Amicul Dexter & amicul Sinister

Publicat în Dilema Veche nr. 954 din 21 – 27 iulie 2022
image

Cine sînt cei doi eroi din titlul articolului meu se va vedea mai încolo. Deocamdată, țin să spun că, vreau, nu vreau, aparțin prin meserie unei tradiții care, în cultura noastră, a reușit o performanță deloc neglijabilă: și-a ținut oamenii de vocație departe de angajamentele ideologice extreme. Ancilară cum se spune că e, critica literară a impus practicanților ei o anumită moderație (nu i-aș zice liberalism, ca să n-o colorez inutil) de care alte forme de exercițiu intelectual n-au avut întotdeauna parte. Nu știu ca, în anii în care Eliade, Cioran, Noica și ceilalți s-au lăsat seduși de o pulsiune criminală, vreunul dintre criticii adevărați (îi și enumăr: Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Cioculescu, Streinu, Vianu, Călinescu...) să fi alunecat în această direcție păguboasă. L-am lăsat la urmă pe autorul Principiilor de estetică pentru că, mă gîndesc, numele lui mi-ar putea fi retorcat cu ușurință: găsim, în Istoria... din 1941, derapaje susceptibile de anumite accepțiuni ale rasismului. Nu e locul, aici, să-i răspund pe larg lui Andrei Terian, cel care, în monografia lui, a pus în circulație ideea. De-ajuns să contrag: legionar, Călinescu n-a fost. Cum nici comunist pur și dur nu s-a arătat a fi: ce naiv îl arată dosarul de urmărire publicat de I. Oprișan, ce mare naiv! Se lăuda a fi, în fața angajaților săi de la Institut (culmea: doi dintre ei delatori direcți, cu angajamente și remunerații), „un leu cu cinci picioare” capabil să-i ducă de nas pe Dej & Co. printr-un abil joc de măști. Nu bănuia, bietul, că, dacă bravadele lui despre iluzorii manuscrise antiregim n-ar fi fost doar niște blufuri, risca fără ocolișuri (informația e oficială) închisoarea și execuția.

Discernămînt, spirit critic, simț al diversității, scepticism. Oricum i-am spune, e clar că, de la Maiorescu încoace, chiar și nemaiorescienii îl au în sînge. Aceasta fiind premisa, să explic ce e cu bizarul cuplu sub semnul căruia am decis să-mi așez reacția: sînt personajele conjuncturale ale unui poem aparținîndu-i lui Romulus Bucur, cel de-al doisprezecelea din excepționalul ciclu Arta războiului. Pe scurt: avem aici o transcriere a cotidianului lumii romane (în cea mai tipică manieră Franck O’Hara) ca etimon al cotidianului nostru. Printre versurile care-i deplîng pe soldații care vor muri neștiuți pe vreun cîmp din Bithinia sau Galia Cisalpină pentru gloria cutărui tribun, se pot citi fără un prea costisitor efort de imaginație periodicele scrutine cărora idealismul fiecăruia dintre noi le cade pradă o dată la cîte-un interval electoral. Cînd se ipostaziază într-un veteranus care nu știe cum să-și administreze, dintr-odată, la patruzeci și ceva de ani, prea multul timp liber (ați priceput alegoria...), Bucur vorbește despre umilințele pe care le aduce cu sine instituția pensiei. Poemul la care mă refer și ale cărui versuri mi-au sunat în minte de îndată ce m-am decis să contribui la prezentul Dosar se încheie așa: „senatorii își / văd de politica lor neguțătorii de negoț iar plebea de distracții cu dignitas totuși / se zice că barbarii de dincolo de Rhenus / sau undeva în Africa ar pregăti ceva / pe drumuri briganzi nu mai sînt pretorienii / își văd și ei de treaba lor / amicul Dexter și amicul Sinister / se ceartă despre toate astea cu o cupă de vin / pe masă între ei apoi o iau pe Mentula / de mînă și dispar tustrei”. Că Dexter și Sinister sînt dreapta și stînga nu-i nevoie de mai mult decît de minime cunoștințe de limbi romanice pentru a afla. Ce va să zică Mentula, scrie-n Creangă, în povestea pudic numită de editori a poveștilor, acolo unde un cîmp întreg se umple de astfel de dihănii, dotate, ni se zice în altă parte, cu nu mai puțin de „trei spinări” încăpătoare.

