Icoane, privazuri, ferecături
● Ioana Bot, Icoane și privazuri. 7 studii despre figuralitatea literară, Editura Casa Cărții de Știință, 2021.
Lena Constante și Mircea Cărtărescu, fiecare în cîte două rînduri, Mircea Nedelciu, Radu Cosașu, Marta Bibescu și Matei Vișniec sînt autorii asupra cărora (nu neapărat în această ordine) Ioana Bot stăruie în șase dintre studiile care compun recenta carte. Cel de-al șaptelea, care deschide volumul, are rol de pivot: e deopotrivă un survol teoretico-literar al noțiunii de „figuralitate”, dar și un preambul pentru metoda în lumina căreia scriitorii menționați vor avea parte de lecturi, totuși, suple. Țin la cuvîntul din urmă în măsura în care acesta face diferența între Icoane și privazuri (un titlu foarte bine ales) și mare parte din producția, altminteri intelectualmente onestă, de cercetări cu solid eșafodaj teoretic. Acestea din urmă, îmi pare rău s-o spun, lasă adeseori neplăcuta impresie de conspect.
Or, dacă se preocupă de precisa contextualizare a figuralității, Ioana Bot o face în virtutea unei constatări „din teren”, nu în siajul unei metodologii. Vrem, nu vrem, o știm sau (mai degrabă) nu, citim literatura ca pe un malaxor și o extensie a realului. Nu-mi fac iluzii că aș putea condensa în cîteva rînduri expunerea pentru care autoarea are nevoie de aproape cincizeci de pagini nuanțate (care detaliază inclusiv deficiențele traducerii din engleză în franceză a studiului lui Paul de Man, Allegories of Reading). În puține cuvinte, e vorba despre felul cum realul (fie el individual, istoric, social) se topește și se transformă în literatură. Am pomenit-o pe Lena Constante. Memoriile ei de închisoare nu-și propun să relateze, ci să extragă și să sublimeze tragedia, recurgînd la corelative dintre cele mai neașteptate. Ioana Bot remarcă excelent că inclusiv notațiile numerice, „cortinele de cifre”, au rolul lor în acest joc de dez- și învăluire. Anume, ascund ceea ce nu se poate scrie.
Plecînd de aici, țin să spun că, dacă „icoanele” și „privazurile”, adică textul și contextul, sînt de urmărit aici în ramificațiile lor, pe mine, unul, cel mai mult mă atrage, ca să zic așa, „ferecătura”: momentele cînd Ioana Bot formulează acut observații deconcertante, în răspăr (sau nu) cu tradiția critică. Aș plasa aici mai întîi studiul dedicat prozei scurte a lui Mircea Nedelciu, „Marie-France în Piața Libertății (transmisiune directă)”. Ce îi iese foarte bine Ioanei Bot e să asume, ea însăși, un regim de figuralitate: punctul de plecare îl reprezintă o promisiune personală făcută sieși demult, în vremea profesoratului ante-’89, cînd, predîndu-le elevilor bucata lui Nedelciu, imagina un studiu critic despre ea. Datoria e, astăzi, respectată. Căci studiul acesta lămurește, definitiv aș zice, dedesubturile și natura acestei mici capodopere tehnice. Nici unul dintre comentatori (chiar avizați, ca Ion Bogdan Lefter sau Adina Dinițoiu) nu sesizează veritabila natură a „transmisiunii”, care e strident și deliberat parodică. Așa cum erau și falsele transmisiuni live ale epocii. Clujul însuși, așa cum îl sintetizează Nedelciu din fărîme, e un oraș inventat, o butaforie atent calculată. Pînă și cei doi frați, Romulus și Remus, descriși spate-n spate sub lupoaică, sînt o pură invenție, nicăieri atestată (și cu-atît mai puțin în Piața Libertății). Bisturiul analitic al Ioanei Bot discerne nervuri de o neașteptată subtilitate. Pe scurt: formula lui Nedelciu se dovedește a fi cu totul altceva decît acea „plasă cu ochiuri mici” a realismului care a devenit monedă curentă în critica noastră.
Remarcabile și ofertante sînt și cele două studii care acoperă prioritar poezia (dar nu doar) lui Mircea Cărtărescu. Primul se ocupă de sonet ca formă fixă (de fapt, pe urmele unor preocupări mai vechi ale autoarei, ca „formă perfectă”) implicată în modelarea și modularea sensibilității. Îl regăsim în Levantul, îl regăsim și în Poeme de amor. Nici Enciclopedia zmeilor nu face abstracție de el. Ne amintim cu toții, de acolo, groaznica jelanie a „femelei Khuffa”, instrumentată în exact paisprezece versuri, unele numai coregrafice, simple onomatopee. Sînt distilate în aceste studii efecte absolut surprinzătoare chiar și pentru cei familiari cu scrisul lui Cărtărescu: nu mă gîndisem, de pildă, că „maimuțoiul” din „O seară la Operă” îl reactivează pe cel ludic eminescian, din juvenila „Din Berlin la Potsdam” („Zice Darwin, tata Darwin, / Cum că omul e-o maimuţă − / Am umăr de maimuţoi, / Milly-nsă de pisicuţă”). După cum nu-mi trecuse prin minte că un poem electrizant cum e „Cînd ai nevoie de dragoste” ar fi construit în cadența lui „When I need you”. Îl raportam, tot muzical, din rațiuni prozodice (de endecasilab) și de sens, la figura lui John Lennon, cel din „Nobody loves you (when you’re down and out)”. După cum pusesem evidentul calc din „Poema chiuvetei” („într-o zi chiuveta căzu în dragoste...”) inclusiv pe seama uzului din româna sfîrșitului de secol XVIII (început de XIX), bine asimilată de Cărtărescu: sintagma se găsește într-o serie de documente de epocă, invocate și de Constanța Vintilă-Ghițulescu, și de Rodica Zafiu.
În sfîrșit, mai spun numai că, dincolo de toate calitățile ei intrinseci, Icoane și privazuri are și meritul, rar, de a fi o sursă fertilă pentru cercetări conexe: mă întreb, de exemplu, dacă o proză eminesciană [ca „Moartea lui Ioan Vestimie”] n-ar putea fi citită tot așa, figural, în raport cu „fișele clinice” pe care poetul le-a lăsat în manuscrise și în scrisorile către Veronica.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.
