Se poate mai mult?

„Cînd se va scrie, biografia lui Petre Stoica va fi un bestseller”, nota Mircea Scarlat într-o amplă cronică din 1987. Douăzeci și doi de ani mai tîrziu, la moartea poetului, Matei Călinescu se arăta iritat (cu toată politețea inclusă, desigur) de indigența indiferentă a ferparelor: nimic despre cauza decesului, nimic despre uluitorul personaj care fusese autorul Melancoliilor inocente. Doar liste inerte de titluri, fotografii imprecise și evocări evazive. Lipseau pînă și „excesele alcoolice despre care Petrică însuși vorbea ca despre niște mari fapte de arme, cu consecințe aproape dezastruoase, uneori grotești, provocînd reacții hilare ca în fața unor culmi ale comicului”.

Degeaba. Impresia e că rîndurile acestea (publicate, totuși, într-un jurnal de mare rezonanță, fie și prin trauma medicală pe care o consemnează) au trecut neobservate. Peste alt răstimp, cînd, la Editura Humanitas, Marius Chivu reedita Amintirile unui fost corector, numele lui Petre Stoica a continuat să stîrnească printre cititori și bloggeri nedumeriri și reacții de un entuziasm inocent.

Cum se explică acest cvasi-anonimat? N-am nici cea mai vagă idee. Mai mult: îmi dau seama că e infinit mai ușor să glosăm la rece asupra impactului contextual al unui autor (vezi Mihai Zamfir despre Eminescu sau Eugen Negrici despre Marin Sorescu) decît să identificăm, rațional, chirurgical, motivele pentru care un poet foarte bun (și, pe deasupra, lipsit de faconda indigestă a ermetismului) rămîne, decenii în șir, inaudibil. Concret: ce i-a lipsit lui Petre Stoica pentru a atinge cota de simpatie publică a unor Mircea Ivănescu sau Emil Brumaru?

Nimic. Contabilicește nimic. Dimpotrivă: cu ambii, relațiile lui Stoica au fost mai mult decît cordiale, așa încît măcar prin contagiune posteritatea lui s-ar fi putut îndulci. Pe cel dintîi l-a și debutat, în Steaua, la finele lui 1957, laolaltă cu întregul grup boem din strada Gutenberg, imortalizat într-o faimoasă fotografie de tinerețe făcută acasă la A.E. Baconsky. Cu cel de-al doilea a purtat o mitraliantă corespondență, de curînd publicată la Editura Vremea: Vom bea pînă la neputința sufletelor. S-ar putea cita masiv din scrisorile lui Brumaru, redactate parcă într-o transă admirativă. Îi solicită cărți, le citește, doarme chiar cu ele sub pernă, îi complimentează grafia („un scris infernal de frumos”) și, din cînd în cînd, lasă să-i scape cîte o mărturisire. „Nu te supăra că te invidiez. Ai un calm, o încredere în gheara ta de poet care, vai, mie îmi lipsește. Te văd uneori pictînd pereți cu o liniște îngerească. Mîndria mea secretă este că, într-o perioadă în care toți se uitau cam peste umăr la tine, eu susțineam că ești unul dintre cei 3-4 poeți cu adevărat mari”, îi scria în noiembrie ʼ72. Pentru ca, amintindu-și-l peste ani într-un interviu, să forțeze un verdict inatacabil: „De fapt asta trebuie spus, domnule, că Petre Stoica a avut întotdeauna dreptate. Întotdeauna”.

Biografic, așadar, a lăsat urme ferme. Iubit de congeneri, ajutîndu-i ori de cîte ori a putut-o face, lăsîndu-se răsfățat de ei (să nu uităm, e unul dintre cei cinci prieteni din Belgradul... lui Nichita Stănescu), Petre Stoica a sedimentat, în plus, și o imagine legendară. Era, s-a înțeles din citatele de mai sus, și un personaj al lumii scriitoricești. În profilul acesta, distinct și distins, sus-pomenitele libații aproape că se efasează (toată generația lui le-a practicat). Ies în evidență, în schimb, alte extravaganțe tușante, de la alura de tip Hemingway la ceasornicul cu lanț de care atîrnau monede vechi, la amuleta de la gît, la brusca evadare din Capitală (întîi la Bulbucata, apoi la Jimbolia), la preocupările, cum s-a remarcat, „ecologiste”. Apropo de acestea din urmă, cineva își amintește cum, la un moment dat, Petre Stoica îi ceruse unui prieten, poet vienez, nici mai mult, nici mai puțin decît o roată de roabă! Răspunsul avea să fie unul pe măsură, austriacul trecînd prin vamă o roabă întreagă...

Palmares

Să mai adaug și rolul de membru fondator al PEN România? Să mai amintesc implicarea civică de după 1990? Sau Muzeul Presei „Sever Bocu” din Jimbolia pe care, retras în Banatul natal, poetul a ținut să-l înființeze? Să mai pun la socoteală premiile care i s-au conferit? Pe scurt: patru, cu tot cu cel de excelență, ale Uniunii Scriitorilor, trei ale Asociației Scriitorilor din București, Premiul Național „Mihai Eminescu”, ba chiar și unul acordat de Austrian Airlines. Firește că orice astfel de distincție are cîtimea ei de relativ, dar palmaresul e impresionant.

