La chair est triste, hélas!

În afară de, firește, Marin Preda, reflecțiile mele de azi mai admit trei personaje. De fapt, aproape trei, de vreme ce ultimul, Ion D. Sîrbu, e, prin destin, un „secționat”, un „înjumătățit”, un „împuținat”. Vom vedea în ce fel. Deocamdată, faptele: spre finalul anilor ’90, Alexandru George decide să readucă în discuție romanul Cel mai iubit dintre pămînteni. Și anume, pe un ton profilactic: gîndul că proxima împlinire a două decenii de la prima publicare a cărții va stîrni aceleași omagii fără relief pare să nu-i dea pace eseistului, ale cărui observații, singur o spune, mocnesc de prea multă vreme: „Anumiți colegi ai mei își amintesc poate că la una din ultimele ședințe ale Secției de critică de la mijlocul anilor ’80 m-am ridicat și am afirmat că fac acolo afirmația, deoarece nu-mi e îngăduit în presă, că ultimul roman al lui Preda e o rușine pentru literatura română. Îmi mențin și acum ideea cu circumstanța agravantă că despre ea se tace de către mulți care-i sînt împotrivă pentru motivul oportunist că «nu e momentul» să ne «atacăm» morții, să ne «demolăm» valorile, să ne «contestăm» marii oameni”.

Odată cu acest articol (reluat în Reveniri, restituiri, revizuiri), vechea și oarecum injusta faimă de trouble-fête (ca și cum cîmpul literar ar trebui să fie un cadril continuu, întrerupt doar de șampanii și mici sporovăieli inocent-ipocrite) de care avusese parte eseistul avea să se transforme într-o etichetă și mai gravă: detractor. Adevărul e, totuși, că, recitită astăzi, peste alți douăzeci de ani, intervenția lui Alexandru George sună, măcar în liniile ei de forță, rezonabil. Ce-i reproșează el lui Marin Preda? Scurt spus, inadecvarea. Cu toate degradeurile ei. Întîi și-ntîi, ar fi vorba despre una compozițională: deși pare să aibă în vedere o mărturie abisală, prozatorul o rezolvă prin tot felul de trucuri aventuroase, de tip Petre Bellu. Aici ar intra, printre destule altele, scenele de veritabil cartoon asociate violenței. De pildă, aceea în care își aruncă un rival din teleferic sau aceea în care e pur și simplu rotit prin cameră în timpul unei de tot rudimentare păruieli cu soția. În al doilea rînd, Alexandru George fixează un impas, ca să zic așa, temperamental: Preda e un sudic plebeu (reformulez, eseistul o spune și mai dur) care nu poate cu nici un chip palpa atmosfera intelectuală ardeleană. Sînt citate aici pasaje de o stridență într-adevăr de neconceput. Mă gîndesc numai la felul oltenesc-hăulit în care Matilda, o arhitectă, totuși, de perfectă urbanitate, își trăiește împlinirea erotică lîngă Petrini („Fir-ai să fii, măi băiete, / Că mă sărutași cu sete” etc., etc.) sau, încă și mai și, această confesiune a lui Petrini însuși, situată cu cîteva grade sub temperatura expresivă a lui Gore Pirgu: „începui să mă ocup de vecina mea, cea care își pusese în gînd să-l scape pe sdrelit de formidabila lui tipesă [...] Aici însă eșuai total: se uită la mine atît de mirată (mirată că un astfel de tip, care nu-i spunea chiar nimic, își făcea iluzia că ar putea chiar să o placă) încît mă apucă un rîs disproporționat în hohotele lui față de lipsa de motiv aparent... Era o cioară, dar cu un decolteu care lăsa să se vadă niște sîni ce îți intrau absolutamente sub nas și din pricina lor revenii la atac...”.

Treacă și asta. Numai că, dincolo de clivajul de fond, Alexandru George descoperă și cîteva ieșiri în decor pur și simplu factuale, din specia celor care, minore și puține fiind, s-ar putea trece la rigoare cu vederea (exemplul cel mai la îndemînă fiind anacronismele arhitectonice pe care le comite Eminescu în Sărmanul Dionis, atunci cînd descrie Iașiul secolului al XV-lea). Nu e cazul aici, din păcate. Că Preda n-a frecventat niciodată cursuri universitare nu-i o problemă. Că, în schimb, nu se teme să-i pună în gură unui asistent de la Filosofie panseuri de cel mai criant amatorism, parcă-parcă e mai greu de acceptat. De altfel, Petrini al său pare mai preocupat de colectivizare și de bîrfe scriitoricești din rezervația imediată a Uniunii Scriitorilor (cu Ion Vitner, Mihai Beniuc, Paul Georgescu ș.a.) decît de strictul său domeniu de competență. Destul de fluid, acesta, de vreme ce protagonistul se declară convins că ar putea sculpta oricînd ca Brâncuși (cine oare i-ar cere-o, nu se întreabă...) și ar putea compune din poignet o simfonie modernă.

Sigur că, incriminînd asemenea derapaje, eseistul devine casant și nu o dată ironia lui îneacă simpla și obiectiva constatare. Uneori, cu rezultate realmente expresive: „Voința de a ilustra o viață a intelectualilor îl induce pe un neofit să comită erori (de pildă, cînd afirmă despre eroul său că la un moment dat a devenit «și meloman» și s-a apucat să cumpere Matthäus-Passion de Bach, pe care a ascultat-o zile de-a rîndul, de mai multe ori pe zi, deși aceasta nu e un tango de Mălineanu și nici un vals de Johann Strauss, cu recitative cu tot durează cîteva ore, iar de «cumpărat» așa, de la prăvălie, faptul nu era nici măcar la îndemîna unui specialist)”.

