"Doamnelor şi Domnilor, sau există Dumnezeu, sau nu există Dumnezeu. Dacă există Dumnezeu, nu are nici un rost să ne ocupăm de literatură. Dacă nu există Dumnezeu, iarăşi nu are rost să ne ocupăm de literatură. Nu are nici un rost, pentru că sîntem neimportanţi."
Austria, Bulgaria, Grecia şi Spania ar fi, în ordine alfabetică, destinaţiile de călătorie şi vacanţă predilecte ale românilor. Cu cît mergi însă mai la Est, ai tot mai puţine şanse să descoperi vreun picior de turist român. O schimbare majoră însă în comportamentul nostru de călătorie este faptul că, pe lîngă turismul de masă, românii au început să mai plece de-acasă şi de capul lor.
„Auzi, tu nu ţi-ai dorit niciodată să ajungi pe Himalaya?! Crezi că ai putea urca pînă la vreo 5400 de metri? Te-ar tenta să plecăm în Nepal pentru un trekking de trei săptămîni în care am traversa Thorung La, cea mai înaltă trecătoare din lume?“ La telefon era Cătălin, prietenul meu din copilărie.
Adolescentul Muiuţ, personajul romanului 69 cu care Ionuţ Chiva debuta în 2004, descoperea că nu e în stare să scrie, aşa cum îşi dorea, un roman „despre dramele şi mîniile şi debusolarea generaţiei“, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu a spune „povestea viselor de măreţie şi a drumului însîngerat spre aceasta.“
În sfîrşit, se întîmplă: literatura română intră şi pe piaţa americană, poate cea mai pretenţioasă şi mai greu de cucerit din lume. În Europa s-a tradus enorm din literatura română, un număr de titluri inimaginabil de mare în urmă cu doar un deceniu. Practic, niciodată literatura română n-a cunoscut o mai bună expunere occidentală decît în aceşti ultimi ani.
Psihiatru de formaţie, Augustin Cupşa a făcut parte, anul trecut, din echipa de scenarişti a serialului În derivă produs de HBO, unde, în urmă cu cîţiva ani, mai cîştigase un concurs de scenarii pentru scurtmetraje. Romanul său Perforatorii (2006), bine primit de critica literară, a luat cîteva premii literare pentru debut, la fel ca volumul de poezie Prezent compus/recompus.
Mi-am făcut cumva o datorie de onoare faţă de această deja longevivă, deopotrivă simpatică şi ingenioasă serie de minivolume colective tematice, coordonate de grupul de cercetători şi de scriitori de la Muzeul Ţăranului Român, despre care am scris încă din 2007, de la debutul colecţiei cu trei titluri dintr-un foc, pînă la ultima, cea de anul trecut, Cicatrici.
„De atîtea ori începusem să scriu proză şi sfîrşisem prin a scrie poezie“, se confesează, la un moment dat, naratorul din Cartea tuturor intenţiilor, o carte de proză apărută în 2006, dar care l-a lansat pe poetul Marin Mălaicu-Hondrari abia la reeditare, doi ani mai tîrziu.
Scriitorul şi regizorul mexican Guillermo del Toro este luat la întrebări de revista TIME: „Aţi crescut în Mexic în timpul unui război împotriva cartelurilor drogurilor; de ce nu faceţi un film despre asta? Nu sînt un regizor care să vorbească direct despre politică, fără a spune o fabulă sau o parabolă."
Răzvan Petrescu este, probabil, cel mai subevaluat scriitor român în viaţă. Şi nu mă refer atît la receptarea critică, nici măcar la recunoaşterea instituţională, ca să zic aşa (este prezent în manuale şi prin dicţionare, iar Uniunea Scriitorilor, ASPRO, ASB, UNITER, Radio România Cultural l-au premiat deopotrivă pentru proze şi pentru piesele de teatru), ci mă refer la recunoaşterea publică, a cititorilor de literatură română contemporană.
Cum o spune şi titlul – paradoxal însă, căci nu „deconspiră“ mai nimic –, cartea este cronica ultimei zile din viaţa bibliotecarului scriitor-muzicant-familist, la gîndurile, părerile şi acţiunile căruia sîntem martori de la ora zece seara cînd ajunge acasă, pînă a doua zi după-amiază cînd iese de la serviciu. Şi de data aceasta anything goes.