Traducătorul (mai ales din poezia germană și austriacă, dar, nu mai puțin, al unor Cîntece africane din 1975) e și el exemplar. Cît privește producția originală, ceea ce o caracterizează e, la fel ca în cazul lui Mircea Ivănescu, constanța superior valorică. Nu există, practic, între cele mai bine de 25 de volume de versuri ale lui Petre Stoica, eșecuri sau decepții. Nici măcar sub raport politic. Debutînd în 1957, cu Poeme, acesta se dovedește mai „curat” decît va fi, fatalmente, trei ani mai încolo, Nichita Stănescu. „Curate”, de altfel (avea s-o remarce Luminița Marcu în lucrarea ei de doctorat), au fost, în aceeași perioadă, și intervențiile revuistice de tinerețe din Gazeta literară.

Las la o parte lista de recenzii (destule dintre ele sub semnături de autoritate), las la o parte și volumele în care acestea au fost topite mai apoi. De-ajuns să spun că Petre Stoica nu lipsește din nici o panoramă postbelică importantă. Eugen Simion îl include în Scriitori români de azi (III), Eugen Negrici stăruie în două rînduri asupra lui în Literatura română sub comunism, Marian Popa îl discută (ticăit, dar fără vehemențe) în Istoria... lui de azi pe mîine, Nicolae Manolescu îl repertoriază prompt și-l convoacă probant pentru a explica, în cazul altor autori, subterfugiile personismului. O generație mai aproape de noi, Mircea Cărtărescu face trimitere la el în două rînduri ca la un „secondant” al lui Mircea Ivănescu (ipoteză cam riscată, de vreme ce inclusiv cronologia o contrazice).

Odată ajuns aici, m-aș întreba mai degrabă cum a acționat poetica lui Petre Stoica asupra optzeciștilor. O afinitate cu Mariana Marin, cu Ion Monoran, cu Liviu Ioan Stoiciu și, poate, chiar cu Romulus Bucur mi se pare, de pildă, plauzibilă. N-aș paria, în schimb (căci demonstrația lui Cornel Ungureanu nu mă convinge), că Ioan Flora i-ar datora, structuralmente, ceva autorului Casetei cu șerpi.

De ce sînt sigur este că, în mod cu totul neașteptat, Florin Iaru speculează inteligent, într-un cunoscut poem din La cea mai înaltă ficțiune („Ce faci aici, Albă-ca-Zăpada? / – Trotuarul fac, lupule, numai trotuarul. / – De ce și pentru cine, puicuțo? / – Pentru nimeni – a răspuns fetița cu chibrituri – / pentru nimeni și pentru bunica...”), o mai veche serie de concetti datorate lui Petre Stoica. Despre ce e vorba? În 1981, în volumul Prognoză meteorologică, acesta insera un ciclu de-a dreptul dinamitard, „Epoca de aur”, care se deschidea, antifrastic, în plină distopie: „Albă-ca-zăpada face trotuarul / cei șapte pitici joacă handbal în șapte / așezați pe scăunele din plastic made in Europa / filozofii împletesc din sîrmă ghimpată ideologii / o bombă explodează sub patul lui Michelangelo / șuierul gloanțelor devine limbă universală / gramatica ei o învață copiii la grădiniță / corbii duc în cioc ramura de măslin / călăul cultivă trandafiri din soiul gloria dei / crește prețul murdăriei crescute sub unghii”. Că vigilența cenzorilor s-a lăsat înșelată de Iaru, era de așteptat. Că versurile lui Petre Stoica au putut trece nestingherite din dactilogramă în tipar, mi se pare... cum să zic? Aiuritor? Încîntător? Cîte ceva din amîndouă.

Cu atît mai mult cu cît cu ani în urmă, în 1968, mai păcălise o dată rigorile pudibonde ale sistemului, introducînd, în Arheologie blîndă, un personaj din familia lui Moș Nichifor Coțcariul, hîtru, sucit și, desigur, coroziv. Jocul e de astă dată geografic, iar numele real al portului poartă cu sine un mesaj infamant: „Vecinul nostru, rudă îndepărtată a mamei / a fost marinar la Pola. / Răsucindu-și mustățile îngălbenite de tutun / se laudă c-a stat pe catarg printre păsări, / că a făcut în Marea Adriatică baie – / toate fetele din portul vestit îl iubeau / doar pe el, bărbatul înalt, bărbatul spătos... / Despre orice s-ar vorbi la marginea şanțului / el amintește: «Să știți, am fost marinar»... / Celor ce rîd socotindu-l bătrîn mincinos / le arată pieptul cu pești și colaci de salvare / acoperite cu litere strîmbe: Pola – 1906. / Trec zile și anotimpuri să lase / urmele altor vremi. Tot mai des / îl aud pe vecinul nostru spunînd trecătorilor: / – Să știți, am fost marinar...”.

Atașant în gesturi, subversiv în atitudine, clarissim în formulări, delicat în recuzită, occidental în referințe, biografic în substanță, ludic în diatribe, experimental în trucuri, Petre Stoica e, în chip obiectiv, un mare poet. Se poate mai mult?             

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.

Foto: Ion Barbu