„Cine-o face ca mine...”

● Niculae Gheran, Virgil Rațiu, La spartul tîrgului. Interviuri și 75 de dedicații de la Arghezi la Zub, Editura Școala Ardeleană, 2020.

În urmă cu cîțiva ani, România literară găzduia un articol care conferea morții lui Liviu Rebreanu o aură „jamesbondiană”: acesta ar fi fost, se spunea acolo, împușcat în Piața Victoriei de o patrulă la al cărei consemn autoturismul în care se afla romancierul a refuzat să oprească. Intrigat (o atare descoperire nu mă putea lăsa indiferent), am procedat ca la carte, solicitînd, bibliografic, părerea experților. Am scos, deci, din bibliotecă, toate volumele semnate de Niculae Gheran (nimeni, dar absolut nimeni nu-l știe pe Rebreanu mai bine!) și am început să caut. Nu peste mult, lucrurile îmi deveniseră clare. Clarissime. Pe atunci, nu știam termenul, azi l-aș folosi fără să ezit: fake-news. Episodul din fața Consiliului de Miniștri se petrecuse, numai că nu autorul Cadrilului îi căzuse victimă, ci regizorul predilect al acestuia, Soare Z. Soare. Probabil confuzia apăruse încă de-atunci, alimentată de rumorile trecătorilor. Adevărul, însă, pentru care Gheran aduce probe inatacabile e că Rebreanu s-a stins în patul lui, la Valea Mare, răpus de un cancer pulmonar. O atestă radiografiile (disponibile la Biblioteca Academiei) realizate de medicul curant al scriitorului, Vasile Tițescu, care indică „o tumoră cît o portocală”. Mai rămîne ceva de spus? Doar o întrebare: de ce n-a reacționat Niculae Gheran imediat după publicarea așa-zisei descoperiri? M-am întrebat și eu, s-a întrebat (de astă dată într-un interviu) Virgil Rațiu. Răspunsul mi se pare antologic și îi prevăd o veritabilă carieră de aforism: „Din două motive: o dată pentru că îmi pierdusem deja vremea citindu-l, al doilea că m-aș fi făcut de rîs polemizînd cu un ageamiu care, de bună-credință, ar fi avut datoria să se documenteze în prealabil”.

Replica definește complet conținutul acestei cărți, La spartul tîrgului, pe care, nonagenar, Niculae Gheran a acceptat s-o publice: are și umor, are și prestanță, e și vivace spiritual, e și edificatoare. Mai mult, ea denotă, în plan secund, o siguranță calmă, de mare carnasier al arhivelor, de care numai cei mai redutabili dintre specialiști se dovedesc capabili (nu altfel era, mi-amintesc, profesorul Paul Cornea atunci cînd venea vorba despre pașoptismul autohton). S-o spun franc: a-l pomeni, astăzi, pe Rebreanu fără a fi trecut prin Gheran e curată impostură. Exceptînd o ediție Brăescu și tetralogia memorialistică Arta de a fi păgubaș (deși...), totul, în viața acestuia, se leagă intim și superlativ de autorul lui Ion. De la cele două tomuri de monografie biografică, Tînărul Rebreanu (1986) și Rebreanu, amiaza unei vieți (1989), complinite recent de peste o mie de pagini de studii și contribuții adiacente, Rebreniana (2017), pînă la (și de fapt cu asta ar fi trebuit să încep) ediția critică, în 23 de volume, la care a lucrat decenii de-a rîndul, cu costuri și, bineînțeles, sacrificii ele însele amețitoare.