La apariţia lui în 1996, romanul lui Adrian Oţoiu a fost un adevărat hit, repurtînd succes după succes, atît în comentariile criticilor de vîrste şi de orientări estetice diferite, cît şi în faţa premiilor literare antinomice: al USR şi al ASPRO, ba chiar a pătruns şi în mediile academice, unde a devenit obiect de studiu pentru poetica prozei postmoderne.
Am păşit în cabinet plini de încredere. Eu şi tata. Trecusem cu brio examenul psihologic, la cel sportiv nu-mi făceam probleme, iar la controalele medicale nu apăruseră, pînă în acel moment, probleme: inima, plămînii, dinţii, totul era în regulă. Pînă la examenul propriu-zis pentru admiterea la Liceul de Poliţie, mai rămăsese de deschis doar uşa cabinetului de oftalmologie.
„Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Cochilia nu este şi nici nu reprezintă viaţa melcului. Dacă este o proiecţie a acesteia, regulile acestei proiecţii sînt imens, ininteligibil complicate."
"Stop cerebral complet. M-am degradat. În fiecare zi îmi spun că nu mai merită să trăiesc. Am eşuat, n-am înţeles şi n-am învăţat nimic. Mi-e atît de frică de viitor, încît mă trezesc noaptea ţipînd sau plîngînd în hohote. Nu mai sînt eu însumi, nu mai ştiu dacă am să mai fiu. Cît mai cred în Orbitor?"
Probabil că 90-60-90 şi lui Dumnezeu îi place. De-asta ne-a dat Cosmo, jogging, fitness şi SPA, dieteticieni şi nutriţionişti, botox, liposucţii şi lifting. În Occident, în ultima jumătate de secol, standardele relativ robuste din anii ’50 au fost înlocuite de manechinele filiforme, pe la începutul anilor ’70, apoi modelele sportive din anii ’80 au fost schimbate cu frumuseţile androgine şi skinny.
Poemele de doliu pentru tatăl dispărut pe care Radu Vancu le-a publicat de-a lungul anilor în volumele sale, Biografia litteraria (2006) şi Monstrul fericit (2009), trebuia, odată şi-odată, să fie recuperate şi completate pentru a forma numai ele o carte de sine stătătoare. „Moartea celor dragi nu se învecheşte niciodată. Mortul putrezeşte, moartea lui nu prinde nici măcar mucegai."
Ochelarii de fum, o „antologie“ care adună textele a 32 de prozatori români contemporani, este un volum care are, la prima vedere, tot ce-i trebuie pentru a ţi se opri respiraţia de emoţie în faţa raftului din librărie. Doar că pofta dispare citind. În primul rînd, nu afli cine a făcut selecţia autorilor şi a textelor, şi, mai ales, ce intenţionează această culegere, care este miza ei.
Toate volumele de corespondenţă ale familiei Pillat apărute în ultimii trei ani sînt, fără excepţie, deopotrivă frumoase şi emoţionante, singulare mărturii ale familiei de moşieri intelectuali prinse sub vremile unei lumi care nu mai era a lor.
Revistele glossy româneşti au folosit, pînă acum, destul de timid avantajele ficţiunii, dar rezultatele au fost, în unele cazuri, remarcabile. Playboy a fost, spre exemplu, prima revistă glossy de la noi care a publicat proză scurtă. După cîteva traduceri au început să apară şi autori români, în general nouăzecişti, printre care chiar nume mari, precum Răzvan Petrescu.
Aflat la al cincilea volum de poezie şi după o „pauză“ de opt ani, Ioan Es. Pop nu se află deloc într-o postură de invidiat. Primele sale trei cărţi, memorabilele Ieudul fără ieşire (1994), Porcec (1996) şi Pantelimon 113 bis (1999), i-au adus mai toate premiile literare importante şi l-au impus imediat, consolidîndu-i statutul de cel mai important poet debutat după ’90.
În 2009, cînd Hertei Müller i s-a acordat Nobelul literar, foarte puţini români o citiseră în limba română, iar asta pentru că la noi nu prea fusese tradusă. Un roman, un volum memorialistic, un poem-colaj şi cam atît, totul de-a lungul a aproape două decenii.
Dintre toate subgenurile SF-ului, steampunkul mi se pare cel mai simpatic şi, oricum, cel mai artistic pentru că, spre deosebire de cyberpunk, de exemplu, e mai mult fiction decît science în felul său retro care combină istoria alternativă cu speculaţia cultural-politică într-o naraţiune plasată întotdeauna în trecutul secolului al XIX-lea, unde tehnologia are farmecul romantic al anacronismului.
