De la Rîm ne tragem
● Alexandra Ciocârlie, Principi și scriitori în Roma antică, Editura Humanitas, 2021.
Un vademecum dublat, în subtext, de o meditație: așa s-ar defini scurt recenta carte a Alexandrei Ciocârlie. N-ar fi, în ce-o privește, prima oară. De la debutul cu Iuvenal (2002) încoace, autoarea instrumentează consecvent asemenea cupluri trecut vs. prezent. În definitiv, cărți ca Și totuși, clasicii... sau Cartagina în literatura latină pun cititorii în fața unor situații mai actuale decît ar părea să o sugereze cele două mii de ani trecuți între timp. Prima, speculînd tocmai prospețimea unora dintre tehnicile retorice sau dintre opțiunile stilistice ale unor Plaut, Catul, Pliniu, Ovidiu Cicero, Caesar ș.cl.; cea de-a doua demontînd abil felul cum se construiește identitar adversitatea: conflictele punice au avut, arată subtil Alexandra Ciocârlie, și o componentă de „război rece”, de vreme ce Roma a încercat să-și înțeleagă și să-și diabolizeze convingător inamicul tradițional. Sigur, o astfel de pledoarie discretă e în fond caracteristică oricărui specialist într-o disciplină filologică aflată sub asediu: indianiștii cred că lumea începe și se termină cu glosele lor, arhivarii secolului al XIX-lea decriptează în reviste îngălbenite mărci clarissime ale lumii noastre... În definitiv, toți aceștia au de luptat cu o imagine-standard, de obicei cît se poate de infidelă, a domeniului lor.
În cazul Alexandrei Ciocârlie, problema derivă din aceea că literatura latină (deci nu atît istoria Romei, în sens larg) e tot mai arareori parcursă la noi. A trebuit ca scrierile lui Seneca să devină obiect de cult pentru amatorii de mindfulness pentru ca numele acestuia (și-așa stîlcit de o pronunție defectuoasă) să ajungă, în sfîrșit, în topurile de vînzări ale librăriilor. N-aș paria, totuși, pe faptul că fanii de azi ai epistolelor către Lucilius au habar despre necruțătoarea satiră menipee a aceluiași scrisă după moartea lui Claudius, Apokolokyntosis, plină de maliție la adresa fostului împărat și nu mai puțin doldora de intertexte și aluzii. E, în acest sens, aproape înduioșător felul în care autoarea încearcă să-și selecteze și să-și încurajeze publicul declarîndu-se convinsă că versurile din primul cînt al Odiseei pe care Seneca le citează aici ar trebui să fie „familiare oricărui om cultivat”. Ar trebui...
Să nu cad, totuși, în elegie bătrînicioasă. Cartea Alexandrei Ciocârlie e una stenică în măsura în care vine și în întîmpinarea acestui neajuns. Autoarea recitește pentru noi toate secvențele de istorie literară și, pentru a le comenta fără savanterii inutile, citează din ele masiv și edificator. Într-atît încît Principi și scriitori... poate funcționa, la rigoare, și ca o bună antologie tematică. M-am mirat, recunosc, că, în cazul lui Properțiu, a optat pentru traducerea lui Ioan Micu (și nu pentru aceea a lui Vasile Sav, mai „păstoasă” după gustul meu, deci mai acordată cu timbrul senzual al poetului), dar m-am bucurat să văd cu cîtă acuitate a selectat Alexandra Ciocârlie mostrele ilustrative. Și nu e vorba doar de edițiile de opere: adeseori, paragrafe consistente sînt „importate” din literatura secundară. Din Suetoniu, de pildă, care reproduce inclusiv glumele amicale pe care Octavian le face pe seama lui Horațiu. Sau din Pliniu cel Tînăr, cu referire la erudiția și puterea de muncă a celuilalt Pliniu: „Cînd te gîndești cît a citit și cît a scris, nu ți se pare că nu ar fi putut să mai ocupe și funcții, și să fie și prietenul împăratului? Și invers, cînd auzi cîtă muncă a închinat studiului, nu ți se pare că atîta cît a scris și a citit nu e destul?”. Sau din Seneca despre sfîrșitul fără glorie (și fără posteritate) al nesăbuitului Cornelius Gallus.
Toate acestea pentru a pune în evidență raporturile dintre conducătorii din vremea Imperiului și literații care le-au fost contemporani. Tema e pasionantă, inclusiv prin larga paletă cazuistică, aproape completă, înșirînd toate dispozițiile umane, de la bravură sau firesc la lașitate sau servilism. Aici, „românistul” care sînt vede paralele mai apăsate sau mai vagi cu situațiile etice ale scriitorilor de la noi. Cu atît mai stimulatoare cu cît chestiunea a preocupat-o și pe Alexandra Ciocârlie cu cîțiva ani în urmă. Mă gîndesc, de pildă, la Alecsandri ca la un corespondent al lui Horațiu, prețuind proaspăt instalata monarhie și suspectat de Hasdeu & Co. de un anume oportunism; mă gîndesc, iarăși, pe alt palier, la neverosimilul Mihai Beniuc (gata să-și mute elogiile realist-staliniste în curtea naționalistă a lui Ceaușescu) ca la o versiune a lui Marțial, angajat, acesta, în tămîierea succesivă a nu mai puțin de patru împărați; mă gîndesc, e-adevărat, colateral, la Arghezi, cel care avea să-și asume, în primii ani de comunism, indigența pentru a defecta apoi în felul în care galantul Ovidiu va încerca să obțină revocarea exilului său tomitan. Alt caz, cel al lui Cremutius Cordus, condamnat pentru un delict iluzoriu și, în cele din urmă, interzis definitiv, evocă scrierile de tinerețe ale lui Ion D. Sîrbu și, în genere, tot ce a documentat atractiv Bogdan Suceavă în Istoria lacunelor. Cît îl privește pe Vergiliu, cel dispus să-și condimenteze Eneida cu profeții ale prezentului augustan, comparația cea mai la îndemînă mi se pare aceea cu încă tînărul Sadoveanu, în Neamul Șoimăreștilor (1916), despre o Moldovă glorioasă exact înainte de intrarea României în Primul Război.