Mi se pare o descriere cît se poate de exactă a situației. N-are rost să căutăm nuanțe. Unii s-au dus berbecește spre fascisme locale, alții și-au pus scrupulele în rezervă pentru o putere de tip stalinist. Între un Eliade rămas fidel Mișcării (ortografia aceasta majusculată am deprins-o de la Cătălin Cioabă...) pînă tîrziu, în Noaptea de Sînziene, și un Petru Dumitriu convins la bătrînețe că, rugîndu-se pentru iertare unei divinități doar de el știute, poate preamări Canalul, carevasăzică Drumul fără pulbere, eu, unul, nu simt nevoia să aleg. Că le citesc cărțile, pe unele dintre ele cu interes, e una. Că aș risipi măcar un dram de imaginație demonstrativă pentru a le inventa circumstanțe atenuante, e cu totul altceva: anume, ceva de neînchipuit. Și unul, și celălalt știau că la mijloc e vorba de moarte. Profesată sistemic. Punct. Omenește, e descalificant.

Chestiunea, așadar, nu e decît în mod tangențial politică. Fibra interioară n-are ideologie. Articolele antisemite ale lui Eminescu mi se par tot atît de reprobabile pe cît de consternantă găsesc că e alegerea lui de a tranșa disputele gazetărești cu C.A. Rosetti dînd în vileag un episod erotic extraconjugal al fiicei acestuia (în Timpul, martie 1882) și disculpîndu-se apoi sub pretextul louche că „acest zvon a îmblat prin București”. Oricît aș căuta contextul, oricît aș estompa ineleganța gestului, oricît l-aș racorda unei estetici a pamfletului, nu văd în el altceva decît strămoșul unei practici pe care a desăvîrșit-o, mai adineauri, un Vadim Tudor. În definitiv, nu altfel „citesc” saltul lui Sadoveanu în vîrful Marii Adunări Naționale. Sigur, ce nu știu detractorii lui recenți e că omul a vibrat autentic, de la bun început, spre stînga și că, suplimentar, odată cu momentul 1933, s-a aflat sub teroare. Inclusiv titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost conferit, la Iași, printr-o stratagemă menită să abată atenția legionarilor, care promiseseră că-l vor asasina (că se cam țineau de cuvînt avea s-o afle Iorga un an mai tîrziu). Sînt detalii care, în ultimă instanță, pot explica un tropism, dar nu-i pot justifica morfologia. Nu-l obliga nimeni să-și dorească șefia, putea face, vorba unei bune prietene, compromisuri mai mici.

Că se putea și altfel, o arată plenar exemplul lui Ion D. Sîrbu, pe care l-am invocat și-o să-l invoc pînă la epuizare: a mea și-a cititorilor Dilemei vechi. Fiu, nepot, strănepot de mineri, acesta păstra, ca să zic așa, în genă oroarea față de tot ce însemna inechitate capitalistă. De la cea cuantificabilă (tatăl lui fiind un bătăios și eficace lider de sindicat) pînă la aceea, difuză și simbolică, a revărsărilor de dispreț pe care s-a văzut nevoit să le încaseze. Ce l-a făcut, totuși, să devină ilegalist a fost violența animalică a colegilor gardiști sibieni. Va avea de tras pentru asta: deși student, e trimis pe front, la Stalingrad, de unde se va întoarce, desculț, să-și dea examenele. Nici venirea la putere a comuniștilor lui nu-i va îmbînzi destinul. Va fi dat afară din partid pentru devieri mic-burgheze (tocmai el...) de nepoata, repede convertită, a unui important lider țărănist. Restul se cam știe. Închisoare politică, tortură, declasare. Meniu complet, la cote înalte. Importante, pentru discuția noastră, sînt două amănunte: în primul rînd, că Sîrbu a rămas pînă în ultima clipă fidel convingerilor sale de stînga, ca să zic așa, chtoniană; în al doilea, că, nici în detenție (unde, într-un rînd, a zăcut trei săptămîni inconștient în urma bătăilor), nici după eliberare, el nu și-a îndoit spatele. Superlativă, între toate, e reacția din 1977, după grevele din Valea Jiului, cînd, chemat la sediul Securității din Craiova pentru a fi prelucrat și convins, bate doi ofițeri în propriul lor birou și iese demn pe ușă, fără să se sinchisească de eventualele consecințe. Avea aproape șaizeci de ani...