Alex. Leo Şerban scria toate astea acum mulţi ani într-un număr din Dilema veche, reluînd ceea ce tot el formulase cîndva a fi „complexul Paşadia“, adică hotărîrea de a nu lăsa nimic, de a nu „construi“ o Operă, de a nu trăi în perspectiva ei şi, în fond, de a nu crede în ea, căci „fericirea nu stă în a face, ci în a fi o operă de artă“.
Imediatul e ajustat ziaristic de confraţii gazetari, iar ziaristica e aranjată estetic de Caragiale... Lumea din vremea lui Caragiale este, aşadar, dublu prelucrată: o primă «mistificare» o fac ziariştii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har şi haz. Îndărătul fiecărei întîmplări şi al fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pîndeşte şi ia notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale.“
Răspund: Constantin ABĂLUŢĂ • Adriana BABEŢI • Marius CHIVU • Emilian GALAICU-PĂUN • Angela MARINESCU • Dan C. MIHĂILESCU • O. NIMIGEAN • Ioana PÂRVULESCU • Daniel VIGHI
Debutul în proză al lui Bogdan O. Popescu, care anul trecut şi-a publicat al şaselea volum de versuri, este o frumoasă surpriză. Remarc în treacăt trendul poeţilor convertiţi la proză, dar ce mi se pare cu adevărat important, în ceea ce-l priveşte pe acest autor, este faptul că proza lui de debut pare ruptă complet de propria poezie şi reuşeşte să fie altceva, aşa cum observă şi Mircea Cărtărescu în prefaţă.
Totul în jur e marketing. Viaţa tinde să fie o reclamă. Realitatea a devenit un spam. Trăim vieţi-reclamă cu idealuri-reclamă într-un oraş-reclamă: primeşti reclame pe mobil şi în inbox; deschizi o revistă şi trei sferturi din conţinut sînt reclame; la televizor pare că reclamele au acelaşi spaţiu ca emisiunile; la radio asculţi mai multe jingle-uri decît melodii (...).
„Dacă am luptat pentru ceva, este ca scriitorul să nu arate hidos, să n-arate strîmb, să nu te respingă fotografia lui. Asta a fost marea mea bătălie. Niciodată nu i-am cerut unui scriitor să-mi pozeze, să stea într-o parte sau alta, cu mîna în aer sau să privească fără ochelari. Şi asta se solda cu un uriaş efort de a-l suprinde într-o imagine favorabilă lui. Niciodată n-am regizat nici o fotografie."
Unul dintre cele mai bune lucruri întîmplate literaturii noastre în ultimul deceniu este faptul că i-a „recuperat“, cît de cît, pe scriitorii români bilingvi, dar, mai ales, pe scriitorii străini de origine română sau doar născuţi aici. Şi nu mă refer, acum, la generaţia „clasicilor“ Cioran – Eliade – Ionesco sau la Paul Celan, ci la cei (mai) tineri.
„Dintre toate evenimentele care au loc în viaţa unui om, publicarea primului volum de versuri este cel mai insignifiant. Dar, chiar dacă asta nu contează pentru nimeni, autorul simte destulă nelinişte.“
Herman MELVILLE
Anul trecut s-au împlinit 250 de ani de la naşterea lui Ion Budai-Deleanu, iar filiala Cluj a USR a organizat un simpozion naţional în urma căruia au rezultat aceste caiete cu intervenţiile participanţilor, dar care reproduce, integral sau fragmentar, şi cîteva studii clasice cunoscute.
Îmi place Shakira pentru că e frumoasă şi brunetă cu părul întins, şi blondă cu părul creţ (şi viceversa), pentru că e candidă şi sexoasă pînă la Dios şi înapoi de cîteva ori, pentru că e o puştoaică în rol de ultimate woman, pentru rochiţele ei franjurate sau şui, pentru că e modestă şi are umor cînd vorbeşte despre dragoste.
Nu există premiu literar românesc care să nu ridice cel puţin un mare semn de întrebare, care să nu conţină o bizarerie, care să nu sfideze bunul simţ critic şi să nu alimenteze diverse speculaţii. Să le trecem în revistă pe cele acordate anul acesta.
Ficţiune istorică contemporană, topind în naraţiune destule date şi situaţii reale, Nopţile Patriarhului oferă o imagine dură a Bisericii Ortodoxe care nu şi-a încheiat socotelile cu trecutul şi în a cărei ierarhie se află mulţi clerici pătaţi, motiv pentru nesfîrşite lupte interne de putere şi o prelungă criză morală şi de identitate.
