cel Mare, voievodul care a condus Moldova timp de aproape jumătate de secol, au avut relaţii sinuoase, în funcţie de conjunctura politică a vremii şi de interesele administrative.
image
Château La Coste, în Provence: ce descoperire!
Ce e, până la urmă, Château La Coste? Un spaţiu magic, construit în jurul unei îndeletniciri cu tradiţie: facerea vinului.
image
Crucificarea lui Hristos i-a apărut în vis lui Salvador Dalí
Dalí a precizat că a avut un vis în care i-a fost dezvăluită importanța înfățișării lui Hristos astfel.