Secretul corespondenței
● I. Negoițescu, Radu Stanca, Un roman epistolar, ediție definitivă, coordonare, note și postfață de Ion Vartic, îngrijire ediție de Ioan Cristescu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2022.
O cu totul altă carte față de aceea, știută tuturor, din 1978, este actuala ediție, definitivă, a Romanului epistolar dintre I. Negoițescu și Radu Stanca. Cantitativ, le disting, să zicem, cîteva mii de cuvinte, recuperate din manuscrise. Pe fond, asistăm la o veritabilă redistribuire a centrelor de greutate, căci, puse în evidență acum, prin contrast, petele albe devin ele însele extrem de grăitoare. E vorba, în esență, despre mai multe straturi de precauții, tabuuri, interdicții (și chiar fatalități) pe care, depozitar al acestui corpus, Negoițescu și le-a stabilit atunci cînd a publicat, la șaisprezece ani de la dispariția bunului său prieten cerchist, acest foarte prețios și rapid legendarizat corpus.
Deasupra tuturor plana un spectru al fricii. De pus, firește, în legătură directă cu situația politică, dar deloc străin și de alte forme, autoinduse, de rezervă. Cea dintîi se face vinovată fără drept de apel de o absență din păcate pentru totdeauna insurmontabilă: la momentul arestării criticului, în februarie 1961, părinții acestuia au distrus o bună parte din scrisorile primite de la Radu Stanca, dînd curs îndemnurilor precipitate (și nu tocmai dezinteresate, cum se va vedea imediat) ale lui Ștefan Aug. Doinaș.
Ce și de ce a înlăturat, așadar, I. Negoițescu atunci cînd a pregătit Romanul... pentru tipar? Care au fost, așa zicînd, criteriile pe care le-a avut în vedere? Spuneam că, între acestea, ideologicul ocupă o poziție suverană și pervazivă. De la simpli determinanți contextuali („autorizație sovietică” sau „să organizez politica și presa” sau „decăderile romantice contemporane, semne ale crizei și dezastrului, cum naturalismul și suprarealismul, socialismul etc.” sau, firește, numele Monicăi Lovinescu) pînă la ample secvențe strategice (de felul aceleia în care, dezamăgit de obtuzitatea decidenților din partidele istorice, Negoițescu propune o „piruetă” strategică, încercînd să negocieze, în a doua partea a anilor ’40, cu încă aparent binevoitoarea stîngă doctrinară), tot ce se poate remania e remaniat. Inclusiv un anumit dezgust față de ecloziunea naționalismelor post-WW2, reactivate în mandatul lui Ceaușescu, deci pasibile și ele de a atinge nedorite puncte nevralgice.
Deși predominant, n-aș acorda acestui palier prioritatea simbolică. Pe care o deține, după părerea mea, sfera intimului, cu toate nuanțele pe care le presupune ea. Aici, Negoițescu se dovedește nu doar prudent, ci și prevenitor. Elimină, de exemplu, episodul erotic silvestru trăit de Radu Stanca cu „una din fiicele zeiței Diana” (p. 111) și devenit pretext pentru o proză ca Puntea neagră; sacrifică scenele de sexualitate gay cu Doinaș (promisesem mai sus o explicație: de găsit la p. 319 și la p. 330); trece sub tăcere, din rațiuni evidente, numele unui efeb personal pe care, însă, Nicolae Balotă îl va devoala fără menajamente în Caietul albastru și în Abisul luminat ș.a.m.d. Desigur, subiectul homoerotismului e unul sensibil inclusiv juridic la momentul redactării acestor scrisori. Dar, înclin să cred, el e mai degrabă dureros pentru autorul Poeziei lui Eminescu. Cel puțin dacă e să dăm crezare unor ecorșeuri de felul acestuia: „Închisoarea îngrozitoare a singurătății mele erotice mă duce ades la pragul nebuniei. Și obstinația mea literară e în cea mai mare parte disperare”.
De altfel, chiar și-atunci cînd pulsiunile îl conduc la intuiții istorico-literare, Negoițescu plasează esențialul în croșete: „De altfel e atîta amor grec în Macedonski, încît trebuie că se ascunde ceva mai concret în adîncul poeziilor lui. Toată poezia lui e o goană după efebi, adolescenți, satani delicioși, greci pe care îi cheamă să-l zdrobească de voluptate în brațe, păstori care se joacă de-a iubirea etc.” (am subliniat ceea ce în ediția din 1978 nu se regăsește). Observația, datînd din 1945, avea să fie exploatată abia șapte decenii mai tîrziu, de Mihai Zamfir, care comentează poeme de felul celui dedicat efebului Cetalopol.
Aparte de chestiunile strict erotice, Negoițescu surdinează și diverse mici cancanuri sau maliții scăpate în fuga condeiului la adresa unor contemporani stricți, fie ei membri ai Cercului sau nu. În nereușitele tîrzii ale lui Arghezi vede o răzbunare a „cinismului estetizant al Psalmilor”; versurile lui Caraion par a-l fi respins „mai rău ca un hoit de cal în impudică descompunere”; despre cîndva prețuitul Radu Enescu ricanează, în iulie ’46: „Există mîncare nesărată, există oameni fără umbră. Acest Enescu le seamănă. Îi lipsește în mod monstruos ceva, un lucru atît de esențial și fără de care nu se poate alcătui personalitatea”. Ș.a.m.d. Interesant e că, dacă aceste pasaje vor fi remaniate la publicare, cele despre Blaga vor fi păstrate (conferința despre Titulescu e slabă, piesa Anton Pann merită revăzută de Stanca, înrîurirea lui Nietzsche e bătătoare la ochi ș.a.), poate tocmai ca semn suplimentar al independenței în discipolat.
Chiar și așa, cu toate aceste completări, ediția de azi a Romanului epistolar n-ar fi fost ceea ce este fără consistentul aparat de note datorat lui Ion Vartic, dezinvolt ca nimeni altul în uriașa bibliografie cerchistă și în toate reverberațiile ei. Un adevărat roman paralel se naște în aceste subsoluri, cu Aurel Baranga refuzînd montarea Donei Juana, cu Ștefan Baciu patronînd pagina literară a unui oficios insinuant față de Stanca și ceilalți, cu Paul Cornea (din nefericire) blocînd sarcastic mîna de ajutor pe care Crohmălniceanu voia să o întindă Cercului.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Editura Pandora M, 2021.
