Absolventul Traian T. Coșovei
În urmă cu vreo zece ani (de fapt, nouă și jumătate), Dilema veche dedica un dosar instructiv „Hipsteriei” și hipsterilor. L-am citit atunci căutînd să-mi amintesc unde anume am întîlnit pentru prima oară cuvîntul în literatura noastră: chițibușerii de filolog. Mi-am bătut capul pînă mi-am adus aminte: la Mircea Cărtărescu, în Travesti (1994): „epoca bizară a rockului și a hipsterilor, a magnetofonului...”. Mulțumit cu răspunsul, îmi imaginam că i-am dat de cap o dată pentru totdeauna și că problema nu mai admite recurs. Pînă săptămînile trecute, cînd am descoperit din întîmplare un precedent cu mai bine de trei luștri mai vechi. În „lucrarea de diplomă” (azi spunem „de licență”) a lui Traian T. Coșovei, Generația „Beat” – o introducere, susținută la Literele bucureștene în 1978, termenul e utilizat și glosat în fel și chip. Prima dată la p. 9, într-un citat din Dorothy van Ghent: „A fi Beat înseamnă să aderi la o serie de principii și să ai o atitudine în fața lucrurilor, să fii hipster [...], să fii epuizat de energia de a rivaliza”. Mai încolo, la p. 18, tot într-un citat, de astă dată din Herbert Gold: „hipsterul renunță la societate, renunță la inteligență și crede că această renunțare e în favoarea emoției”. Și așa mai departe. Nu-mi propun să inventariez toate ocurențele. Mai spun numai că, parcurgînd bibliografia, Coșovei asumă o concluzie memorabilă: generația lui Ginsberg și Corso a avut curajul și nebunia ca, în plin secol 20, să afirme un mit și, în centrul acestuia, un tip de erou: „hipsterul angelic”.
Dincolo de aceste divagații mai curînd lingvistice, lucrarea în sine e de mai multe ori surprinzătoare. Nu prin subiect. Se știa (inclusiv fișele biografice care-i însoțeau volumele de poezie menționau amănuntul) că Traian T. Coșovei a absolvit facultatea cu o „diplomă” despre mișcarea Beat, așa cum se știe îndeobște că Mariana Marin a avut drept subiect literatura lui Virgil Mazilescu. Dar, ca și în cazul autoarei Atelierelor, prea puțini se puteau lăuda că au parcurs-o. Aș zice chiar că e „piesa lipsă” din dosarul adeseori clamat al influențelor Beat în poezia optzecistă. Nici criticii favorabili (Manolescu, Simion și ceilalți), nici detractorii (în capul listei: Eugen Barbu) nu se informaseră de la sursă atunci cînd stabileau, altminteri ritos și profesoral, că Ninsoarea electrică e îndatorată lui Ginsberg (iar nu lui Hart Crane ori lui Marianne Moore), respectiv că lunediștii „vin din Kerouac”. Ar fi rentat s-o facă, măcar pentru a ridica nivelul polemicilor care au vertebrat întregul deceniu al nouălea. În definitiv, cel puțin în pragul lui ’80, Coșovei știa cel mai mult despre tema în marginea căreia ceilalți se răfuiau în presa culturală cu inconsistentă dezinvoltură.
Prima surpriză ține de rigoare. Niciodată n-a fost Traian T. Coșovei mai sistematic în critica sa. Pornind de la un vers (1990) și La formarea ideilor (2005) conțin cronici colegiale, nu lipsite de subtilități, nici de empatie, dar cronici, nevertheless. Marcate, vrînd-nevrînd, de presiunea și accidentalul vieții literare. Aici, în schimb, în Introducerea aceasta, el fișează, trimite și organizează ca la carte. Din cele zece titluri ale bibliografiei, nu mai puțin de șapte sînt occidentale. Ceea ce, dacă ținem cont de epocă (repet, 1978), nu-i deloc rău: Thomas Parkinson, A Casebook on the Beat (Thomas Y. Crowell Company, 1961), Thomas P. Merrill, Allen Ginsberg (Twain Publishers Inc., 1969), Marcus Cunliffe The Literature of the United States (Penguin Books, 1963), Richard Howard, Alone with America (probabil ediția din 1969), Kenneth Tynan, Right & Left (Longman, 1967), Willis Wager, American Literature (London Press, 1969), John Brown, Panorama de la littérature contemporaine aux États Unis (Gallimard, 1971). Cîți alții vor fi avut, atunci, acces la ele? Li se adaugă, firește, Serge Fauchereau, cu Introducere în poezia americană contemporană (tradusă în ’74 la Minerva) și două studii ale lui Dan Grigorescu, îndrumătorul lucrării.