Două cazuri

Ajung astfel la o chestiune mai delicată a articolului lui Alexandru George: aceea care afirmă, nici măcar aluziv, că Preda nu era calificat moralmente să scrie un asemenea roman. Chestiunea vizează, evident, aspectele politice. Chiar dacă nu-l putem considera propriu vorbind un „nomenclaturist” (redau exact termenul), autorul Celui mai iubit dintre pămînteni n-a fost, totuși, nici o victimă a regimului. Pusă în termenii aceștia, problema devine directă aporie, prilej de nesfîrșite și obositoare dezbateri. De ce, la o adică, ar fi fost îndreptățit Homer să descrie durerea lui Hector, el care n-a fost decît un aed, probabil străin de meșteșugul armelor? Să coborîm, deci, discuția etică de la pragul prea abstract al doctrinelor, prin definiție alunecoase, și să rămînem la ce ne oferă realitatea. La cazuri. Două, mai ales, interesează acum.

Primul, îndeobște mai cunoscut, se leagă de numele lui Ion D. Sîrbu, a cărui biografie Preda a încercat s-o distileze apter în profilul lui Victor Petrini. Spre deosebire, însă, de „dublul” său din Cel mai iubit dintre pămînteni, Sîrbu chiar știa filosofie. Chiar îi fusese student lui Blaga. Chiar devenise nu doar asistent, ci conferențiar (cel mai tînăr din țară la momentul respectiv). Chiar fusese aruncat în închisoare de partidul al cărui membru fusese în ilegalitate și în numele căruia luase bătaie de la legionarii din Sibiu, apoi trimis, deși student, în prima linie a frontului. Avea să fie, pe deasupra, părăsit de prima soție, care s-a recăsătorit nici mai mult, nici mai puțin decît cu procurorul care l-a condamnat. La deratizare nu a lucrat, e drept: i-au fost de-ajuns minele Petrilei, unde a fost trimis vagonetar și unde, o mărturisește în jurnal și-n corespondență, a văzut de-aproape îndeajuns de mulți șobolani. Despre acest parcurs tragic (cîte ceva, tot aici, în Dilema veche nr. 870, 10-16 decembrie 2020), Preda, director de mare editură, va fi auzit așa zicînd în condiții salubre „de laborator”, în urma unor conversații amicale: poate cu Caraion, poate cu Doinaș... Nu-i putem, desigur, imputa că și-a trăit propria sa viață, cu suișuri și coborîșuri, și nu pe a altuia, făcută parcă numai din contuzii și escare. Nu i-o impută, de altfel, nici Sîrbu. Reacția lui conține o mostră de înțelepciune stoică: „Lui Preda (încă trăia), întrebîndu‑mă ce cred despre al său roman, Cel mai iubit dintre pămînteni, i‑am spus (acum îmi pare rău, era pe moarte): «Este istoria văzută printre niște testicule triste». Și am argumentat că: despre mină, pușcărie și filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau ca privitor prin gaura cheii”. Din comoditate, comentatorii citează mai ales ultima frază a fragmentului. Ca și cum nimeni n-ar fi băgat de seamă cu ce informație scandaloasă ne lovește cea dintîi: Preda l-a întrebat pe Sîrbu cum i s-a părut romanul...  

Cinism? Pentru un răspuns, fie și aproximativ, trebuie să ne întoarcem cu încă douăzeci de ani în urmă față de momentul Cel mai iubit dintre pămînteni și să aducem în scenă ultimul personaj al seriei de trei pe care o preconizam la început: G. Călinescu. În ipostază nu de critic literar, nici (pînă la capăt) de prozator, ci de victimă a publicistului Marin Preda. Care găsește de cuviință să mitralieze pur și simplu, la pachet, Bietul Ioanide și Scrinul negru, cu o suficiență înmărmuritoare. Ca să mă fac bine înțeles: autorul Moromeților îi explică autorului Istoriei literaturii... cum stă treaba cu Sadoveanu, Rebreanu, Thomas Mann, Stendhal și Balzac. Nici mai mult, nici mai puțin. Din cînd în cînd scapă, en passant, cîte o sintagmă de genul „delir estetic” sau „instinct slab” (pe cele cu parfum de denunț ideologic nici nu le-am mai contabilizat: sînt la tot pasul). Deși se intitulează „Despre literatura cu aristocrați”, serialul lui Preda (v. Viața Românească nr. 9, septembrie 1960) ajunge în sfîrșit în apele lui teritoriale abia atunci cînd se referă la trucurile rurale pe care un orășean cum e Călinescu (sau, după caz, Ioanide) nu le cunoaște: cum se fortifică o construcție de lut folosind bucăți de cărămidă și cioburi de sticlă și altele asemenea. Tonul e infinit mai erudit decît o îngăduie subiectul: „Pentru cititorul care sesizează mai greu umorul involuntar ce se degajă din aceste scene cu țărani, adăugăm că o vită poate muri de foame la țară în cel mai verosimil caz iarna, cînd se termină nutrețul, și în orice caz, numai pe timpul unei secete apocaliptice, în mod normal iarba din grădina unui țăran fiind suficientă pentru a hrăni o vacă”.  

Peste douăzeci de ani de la aceste rînduri, Marin Preda avea să descrie nonșalant viața unui universitar trimis la muncă silnică și să rezume Simfonia de cameră a lui Enescu așa: „Ti-ti ti, fi fi fi, șu-șu-șum, fi fi fi, n-am înțeles nimic”.

Fair enough!

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.

Foto: © Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române