La chair est triste, hélas!

Publicat în Dilema Veche nr. 932 din 17 – 23 februarie 2022
La chair est triste, hélas! jpeg

În afară de, firește, Marin Preda, reflecțiile mele de azi mai admit trei personaje. De fapt, aproape trei, de vreme ce ultimul, Ion D. Sîrbu, e, prin destin, un „secționat”, un „înjumătățit”, un „împuținat”. Vom vedea în ce fel. Deocamdată, faptele: spre finalul anilor ’90, Alexandru George decide să readucă în discuție romanul Cel mai iubit dintre pămînteni. Și anume, pe un ton profilactic: gîndul că proxima împlinire a două decenii de la prima publicare a cărții va stîrni aceleași omagii fără relief pare să nu-i dea pace eseistului, ale cărui observații, singur o spune, mocnesc de prea multă vreme: „Anumiți colegi ai mei își amintesc poate că la una din ultimele ședințe ale Secției de critică de la mijlocul anilor ’80 m-am ridicat și am afirmat că fac acolo afirmația, deoarece nu-mi e îngăduit în presă, că ultimul roman al lui Preda e o rușine pentru literatura română. Îmi mențin și acum ideea cu circumstanța agravantă că despre ea se tace de către mulți care-i sînt împotrivă pentru motivul oportunist că «nu e momentul» să ne «atacăm» morții, să ne «demolăm» valorile, să ne «contestăm» marii oameni”.

Odată cu acest articol (reluat în Reveniri, restituiri, revizuiri), vechea și oarecum injusta faimă de trouble-fête (ca și cum cîmpul literar ar trebui să fie un cadril continuu, întrerupt doar de șampanii și mici sporovăieli inocent-ipocrite) de care avusese parte eseistul avea să se transforme într-o etichetă și mai gravă: detractor. Adevărul e, totuși, că, recitită astăzi, peste alți douăzeci de ani, intervenția lui Alexandru George sună, măcar în liniile ei de forță, rezonabil. Ce-i reproșează el lui Marin Preda? Scurt spus, inadecvarea. Cu toate degradeurile ei. Întîi și-ntîi, ar fi vorba despre una compozițională: deși pare să aibă în vedere o mărturie abisală, prozatorul o rezolvă prin tot felul de trucuri aventuroase, de tip Petre Bellu. Aici ar intra, printre destule altele, scenele de veritabil cartoon asociate violenței. De pildă, aceea în care își aruncă un rival din teleferic sau aceea în care e pur și simplu rotit prin cameră în timpul unei de tot rudimentare păruieli cu soția. În al doilea rînd, Alexandru George fixează un impas, ca să zic așa, temperamental: Preda e un sudic plebeu (reformulez, eseistul o spune și mai dur) care nu poate cu nici un chip palpa atmosfera intelectuală ardeleană. Sînt citate aici pasaje de o stridență într-adevăr de neconceput. Mă gîndesc numai la felul oltenesc-hăulit în care Matilda, o arhitectă, totuși, de perfectă urbanitate, își trăiește împlinirea erotică lîngă Petrini („Fir-ai să fii, măi băiete, / Că mă sărutași cu sete” etc., etc.) sau, încă și mai și, această confesiune a lui Petrini însuși, situată cu cîteva grade sub temperatura expresivă a lui Gore Pirgu: „începui să mă ocup de vecina mea, cea care își pusese în gînd să-l scape pe sdrelit de formidabila lui tipesă [...] Aici însă eșuai total: se uită la mine atît de mirată (mirată că un astfel de tip, care nu-i spunea chiar nimic, își făcea iluzia că ar putea chiar să o placă) încît mă apucă un rîs disproporționat în hohotele lui față de lipsa de motiv aparent... Era o cioară, dar cu un decolteu care lăsa să se vadă niște sîni ce îți intrau absolutamente sub nas și din pricina lor revenii la atac...”.

Treacă și asta. Numai că, dincolo de clivajul de fond, Alexandru George descoperă și cîteva ieșiri în decor pur și simplu factuale, din specia celor care, minore și puține fiind, s-ar putea trece la rigoare cu vederea (exemplul cel mai la îndemînă fiind anacronismele arhitectonice pe care le comite Eminescu în Sărmanul Dionis, atunci cînd descrie Iașiul secolului al XV-lea). Nu e cazul aici, din păcate. Că Preda n-a frecventat niciodată cursuri universitare nu-i o problemă. Că, în schimb, nu se teme să-i pună în gură unui asistent de la Filosofie panseuri de cel mai criant amatorism, parcă-parcă e mai greu de acceptat. De altfel, Petrini al său pare mai preocupat de colectivizare și de bîrfe scriitoricești din rezervația imediată a Uniunii Scriitorilor (cu Ion Vitner, Mihai Beniuc, Paul Georgescu ș.a.) decît de strictul său domeniu de competență. Destul de fluid, acesta, de vreme ce protagonistul se declară convins că ar putea sculpta oricînd ca Brâncuși (cine oare i-ar cere-o, nu se întreabă...) și ar putea compune din poignet o simfonie modernă.

Sigur că, incriminînd asemenea derapaje, eseistul devine casant și nu o dată ironia lui îneacă simpla și obiectiva constatare. Uneori, cu rezultate realmente expresive: „Voința de a ilustra o viață a intelectualilor îl induce pe un neofit să comită erori (de pildă, cînd afirmă despre eroul său că la un moment dat a devenit «și meloman» și s-a apucat să cumpere Matthäus-Passion de Bach, pe care a ascultat-o zile de-a rîndul, de mai multe ori pe zi, deși aceasta nu e un tango de Mălineanu și nici un vals de Johann Strauss, cu recitative cu tot durează cîteva ore, iar de «cumpărat» așa, de la prăvălie, faptul nu era nici măcar la îndemîna unui specialist)”.