E, așadar, pe undeva firesc ca majoritatea interviurilor de-aici (de nu cumva chiar toate) să înceapă de la... sau să ajungă, măcar în treacăt, prin recurs, la monumentala ediție, singura completă, de altfel, dintr-un mare scriitor interbelic. Născut și trăit în Obor, cel mai „meridional” punct al și-așa „meridionalei” Capitale, Niculae Gheran a demonstrat, în profesie, o etică mai degrabă ardelenească. Pînă și încăpățînarea cu care s-a luptat pentru ca nici un cuvînt să nu fie rezecat sub tipar are ceva din aceea a memorandiștilor. Exemplul suveran, repovestit la răstimpuri, provine din bucătăria publicării lui Ion. O scenă colaterală, în care familia Herdelea intonează un cîntec, Răpirea Basarabiei, a fost punctul nevralgic. Epoca era cum era, așa încît politrucii momentului țineau cu tot dinadinsul ca titlul să fie modificat în Răpirea. Doi ani, cu toate insistențele superiorilor redacționali, editorul a ținut volumul în șpalturi, nefiind de acord cu o astfel de intervenție în text. Oricît de nesemnificativă va fi fost, ea vicia, totuși originalul. Îl „corija” pe Rebreanu. Ceea ce, filologic vorbind, e inadmisibil. Soluția a constat într-un subterfugiu neașteptat de abil: știind că Gheorghe Pană (la momentul acela, numărul doi în Partid) nu cunoaște o boabă de rusă, Niculae Gheran a cerut o audiență în care, jucînd sublim la cacealma, s-a prezentat cu o ediție sovietică a romanului, în care, chipurile, sintagma ar fi apărut necenzurată. Bluful s-a dovedit cîștigător, așa încît lucrurile au mers o vreme ca unse, cel puțin din punctul de vedere al presiunilor politice (cu o singură piedică, de astă dată de nesurmontat: prezența numelui lui Iuliu Maniu în dedicația de la Crăișorul). Adevăratele dificultăți țineau însă de laboratorul propriu-zis, care presupunea restabilirea originalului și curățarea tuturor erorilor tipografice apărute în decursul succesivelor reeditări. Una, flagrantă, provine chiar din Pădurea Spînzuraților: ultima ediție dintre cele douăsprezece cîte s-au tipărit antum conține un aberant „ca un cîntec de bolnav” în loc de firescul (și autenticul) „ca un scîncet de bolnav”.

Pentru remedierea unor asemenea scăpări, nu se putea proceda altfel decît, cum hazliu conchide Gheran, „ca la poliție”: citind și recitind în paralel toate versiunile, cu o atenție aproape obsesivă la fiecare iotă. Am spus deja că Pădurea Spînzuraților a întrunit douăsprezece ediții. Să adăugăm la Adam și Eva șase, la Răscoala alte șase. Efortul e, se înțelege, imens, ducînd în unele cazuri (cum e cel al lui Ion) la nu mai puțin de optsprezece relecturi intensive. Admirabil în sine, devotamentul acesta e multiplicat de o mărturisire de care eu, unul, n-aveam știință și pe care, găsind-o mai presus de orice comentariu, îmi permit s-o citez integral: „O atare muncă de sacră imbecilizare n-aș fi făcut-o dacă în viața mea nu intervenea un incident. După repetate examene medicale și de laborator, rămăsese, prin eliminare, un singur diagnostic probabil: cancerul renal. Săturat de portocale și încurajări, de vizite prietenești, m-am închis în casă, făcînd tot ce omenește era posibil să uit de verdict. Compararea zecilor de ediții, literă cu literă, a fost atunci soluția ideală de a măcina vremea de dimineață pînă seara, cînd cădeam toropit de o muncă stupidă. Cum obștescul sfîrșit nu mai venea și cercetarea celor 23 de ediții ale primelor trei romane era pe terminate, mi s-au repetat analizele, descoperindu-se, slavă Domnului, o piatră opacă la raze, care explica toată explozia de sînge de pînă atunci, curmată în cele din urmă printr-o operație la spitalul Panduri”.

