Criticul, omul...

● Ion Vartic în joc de oglinzi, Marta Petreu & Anca Hațiegan (coordonare și revizie), Editura Școala Ardeleană, 2021.

Am citit această carte de aproape patru sute de pagini cu sentimentul limpede al unei întîlniri, fără să știu (am luat-o în ordine, n-am tras cu ochiul la cuprins) că, la finalul ei, chiar voi da peste o excepțională confesiune a profesorului Vartic care să-mi certifice en fanfare senzația. Editoarele volumului, Marta Petreu și Anca Hațiegan, au făcut bine s-o lase la urmă: interviul, datorat lui Liviu Malița, echilibrează crochiurile de pînă acolo, fie ele memorialistice sau propriu-zis critice, conferind întregului o structură muzicală. Cuvînt esențial aici, care n-ar trebui să ne mire cîtuși de puțin. E o „nemereală fericită” (vorba unui prozator dintre Războaie) aceea că, iată, pînă și scrisul despre Ion Vartic se încarcă de calitățile scrisului lui Ion Vartic.

Sînt numeroși cei care au sesizat în eseurile sale această însușire. Începînd, chiar de la debut, din 1978, cu cronica Danei Dumitriu, care vorbește despre „o rară vigoare și muzicalitate”. M-a bucurat să văd observația repetată în varii forme și pe varii tonuri, ca pe o evidență care, spre deosebire de altele (crase banalități, nici măcar metafizice...), ar merita să circule. N-avem, între eseiștii noștri, atît de mulți capabili să susțină o asemenea etichetă încît să ne permitem acte de neglijență simbolică. Că e vorba de Spectacol interior, de Modelul și oglinda, de Cioran naiv și sentimental, de Clanul Caragiale (le numesc inclusiv pentru a le sugera celor care nu le-au citit cîteva posibile piste), cărțile lui Ion Vartic trasează în aerul paginii demonstrații care vibrează sonor, în evoluție și pe straturi. Nu e, să ne-nțelegem, un simplu efect calofil sau cine știe ce opțiune stilistică deliberată. Scrisul e omul, revelația interpretativă e omul, pînă și scenarizarea ei e omul. O spune, riguros și extrem de expresiv, Marta Petreu chiar aici, într-un paragraf pe bună dreptate memorabil: „Vorbește greu, poticnit, aproape bîlbîit, așa că mă face să mă gîndesc, nu totdeauna, dar destul de des, că este ca o… orchestră care își acordează, înainte de concert, instrumentele. Încet-încet, interpretarea se lămurește – adesea i‑o întrezăresc înainte s‑apuce el să adune toate firele într‑un singur nod și înainte de‑a ajunge să mi‑o spună el cu voce tare; dar mă abțin să i‑o suflu, deși și asta ar fi o dovadă că a lucrat și‑a explicat perfect. De obicei termină cu o voce tot ezitantă, mai sigură totuși decît la început și întretăiată de cîte un mic tril de triumf. După cîte o asemenea analiză, făcută fie față în față, fie la telefon – ultima a fost pe o tragedie a lui Seneca –, am aceeași senzație de încîntare ca și cum aș fi ascultat încă o dată Don Giovanni”.

Am ținut să încep așa pentru a descuraja din start suspiciunea că mulțimea de portrete (și chiar, în parte, autoportretul din final) ar fi o oarecare colecție de anecdote ocazionate de recent apărutul Festschift. Nici pomeneală! Toți cei care scriu, marcînd fie generozitatea lui Ion Vartic, fie eleganța lui, fie teribilul spirit ludic, fie bunul instinct al prieteniei, fie alte și alte detalii și frînturi, o fac cu convingerea că asistă, de fapt, la un uriaș și rafinat happening cultural. O lasă să se înțeleagă Ruxandra Cesereanu într-o intervenție care brodează în jurul pasiunii comune (ba chiar: de ocultă comunitate) pentru Bulgakov, de unde și cognomenul conferit lui Ion Vartic (nu-l dezvălui, povestea merită citită). O spune și Aurel Codoban, explicitînd, în versiune proprie (drept urmare, contestată cu umor de celălalt protagonist cîteva pagini mai încolo), un extrem de simpatic episod din iulie 1976: și anume un „pact de neagresiune” parodic pe care el și profesorul Vartic l-au încheiat la insistențele lui Marian Papahagi în urma unui conflict pricinuit... Dar știm oare ce l-a pricinuit? Concluzia lui Codoban e mai importantă decît epica: „Sensurile și semnificațiile în care te înscrii supun comportamentul tău platitudinii și lipsei de libertate spontană a consecințelor și coerenței normate. Pe scurt: te fac previzibil și plicticos și îți iau orice urmă de spontaneitate. Dar Doru Vartic, angajat în sensurile și semnificațiile care fac cultura noastră să fie occidentală, ceea ce textele sale o mărturisesc din plin, preferă să păstreze spontaneitatea angajamentelor și comportamentului său”.

Așa trebuie, deci, înțelese șotiile de care acest Joc de oglinzi (titlul mă duce cu gîndul la volumul de versuri al lui Luca I. Caragiale) e plin: ca niște forme acute de subminare a rutinelor în care, fatalmente, destui se complac. Fără ca asta să presupună lipsă de adîncime, cum ar putea crede superficialii gravi. Dimpotrivă, în fond, Ion Vartic e un melancolic, o sesizează cineva la un moment dat, de nu chiar un anxios. Are, poate de aceea, izbucniri neașteptate și cu-atît mai pline de tîlc: Ion Ianoși evocă un episod forte de la începutul anilor ’90, încheiat cu o concluzie care spune, ea singură, multe despre tipul de intelectual, cu adevărat occidental, pe care îl întruchipează profesorul Vartic: „Nu suporta nici o discriminare, etnică sau religioasă”. Tot despre acest model vorbește și Marian Papahagi într-o scrisoare din august 1995, mitraliind polemic diverse „rockstars” culturale („ceata autoproclamată a imaculaților”) apărute la noi în ultimele trei decenii. Și nu mai puțin Eugen Uricaru, pe care țin să-l citez pentru această frază, care, dispensată de cunoscuta metaforă a lui Blaga, poate însoți, ca motto, orice manual de etică aplicată: „Doru Vartic este un om rar. El este unul dintre aceia care dacă se nimerește în calea unei lumini reușește să nu o întunece ci să-i dea un înțeles, spunîndu-i povestea printr-un inteligent joc de umbre”. Căci, îmi vine să spun, (și) asta e cartea despre care am scris acum: o lecție morală în sens înalt.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.