Decurgînd de aici, a doua calitate e că Traian T. Coșovei traduce. Din nevoie (poate și din plăcere). Dar e păcat că nici măcar după Revoluție poetul nu s-a gîndit să exploateze editorial aceste bruioane. Sigur, Ginsberg, Burroughs și Kerouac au beneficiat în cele din urmă de transpuneri în română. Însă mă gîndesc că n-ar fi stricat, în numele unui metabolism cultural sănătos, să-i avem și pe John Ciardi (p. 42), și pe Philip Whalen (p. 43), și pe Gregory Corso, plecînd de la mostre ca acestea: „Stau în lumina slabă, în strada întunecoasă / și privesc spre fereastra mea; acolo m-am născut. / Luminile sînt aprinse; alți oameni se mișcă înăuntru. / Stau învelit în mantaua de ploaie, țigara în gură / pălăria trasă peste ochi, în mînă cu un revolver. / Am traversat strada, am intrat în clădire / Lăzile de gunoi au încă același miros / Am urcat la primul etaj; Dirty Ears / mă întîmpină cu un cuțit”.
Beatnicul generic
Ajung la a treia calitate majoră a lucrării: departe de a fi un mai mult sau mai puțin impresionist comentariu pe text, departe de a se rătăci în arborescențe analitice (curente chiar în critica de bună calitate a anilor acelora și cu atît mai scuzabile la un proaspăt absolvent de Litere), Coșovei dezvoltă, dimpotrivă, o traiectorie sociologică și psihologică. Astfel încît lucrarea trasează un portret-robot al beatnicului generic, ilustrat cu cazuri particulare și cu necesare nuanțări. Nu lipsește de aici conștiința orientării politice (cu radicalisme de stînga) a Școlii de la San Francisco. Lucru semnificativ, de vreme ce, s-a spus nu o dată, optzeciștii noștri știau prea puțin despre dimensiunea militantă a mișcării. Tot ce se poate. Coșovei, oricum, o cunoștea. „Dar, dacă din punct de vedere artistic, manifestările acestei generații sînt rezultatul unei stări de spirit, privită la o scară națională Beat Generation este un fenomen social, tot astfel cum valențe artistice, dar și sociale au avut și avangardele europene. A acorda însă importanță prea mare fenomenului social înseamnă să transformăm mișcarea Beat într-o contrarevoluție, lucru neadevărat”, scrie el încă din primele pagini ale dactilogramei. Pentru a-și continua, nu fără un anume umor subversiv, ideea ceva mai încolo:
„Beatnicii sînt în general apolitici, nu dintr-o suficiență politică, ci, mai curînd, [dintr-]o lipsă de interes. Politicianul îl atinge mai puțin pe beatnic decît polițistul din colț care îi confiscă doza de marijuana. Comunismul la care fac uneori aluzie este legat de ideea lor fixă a comuniunii sufletești, iar Ginsberg, în poemul America, își amintește despre o întrunire comunistă unde fiecare putea să vorbească liber, bucurîndu-se de atenția celorlalți” (p. 7). Frază scrisă într-o cultură care împlinea treizeci de ani de supraviețuire sub cenzură. Și mai neașteptată în context e nonșalanța cu care Traian T. Coșovei tratează raporturile beatnicilor cu drogurile. Desigur, e invocat în primul rînd Ginsberg, convins că „există o înțelegere tacită între guvern și Mafie pentru menținerea prețului marijuanei, cocainei, hașișului etc.” (p. 19). Tot din Ginsberg, un poem cît se poate de grăitor: LS.D. Apare și Corso, cu al său Under Peyote, apare și paseismul nițel caraghios și jucat al unora dintre beatnici, care regretă anul 1947, în care doza de hașiș costa doar 30 de cenți.