Satisfacții? Prea puține! În 1985, la centenarul scriitorului, tocmai Niculae Gheran a fost tăiat de pe lista invitaților. „Cel mai bun banc auzit de mine de la 23 August încoace”, avea să spună, cu umor nervos, Zoe Dumitrescu-Bușulenga despre o asemenea infamie. Să nu ne grăbim: după Revoluție, s-au întîmplat și altele, „mai boacăne”, vorba unui clasic, ceea ce suscită, în volumul de față, cîteva portrete ministeriale în acvaforte: Ion Caramitru (pentru care „principesa Margareta valora mai mult decît toți Rebrenii românilor”), Răzvan Theodorescu, Emil Boc. Scurt spus, cu toate pledoariile lui Gheran, tipărirea ultimelor volume ale ediției acesteia (repet: complete) s-a lovit cînd de vanitatea unora, cînd de dezinteresul altora. Un episod grăitor e cel care-l are în centru pe fostul finanțist Decebal Traian Remeș, care, surprinzător, s-a lăsat înduplecat, fără mare folos totuși. Replica lui, citată aici, în La spartul tîrgului, e lămuritoare: „Domnule Gheran, i-am mai aprobat lui Caramitru două miliarde, peste prevederile bugetare. Nu-mi cere să-i fac însă ordine în curte”. Cum zisa ordine nu s-a făcut, nici atunci, nici mai tîrziu, cel de-al douăzeci și treilea volum al seriei, înlăturat de Ministerul Culturii din programul de subvenții, a apărut (din nou, culmea...) grație unei fundații administrate de Dinu Săraru.

Mai nenorocoasă încă a fost soarta altor cîtorva proiecte conexe: de pildă, aceea a celor patru opuri de corespondență primită de Liviu Rebreanu. După un prim volum, obosit de tracasări administrative, editorul a decis să se oprească. Materialul există, munca brută a fost făcută, dar războiul de gherilă cu autoritățile nu-și mai avea rostul. Rămîne regretul, așa cum rămîne și pentru alte fire biografice încă neelucidate (o posibilă poveste de dragoste epistolară a scriitorului cu o aspirantă, prozatoare și ea, din Țăndărei).

Dincolo de aceste istorii încîlcite, La spartul tîrgului oferă o suită de portrete valorînd ele însele cît niște proze scurte (un Petru Dumitriu uman, surprins într-un acces de cavalerism față de Henriette Yvonne Stahl; un Virgil Teodorescu cîștigînd la loz în plic o mașină chiar înainte de a muri; un Ceaușescu surprins de legionarismului unuia dintre poeții săi favoriți, Vasile Militaru ș.a.), dar mai ales o serie de reflecții la acuitatea cărora puțini moraliști de meserie ajung într-o viață de om. N-am să le citez, deși cîteva ar merita-o din plin. „Fac o demarcație categorică între patron de editură și editor, ba chiar între redactor și editor. În trecutul îndepărtat, mulți dintre marii predecesori ai profesiei, precum Ioan V. Socec și urmașii săi, frații Șaraga, Leon Alcalay, H. Steinberg, Georgescu-Delafras proveneau din tată-n fiu din lumea producătorilor de carte, tipografi, legători, anticari, aș zice cu predispoziții genetice în promovarea literei. Majoritatea erau lipsiți de studii superioare, dar stăpîni pe o meserie ce presupunea gust artistic”, scrie, expert, dinăuntru, Niculae Gheran, cu exigența și melancolia unuia care a trăit atîtea.

Nu mult mai încolo, fără nici o cochetărie (îl știu a fi sincer), declară că, de-ar fi să ia viața de la capăt, n-ar repeta nimic. Și, mai ales, n-ar repeta chinul ediției Rebreanu. „Cine-o face ca mine, ca mine să pățească”, oftează chiar, într-un rînd. Îi înțeleg amărăciunea, dar, ca unul care a beneficiat indirect de această muncă, nu i-o pot împărtăși. Decît, poate, în prima parte a formulării. Cine, oare, dintre cei de azi, o mai face ce-a făcut Niculae Gheran?  

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.