Vasăzică, se putea și așa. Oftez scriind-o, pentru că generația mea a fost victima unui discurs de inocentare dintre cele mai insidioase: „n-ai trăit epoca”, ni s-a spus, „n-ai fost în locul lui” (iar după „lui” urma o listă de nume de varii calibre, poeți, prozatori și critici în genere importanți). Cum să replici unei atari puneri la punct de vreme ce-ți lipsește darul întoarcerii-n timp? De-aceea văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității. Mi-ar plăcea, măcar, să nu ni se mai spună că lucrul ține de natură și că aici nu putem interveni; unii se nasc puternici, alții, majoritatea, slabi de înger. O fi: dar la Sîrbu a fost vorba, nu mă îndoiesc, și de educație. Copil fiind, a văzut cum îi sancționa comunitatea minerească petrileană pe așa-numiții șpițli, pe cei care, cu onoarea făcută ghem, raportau pe ascuns patronatului discuțiile colegilor: dur, inclement, fără recurs. Din nou: aspectul nu e decît tangențial politic. Mi-e indiferent că e vorba de Securitate. Putea fi la fel de bine o instituție populată de sfinți: turnătoria e turnătorie și nu există nimic mai laș, mai dizgrațios, mai meschin, mai murdar decît turnătoria. Nu mă aștept ca punctul meu de vedere să fie împărtășit de prea mulți. Nu vă așteptați, vă rog, să mi-l schimb, sub presiunea majorității. Că a fost vorba de tortură, de șantaj, de tentații, de promisiuni, de recompense: contează prea puțin. Faptele sînt fapte.

M-am lecuit de ceva vreme să mai iau în serios argumentele dinăuntru: colecții de sofisme, cînd nu de-a dreptul de minciuni. Între cele povestite de Al. Paleologu (întîmplător, un eseist la care țin mult) în Sfidarea memoriei și adevărul documentar scos la iveală nu demult de Gabriel Andreescu, distanța e insurmontabilă. În, din păcate, crianta defavoare a autorului Treptelor lumii... Am trăit eu însumi un episod cît se poate de decepționant, cu unul dintre marii noștri comparatiști. Mi-a jurat, cu o candoare absolut tușantă, că nu are nici o legătură cu numele de cod care începuse deja să i se atribuie în spațiul public. L-am crezut. Și n-am făcut bine crezîndu-l. Nu peste mult, aveam să citesc cu ochii mei odioasele dări de seamă ale sursei „Someșan” și să mă conving că, atunci cînd s-au frînt o dată, oasele coloanei morale nu se mai sudează.

Să-i fie, fiecăruia, mort sau viu, bine acolo unde e. Dar, dacă tot mi se spune că n-am fost în pielea lor, aș avea, la paritate, dorința de a nu mi se cere să fiu chiar atît de îngăduitor încît să le fac loc în pielea mea. Nu-i cazul.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.

Foto: Ion D. Sîrbu (wikimedia commons)

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Dmitri Peskov FOTO EPA-EFE
Reacția Kremlinului la „planul de pace” nerealist propus de Elon Musk
Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a reacționat, marți, față de „planul de pace” cu Ucraina propus de miliardarul american Elon Musk.
Cathedral Plaza FOTO Facebook
Demolarea Cathedral Plaza, suspendată de Tribunalul București. Plângere penală pentru abuz în serviciu împotriva lui Nicușor Dan
Decizia emisă de primarul Capitalei privind demolarea controversatei Cathedral Plaza a fost suspendată de Tribunalul București. Proprietarul clădirii a făcut plângere penală împotriva lui Nicușor Dan.
banca mondiala shutterstock
Banca Mondială a îmbunătăţit estimările privind creşterea economiei României în 2022
Economia românească ar urma să înregistreze în acest an o creştere de 4,6%, a indicat marţi Banca Mondială, în raportul ,,Perspective Economice Globale".

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.