Spuneam că Generația „Beat” – o introducere realizează un portret-robot. Sintetic, el arată așa: „Duși puțin la frizer, ținuți sub duș, dezbrăcați de blue-jeans, catarame, sandale și bărbi, beatnicii suferă de un «mal du siècle» al lumii moderne. Priviți cu atenție, sufletește au trăsături romantice, filosofic sînt un mixaj de existențialism sui generis, neocreștinism și budism Zen, iar intelectual sînt niște post-suprarealiști mai puțin onirici, mai puțin dotați cu mijloace proprii de investigare – de unde folosirea drogurilor –, dar avînd meritul incontestabil de a păstra contactul poeziei cu realitatea – cheia marii poezii contemporane. Dincolo de aspectul lor de guerilleros, dincolo de exuberanța lor juvenilă, dincolo de «jocul» scenic puțin actoricesc și «farseur», beatnicii sînt niște introvertiți psihic pe care se grefează o structură afectivă caracterizată prin instabilitate și depresiune. Franchețea lor e cuceritoare; ei pot fi socotiți niște indivizi plini de ingenuitate, dar care caută să-și ascundă copilăria prea apropiată sub bărbi imense” (p. 5).
Detaliat preț de șase capitole, el capătă degradeuri utile și își șlefuiește eventualele asperități. Ca, de pildă, aceea care îi contrapune pe beatnici burghezilor de rînd (square), definitiv vinovați de a-și fi tocit disponibilitățile emoționale. Opoziție esențială, cu atît mai mult cu cît cele două medii interferează, iar intrușii trebuie depistați: destui dintre mărginiții banali, dintre funcționarii cuminți își asumă, „turistic”, „în week-end”, identități de împrumut și ies din confortul cotidian pentru două-trei zile dedicate „experiențelor tari”. Zen Beat versus Zen square, în termenii lui Allan Watts. Adică naturalețe versus instituționalizare.
Un alt exemplu se leagă de chestiunile care țin de aerul confuz (în toate sensurile: ideologic, comportamental, etic, imagistic) al mișcării. Coșovei vede aici o consecință, nu un program: de vreme ce realitatea e ea însăși haotică, impactul acestor idealiști cu ea conduce, inerent, la contradicții și incongruențe. Aceștia „trăiesc un proces de «desensibilizare», de pierdere a sensibilității, dar caută un sens afectiv al existenței; sînt marcați de o criză a identității, dar vorbesc despre o comuniune spiritual-afectivă a «personalităților»; se retrag în natură (teoretic), dar cîntă monstrul citadin care îi și înspăimîntă, dar le și oferă un spectacol grandios de care se simt atrași; beatnicii caută un sens, o «logică» a existenței, dar în același timp se retrag într-o altă realitate cu ajutorul drogurilor” (p. 32).
Soluția? „Dezangajarea” și „dezafilierea” din societate. Țel existențialist, spune Coșovei. Și nuanțează imediat: nu fără a ține cont de contactul continuu cu lumea obiectelor, pe jumătate tactilă, pe jumătate caleidoscopică și, de ce nu, magică. De aici înclinația spre ezoterism și spre religiile orientale (care au parte de cîteva pagini mai curînd aerate). Cît despre stilistică, inovațiile sînt minuscule. „No ideas, but in things”, conchide poetul, abil, pe urmele lui William Carlos Williams.
Încă inedită, motiv pentru care am și ținut să pun în circulație cîteva paragrafe mai substanțiale din ea, lucrarea aceasta e de fapt mai puțin un manifest (așa crezusem cîndva, pentru că aceasta e marota curentă) și mai mult o exuvie: scriind despre beatnici, Traian T. Coșovei traversează o experiență și o lasă în urmă.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.
Foto: Traian T. Cosovei; credit foto: Tudor Jebeleanu