Asta fără a mai aminti felul cum se deschide Principi și scriitori: „Primii împărați ai Romei și-au impus treptat autoritatea, căutînd inițial să-și cîștige susținători printre intelectualii de vază, pentru ca ulterior, după consolidarea puterii, să neglijeze o astfel de asociere prestigioasă”. Frază scrisă, parcă, ieri. Sau azi-dimineață.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.
Principi și scriitori în Roma antică (fragment)
Primii împărați ai Romei și-au impus treptat autoritatea, căutînd inițial să-și cîștige susținători printre intelectualii de vază, pentru ca ulterior, după consolidarea puterii, să neglijeze o astfel de asociere prestigioasă. Fascinați de cultură pînă la a se manifesta ei înșiși drept artiști, ca Nero și Hadrian, sau dimpotrivă, mai interesați de cuceririle militare decît de cele ale spiritului, ca Vespasian și Traian, aceștia au avut atitudini diferite față de scriitori în funcție de temperamentul ori de intențiile lor politice. În efortul de a legitima principatul, Augustus s-a străduit, prin mijlocirea lui Mecena, să-i atragă de partea sa pe Vergiliu, Horațiu ori Properțiu, inițial cu simpatii republicane, chiar participanți la lupta de la Philippi în tabăra lui Brutus, ca Horațiu. Ulterior, după stabilizarea noului regim, au avut loc acțiuni fățișe împotriva cărturarilor, potențial subversivi prin independența de cuget. Astfel de persecuții au culminat cu infamiile lui Nero, care i-a silit să se sinucidă pe Seneca, Lucan și Petroniu, ori ale lui Domițian, care i-a tolerat pe poeții de curte servili ca Marțial, însă i-a trimis la moarte pe Arulenus Rusticus și Herennius Senecio, biografii contestatarilor stoici Thrasea Paetus și Helvidius Priscus, și i-a redus la tăcere pe Tacit și Pliniu cel Tînăr, martori neputincioși în Senat ai abuzurilor comise de suveran.
Alți cîrmuitori au menținut o neutralitate indiferentă față de literați: e cazul lui Traian, nu foarte impresionat de eforturile lui Pliniu cel Tînăr de a-i face pe plac. Desigur, tratamentul depinde și de averea și rangul scriitorilor plasați pe toate treptele scării sociale, de la umili și marginali ca Horațiu, fiu de libert, sau Marțial, hispanic, fără meserie sigură, dependent de protecția mai-marilor zilei, la oameni cu stare, intimi ai împăraților ca Seneca, dascăl și consilier al lui Nero, sau membri ai senatului și înalți demnitari ca Tacit și Pliniu cel Tînăr, consuli și guvernatori de provincii.
În funcție de atașamentul lor la cauza imperială, literații au încercat diverse poziționări, de la obediență la contestare, de la susținere activă la refuzul angajării. Raporturile dintre împărați și scriitori au fost tratate pînă acum mai ales în articole cu privire la conexiuni particulare, ca aceea dintre Augustus și Vergiliu, și în capitole din volume cu problematică specifică, vizînd de pildă opoziția la sistemul imperial. O amplă sinteză oferă studiul lui Henri Bardon Les empereurs et les lettres latines d’Auguste à Hadrien (1940), care cercetează creațiile proprii ale suveranilor și influența literară exercitată de ei. Ca și aceea a exegetului francez, lucrarea de față are în vedere succesiunea primelor trei dinastii imperiale, iulio-claudienii, Flavienii, cei dintîi antonini, fără a-i lua în discuție pe succesorii cosmopolitului Hadrian, după domnia căruia s-a produs un declin al literaturii latine urmat de prevalența elenismului la Roma.
În ce ne privește, nu ne-am concentrat asupra principilor, ci a scriitorilor, examinînd pasajele din operele lor despre conducătorii pe care i-au cunoscut nemijlocit. Nu apar decît rareori și doar tangențial mărturii despre legătura personală cu aceștia, confesiunea de tip autobiografic nefiind practicată în epocă. Există însă numeroase referiri la cezari în scrieri de factură diferită. Uneori e vorba de dedicații, alteori de corespondența oficială cu împărații ori de compoziții consacrate integral acestora, panegirice sau pamflete împotriva lor. Cel mai adesea, considerațiile respective sînt inserate în opere cu caracter științific sau propriu-zis literare: bucolice, ode, elegii, epode, satire, epigrame, poeme didactice, epopei, consolații, enciclopedii, biografii.
