Eredități
● Anton Pann, Opere. Scrieri literare (I și II), ediție de Radu Albala și I. Fischer, text revăzut, cronologie și repere ale receptării de Nicolae Mecu, Academia Română | FNSA | Muzeul Literaturii Române, 2020.
Citim, într-un lung poem al lui Pann, o ghicitoare care sună așa: „Nani, nani, puiul mamii, tatăl tău tată şi mie, eu sor ţie, el mie soţie” (preludiu, acolo, al unei complicate narațiuni incestuoase, pe care autorul se răsfață depănînd-o). Dacă facem însă efortul de a o scoate din context, constatăm că formula ilustrează destul de bine ramificat-strînsele raporturi pe care lumea noastră le întreține cu lumea autorului Șezătorii la țară. N-aș spune chiar că Pann ne e contemporan, dar nu mă îndoiesc că în multe privințe îi sîntem debitori. Conștient sau nu. Omul era un spectacol vivant. Amator în (mai) toate cîte le-a practicat, a avut totuși harul prizei la public. În grădinile de vară ale Capitalei stîrnea, cu cîntecele sale, cînd rîsul, cînd, spre final, lacrimile. Dacă nu-l credem pe Filimon, el însuși bon viveur de clasă, măcar pe Ghica. Și, dacă ne-ndoim de mărturia acestuia, să-i ascultăm pe mai sobrii Kogălniceanu ori Maiorescu. Poet spontan și tipograf harnic, bătea străzile orașelor cu buzunarele doldora de cărți pe care le plasa inteligent, cu o eficacitate care i-ar face invidioși pe recenții agenți de vînzări. Cînd și cînd, își elogia clienții în prefețe și a rămas memorabilă una dintre ele, în care ploieștenii sînt recunoscuți (ce tehnică de fidelizare...) drept „mai evlavioși” pentru că „toți sărind s-au abonat / Ș-au rămas numai aceia carii (poate) n-au aflat”.
Născut undeva în Bulgaria la sfîrșit de secol XVIII, probabil în 1796, dintr-o mamă grecoaică și un tată căldărar, Antonie Pantaleon Petroveanu (numele real dindărătul arhicunoscutei semnături) apare astăzi mai degrabă ca un autohton cu simțul proporțiilor decît ca un balcanic, cum a fost adeseori considerat. E drept că, față de pașoptiștii puri și duri, el face figura unei tombatere. Dar să nu uităm că, în vreme ce aceștia păstrau în minte un Paris imaginar pe care încercau să-l localizeze sau idilizau folclorul rural, Pann trăia în direct febra orașelor. Plecat din Sliven după moartea tatălui, va ajunge întîi și-ntîi la Chișinău (cel în care avea să descindă și Pușkin). Prima escală, așadar. Va locui în două rînduri și la Brașov, în Șchei, unde se va refugia împreună cu o tînără „răpită” de la o mănăstire din Vîlcea (altă escală). Cea mai mare parte a vieții și-a trăit-o însă la București, în mahalale încă impregnate de spiritul lui. Și nu mă refer doar la casa memorială din Lucaci, ci la tot ce imaginarul colectiv a reținut drept elocvent pentru o epocă urbanistică încă tatonantă. A fost, de pildă, paracliser la Olari, s-a aventurat și pe Moșilor, la Sfinți, n-a ratat nici Biserica Albă, de pe actuala Cale a Victoriei (o listă întinsă e de găsit în biografia lui G.D. Teodorescu, din 1891-1893). Groaznicul incendiu din ziua de Paști a anului 1847 îi va prilejui un minuțios reportaj versificat, Memorabilul focului mare, excelentă cartografie a întregului Centru Vechi. Și nu numai: un poem deja citat începe cu un distih, în felul lui, grăitor: „Din Bucureşti într-o toamnă plecînd pentru un drum lung, / Seara pîn’ la Colintina abia putui să ajung”. Oricît de decis s-ar aventura în călătorii, sensibilitatea lui Pann rămîne ancorată în apele Dîmboviței. Afectiv, nu-și poate părăsi orașul-emblemă.
Defectuos, spuneam, rămîne sub raportul profesionalismului literar. Și totuși, lipsit de școli înalte și nesfiindu-se să colporteze în ediții pentru toată lumea textele altora, el are de pe-atunci oroare de „plaghiari” (boală veche). După cum detestă, firește, „scrisul gorgonat”, căruia i-l preferă pe acela clar. Ceea ce nu-i puțin lucru într-o vreme în care Heliade își pregătea Seraphita. Puțini aveau, în plus, intuiția bunelor practici în materie de comentariu. Dacia literară își prevenea didactic cititorii asupra diferenței dintre critică și judecată ad personam. Cu sfaturile lui, Pann bate mai departe de-atît: „Iară cînd, din întîmplare, / Vrun autor oarecare / Va-nfăţişa în vro parte. / Să citească vreo carte, / Vreun vers, vro poezie, / Or vro altă istorie, / E obrăznicie mare / Pînă nu-ţi face-ntrebare / Să începi să-ţi dai părerea / Şi a-i judeca puterea, / Vorbe de laude-a-i pune,/ Or a-i zice că nu-s bune”.
În sfîrșit, încerc să spun că Anton Pann se cere redescoperit, adică recitit atît bio-, cît și bibliografic. Un pas necesar (oricum, o mînă întinsă curioșilor) a fost făcut la finele anului trecut, prin remarcabila ediție a lui Nicolae Mecu, care vine să repună în drept fragmentele cenzurate în 1963 și care e precedată de o cronologie alegră și în genere foarte bine informată. Dacă ar fi să-i caut nod în papură, aș adăuga doar că lipsesc din datele ei mustoasele informații epistolare furnizate de corespondența cu Gh. Ucenescu, editate cîndva de Paul Cornea. După cum, tot acolo, se strecoară o imprecizie de ordin potatoric: cuvîntul „bere”, prezent, e drept, în poemele moralizatoare ale lui Pann, nu se referă niciodată la licoarea văratică, ci numai și numai la actul de a bea: „iar cea multă îmbuibare / în bere și în mîncare” etc., etc.
Fiindcă, nu-i așa, Pann era omul mahmahoanelor bucureștene, pregătite cu vin mănăstiresc și borviz trimis de amicii din Brașov.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.