Două cazuri

Ajung astfel la o chestiune mai delicată a articolului lui Alexandru George: aceea care afirmă, nici măcar aluziv, că Preda nu era calificat moralmente să scrie un asemenea roman. Chestiunea vizează, evident, aspectele politice. Chiar dacă nu-l putem considera propriu vorbind un „nomenclaturist” (redau exact termenul), autorul Celui mai iubit dintre pămînteni n-a fost, totuși, nici o victimă a regimului. Pusă în termenii aceștia, problema devine directă aporie, prilej de nesfîrșite și obositoare dezbateri. De ce, la o adică, ar fi fost îndreptățit Homer să descrie durerea lui Hector, el care n-a fost decît un aed, probabil străin de meșteșugul armelor? Să coborîm, deci, discuția etică de la pragul prea abstract al doctrinelor, prin definiție alunecoase, și să rămînem la ce ne oferă realitatea. La cazuri. Două, mai ales, interesează acum.

Primul, îndeobște mai cunoscut, se leagă de numele lui Ion D. Sîrbu, a cărui biografie Preda a încercat s-o distileze apter în profilul lui Victor Petrini. Spre deosebire, însă, de „dublul” său din Cel mai iubit dintre pămînteni, Sîrbu chiar știa filosofie. Chiar îi fusese student lui Blaga. Chiar devenise nu doar asistent, ci conferențiar (cel mai tînăr din țară la momentul respectiv). Chiar fusese aruncat în închisoare de partidul al cărui membru fusese în ilegalitate și în numele căruia luase bătaie de la legionarii din Sibiu, apoi trimis, deși student, în prima linie a frontului. Avea să fie, pe deasupra, părăsit de prima soție, care s-a recăsătorit nici mai mult, nici mai puțin decît cu procurorul care l-a condamnat. La deratizare nu a lucrat, e drept: i-au fost de-ajuns minele Petrilei, unde a fost trimis vagonetar și unde, o mărturisește în jurnal și-n corespondență, a văzut de-aproape îndeajuns de mulți șobolani. Despre acest parcurs tragic (cîte ceva, tot aici, în Dilema veche nr. 870, 10-16 decembrie 2020), Preda, director de mare editură, va fi auzit așa zicînd în condiții salubre „de laborator”, în urma unor conversații amicale: poate cu Caraion, poate cu Doinaș... Nu-i putem, desigur, imputa că și-a trăit propria sa viață, cu suișuri și coborîșuri, și nu pe a altuia, făcută parcă numai din contuzii și escare. Nu i-o impută, de altfel, nici Sîrbu. Reacția lui conține o mostră de înțelepciune stoică: „Lui Preda (încă trăia), întrebîndu‑mă ce cred despre al său roman, Cel mai iubit dintre pămînteni, i‑am spus (acum îmi pare rău, era pe moarte): «Este istoria văzută printre niște testicule triste». Și am argumentat că: despre mină, pușcărie și filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau ca privitor prin gaura cheii”. Din comoditate, comentatorii citează mai ales ultima frază a fragmentului. Ca și cum nimeni n-ar fi băgat de seamă cu ce informație scandaloasă ne lovește cea dintîi: Preda l-a întrebat pe Sîrbu cum i s-a părut romanul...  

Cinism? Pentru un răspuns, fie și aproximativ, trebuie să ne întoarcem cu încă douăzeci de ani în urmă față de momentul Cel mai iubit dintre pămînteni și să aducem în scenă ultimul personaj al seriei de trei pe care o preconizam la început: G. Călinescu. În ipostază nu de critic literar, nici (pînă la capăt) de prozator, ci de victimă a publicistului Marin Preda. Care găsește de cuviință să mitralieze pur și simplu, la pachet, Bietul Ioanide și Scrinul negru, cu o suficiență înmărmuritoare. Ca să mă fac bine înțeles: autorul Moromeților îi explică autorului Istoriei literaturii... cum stă treaba cu Sadoveanu, Rebreanu, Thomas Mann, Stendhal și Balzac. Nici mai mult, nici mai puțin. Din cînd în cînd scapă, en passant, cîte o sintagmă de genul „delir estetic” sau „instinct slab” (pe cele cu parfum de denunț ideologic nici nu le-am mai contabilizat: sînt la tot pasul). Deși se intitulează „Despre literatura cu aristocrați”, serialul lui Preda (v. Viața Românească nr. 9, septembrie 1960) ajunge în sfîrșit în apele lui teritoriale abia atunci cînd se referă la trucurile rurale pe care un orășean cum e Călinescu (sau, după caz, Ioanide) nu le cunoaște: cum se fortifică o construcție de lut folosind bucăți de cărămidă și cioburi de sticlă și altele asemenea. Tonul e infinit mai erudit decît o îngăduie subiectul: „Pentru cititorul care sesizează mai greu umorul involuntar ce se degajă din aceste scene cu țărani, adăugăm că o vită poate muri de foame la țară în cel mai verosimil caz iarna, cînd se termină nutrețul, și în orice caz, numai pe timpul unei secete apocaliptice, în mod normal iarba din grădina unui țăran fiind suficientă pentru a hrăni o vacă”.  

Peste douăzeci de ani de la aceste rînduri, Marin Preda avea să descrie nonșalant viața unui universitar trimis la muncă silnică și să rezume Simfonia de cameră a lui Enescu așa: „Ti-ti ti, fi fi fi, șu-șu-șum, fi fi fi, n-am înțeles nimic”.

Fair enough!

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.

Foto: © Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.