Optzecismul, în direct
● Aurel Dumitrașcu, Carnete maro (I-II), Editura Cartea Românească, 2019.
O carte tristă, plină însă nu de umor (cum zice formula clasică), ci de amănunte, este acest jurnal al lui Aurel Dumitrașcu. Autorul e unul dintre cei mai nenorocoși poeți ai generației sale. Înzestrat din cale-afară, prețuit deopotrivă la București, la Iași și la Cluj, el și-a trăit cea mai mare parte a vieții într-o geografie îndeobște cunoscută din Baltagul lui Sadoveanu: Sabasa, Borca, locuri uitate de lume în care, tînăr, Dumitrașcu a ținut, ca suplinitor, ore de limba română și de sport, încercînd din răsputeri să nu se plafoneze. Anul 1990, care părea eliberator, i-a fost, în cele din urmă, fatal. Avea să moară de leucemie înainte de a împlini treizeci și cinci de ani. Nici soarta cărților sale n-a fost mai fericită: cele două volume pe care a apucat să le publice i-au fost ciopîrțite de cenzură. Postum, prietenii i-au adunat manuscrisele cu devotament, dar amatoristic. E, din păcate, și cazul acestor Carnete maro, ajunse la a doua ediție tot cu impardonabile greșeli de tipar și tot otova, fără măcar un indice de nume care să limpezească hățișul celor mai bine de o mie de pagini.
Altminteri, luate în sine, notațiile oferă, cum spuneam, unul dintre cele mai pasionante și mai credibile documente ale fenomenului optzecist. De la sute de kilometri distanță, Dumitrașcu trăia spiritual printre prieteni și magiștri pe care-i întîlnea sporadic și de a căror prezență se bucura de fiecare dată. Bun portretist, le consemna acribios gesturile, cînd admirativ, cînd înțepător. E drept că unele dintre insinuările de aici aduc a colportaj. Dar cînd, vreodată, au fost scriitorii altceva decît niște ființe copilăroase, infinit vulnerabile, gata să-și apere pînă în pînzele albe micile lor vanități? Să-i concedem, deci, și lui Aurel Dumitrașcu dreptul de a nu fi un sfînt al lumii literare și să-i luăm însemnările drept ceea ce sînt: niște foi de temperatură ale unui climat literar viciat. Că Mircea Cărtărescu uită, într-un rînd, de o întîlnire programată telefonic nu-i chiar un capăt de țară. Că Mariana Marin i se pare, altă dată, neatentă cu cei la care ținea, pînă atunci, suveran – iarăși nu-i neapărat o culpă. Pe Florin Iaru îl știm: dezinvolt fără fisură. Dumitrașcu găsește faconda asta iritantă și se bucură cînd autorul Cîntecelor de trecut strada e pus la punct în timpul unei chermeze. Lui Radu Călin Cristea nu-i iartă o cronică rea, dedesubtul căreia (cum se-ntîmplă) Dumitrașcu caută urmele unei rivalități sentimentale. Sensibilități și sensibilități... Pentru Marta Petreu, în schimb, face o pasiune submisivă: se simte strivit de inteligența ei de „farmaceut”. Se simte jenat că lui Ion Stratan nu-i poate reține chipul: e mereu la un pas să-l confunde cu Ștefan Mitroi. Cu o generație mai încolo, se entuziasmează de foarte talentatul Constantin Acosmei, la vremea aceea abia un adolescent.
Moartea lui Nichita Stănescu îl dă pur și simplu peste cap. Ca și, un an mai tîrziu, aceea a lui Virgil Mazilescu. Ciudate opțiuni, s-ar zice, de vreme ce adversitatea mocnită dintre cei doi a intrat în legendă. În realitate, nu e nimic de neînțeles: Dumitrașcu face frecvent figură de ciclotimic. Cu unul dintre cei mai dragi prieteni ai săi se ceartă, epistolar, încontinuu. Tot epistolar, îl mitraliază pe Mircea Sântimbreanu, directorul Editurii Albatros, acuzîndu-l că îi tergiversează publicarea unui volum. Pentru ca, nu peste mult, să regrete, la fel de sincer, destituirea acestuia din funcție. Cum vina părea să-i aparțină lui Eugen Barbu, Dumitrașcu îi va livra și acestuia o scrisoare-pamflet de toată frumusețea. Nu singura: va mai urma una, în decembrie ’86. „Ultima dumneavoastră intervenție se dovedește stupidă și cinică”, îi scrie el lui Barbu, parcă în numele unei întregi generații, răzbunînd, în cîteva fraze, toate umilințele pe care aceasta le-a suportat din partea Săptămînii.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.
