Ion D. Sîrbu, Ultimele..., ediție, note, referințe critice și indice de nume de Toma Velici, Editura Măiastra, 2020.

În noiembrie 1988, Ion D. Sîrbu află, după un control medical aproape neutru, că jena pe care o simțea de ceva vreme în gît e de fapt un cancer al bolții palatine. Diagnosticul îl răvășește (chiar și pe el, cel a cărui viață, cum bine se știe, nu fusese ferită de lovituri) și, preț de cîteva săptămîni, îl aruncă în derută și confuzie. Urmează docil procedurile prescrise, fără a se iluziona, însă. Tot ce îndrăznește să-și dorească e, eventual, o prelungire care să-i îngăduie un necesar recurs memorialistic. Operația pare izbutită, tratamentul cu cobalt – la fel, dar degeaba. În vara lui ’89 se instalează metastaza, pentru ca, la 17 septembrie, totul, inclusiv suferința, să ia sfîrșit.

În acest interval de mai puțin de un an, Sîrbu face efortul de a se comporta, scriitoricește, normal. Își continuă furibunda rutină epistolară, avertizîndu-i totuși pe destinatari că s-ar putea să fie ultimele scrisori pe care le trimite, acordă interviuri, schițează pagini de amintiri din Petrila, Petroșani și Sibiu: o întreagă arhivă. Publică, astăzi, datorită admirabilului editor postum al lui Sîrbu, Toma Velici. Volumul, apărut la o mică editură din provincie, e deopotrivă o restituire documentară, culturală, umană și morală. Dincolo de paginile știute (și accesibile în ediția de Opere de la Fundația Națională pentru Știință și Artă), există aici cîteva piese inedite: fragmente de jurnal, corespondență și transcrieri de pe bandă magnetică ale unor mărturisiri private pe care scriitorul i le-a făcut, pe ultima sută, unui nepot al său. Cutremurătoare nu e doar fișa clinică a maladiei (la care Sîrbu se referă insistent vorbind despre „soarele japonez” care i-a răsărit pe cerul gurii), cît mai cu seamă aceea, tot clinică în felul ei, privitoare la destin. Care pare croit în răspăr cu calitățile omului.

Să ne amintim: născut într-o sărăcăcioasă colonie minerească, elev strălucit (dar chinuit, cu vacanțe subminate de muncă), tînăr cu vederi de stînga (pe filieră sindicalistă), viitorul scriitor devine membru al Cercului Literar de la Sibiu, doctorand al lui Blaga, asistent al lui Liviu Rusu ș.a.m.d.. Pentru ca, nu peste mult, totul să se surpe: dat afară din Universitate pentru că a refuzat să-și calomnieze profesorii, va campa, cu greu, la revista Teatrul, de unde va fi, rapid, aruncat în închisoare vreme de șase ani și jumătate. Ficționalizate grosier, tribulațiile lui vor fi povestite de Preda în Cel mai iubit dintre pămînteni.

Nu insist. Spun doar atît: dacă nu e legitim să le imputăm celor care au trecut prin carcerele comuniste eventualele demisii morale, mi se pare totuși obligatoriu să ținem minte că Ion D. Sîrbu e printre aceia care au rezistat demn tuturor torturilor și care a refuzat dur orice concesie. Rămîne de neuitat (a arătat-o foarte bine Clara Mareș) felul în care i-a umilit pe securiștii care voiau să-l recruteze chiar pe terenul lor, în sediul Direcției craiovene.

Revenind la Ultimele..., e o carte apăsătoare, tragică și dizolvantă, a cărei lecție etică n-are nicidecum un final fericit. Mă gîndesc numai la cazul Tudor Vornicu, astăzi personaj scăldat într-o venerație nițel ignară. Pentru Sîrbu, însă, omul de televiziune de mai tîrziu era umbrit de amintirea torționarului care, în anii ʼ50, îi administra bătăi crîncene și care, peste ani, întîlnindu-l pe fostul deținut, avea să se mire cinic că mai e în viață. Ce să înțelegem de aici? Ce să înțelegem, iarăși, din farsa dezgustător-arogantă pe care Fana Kernbach, nepoată a lui Iuliu Maniu, i-o va juca adolescentului Gary (hipocoristicul curent al lui Sîrbu) de la înălțimea poziției ei sociale? Pentru ca, peste cîțiva ani, tocmai ea să fie aceea care, din postura de secretară a unei organizații de bază comuniste (exact așa!), să îi reproșeze aceluiași că se comportă ca un „filistin mic-burghez”.

Ce să înțelegem, deci? Că există nu neapărat revanșă, dar măcar dreptate? Mai greu. Ce dreptate o fi aceea în care prima lui soție îi returnează muribundului Sîrbu scrisorile de dragoste din tinerețe, între care rătăcește și cîteva, destule, de la cei cu care îl înșelase copios?  

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.