La debutul cu opere cumplite. volumul unu (2009), volum care aduna peste cincizeci de texte scurte publicate în diverse reviste şi în ghidul 24 Fun, apreciam dexteritatea lui Florin Piersic jr de a contura o adevărată tipologie contemporană căreia îi surprindea destul de bine limbajul preţios, pervertit sau de-a dreptul agramat, dar şi de a creiona mediile snoabe ale acestor specimene de fiţe.
Cu Pizdeţ (2002), Alexandru Vakulovski are meritul de a fi inaugurat la noi romanul cu droguri în care personajul principal este dependent, trăieşte în irealitatea chimică imediată şi scrie despre asta la persoana întîi. Tot în această direcţie, dar cu mize şi dezvoltări narative diferite, au mai scris, de fapt, doar Dragoş Bucurenci şi Vera Ion.
Treisprezece ani i-au trebuit lui Sorin Gherguţ să-şi publice acest al doilea volum de versuri, iar poezia sa nu pare să fi bătut pasul pe loc. A păstrat suficiente teme, motive, referinţe şi mărci retorice, precum şi umorul, încît să rămînă perfect recognoscibilă, cu toate astea acum se prezintă într-o formă şi într-un limbaj mai rafinate, cu un fond evident mai personal şi, aş spune, chiar dramatic.
Cînd am luat admiterea la facultatea din „Capitală“, cu toţii am ştiut că nu mă voi mai întoarce niciodată în oraşul natal. Aşa era bine, aşa era firesc. Deşi Rîmnicu Vîlcea a fost primul oraş atestat de Mircea cel Bătrîn, iar în Parcul Zăvoi s-a cîntat pentru prima oară, pe 29 iulie 1848, „Deşteaptă-te, române!“, deşi este printre cele mai cochete oraşe din ţară.
„Astăzi, intelectualii propriu-zişi, dacă mai sînt vizibili, sînt deopotrivă duşmăniţi din două părţi: de lumea conservatoare şi de cea revoluţionară. Ei sînt atît de puţintei şi de mititei, şi lumile acestea aşa de mari şi grozave, încît la mijloc intelectualii se arată, iertaţi-mi vorba, destul de caraghioşi.“
Cele cincisprezece povestiri ale lui Adrian Buzdugan respectă, în mare, aceeaşi formulă. Personajele sînt, toate, nişte nebuni, uneori geniali, alteori foarte periculoşi, însă mereu captivi între patologie şi vizionarism, între delir şi speculaţia ştiinţifică sau filozofică, gata oricînd să pună la cale o conspiraţie sau să pornească o revoluţie.
Dacă ai răbdarea să citeşti nenumăratele definiţii ale culturii pop, vei rămîne cu cîteva constante: cultură de masă, adică succes şi consum mediatic, valoare comercială, accesibilitate, vizibilitate, reproducere, democratizarea gustului, principiul plăcerii, divertisment, televiziune, cinematograf, muzică pop, figuri iconice, staruri, clişee, simulacre, mode, cult ş.a.
Dacă în romanul precedent (Cum să uiţi o femeie, 2009), protagonistul era părăsit de iubita sa care lăsa în urmă un foarte concis bilet de adio, situaţie ce-i dezechilibra viaţa şi obiceiurile sociale, de data aceasta, bărbatul, pe nume Victor, este cel care ajunge în punctul în care se mută la bătrîna lui mamă, fără a-i da vreo explicaţie soţiei.
„...numele meu e Dmitri, sînt prins în acest corp şi nu pot ieşi“, aşa se încheie lungul poem în proză al lui Dmitri Miticov care, de-a lungul a 39 de secvenţe textuale, experimentează deopotrivă o regresie într-un trecut traumatic ficţionalizat şi o desprindere din coordonatele propriului corp.
În ciuda succesului notabil de public şi al faptului că este unul dintre cei mai profesionişti scriitori de la noi (în sensul varietăţii titlurilor şi al constanţei cu care a publicat), critica nu s-a prea înghesuit să-i comenteze cărţile lui Radu Paraschivescu.
Ca unul dintre cei mai importanţi prozatori postbelici, Nicolae Breban îşi datorează postura literară de azi gloriei de altădată. Deşi crede în continuare, sincer şi cu tărie, în arta solidă a romanului modern clasic de mari dimensiuni, cu problematică existenţial-metafizică şi caractere pregnante, n-a mai publicat o carte notabilă de decenii
