Cum a fost la prima traducere?

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 62, iulie 2011)

„Îmi amintesc o poveste pe care o auzeam în copilărie, cînd erau proaspete în amintiri cucerirea italiană a Libiei şi luptele împotriva bandelor de rebeli. Se vorbea despre un aventurier italian, însoţitor al trupelor de ocupaţie, care a reuşit să se angajeze ca traducător de arabă, fără a cunoaşte deloc limba. Era capturat vreun eventual rebel care era supus unui interogatoriu; ofiţerul italian punea întrebarea în italiană, falsul traducător zicea cîteva fraze într-o arabă de-a sa, inventată, interogatul nu pricepea şi răspundea cine ştie ce (probabil că nu înţelegea nimic), interpretul traducea în italină ce-avea el chef, de pildă, că ăla refuză să răspundă, şi de obicei rebelul sfîrşea spînzurat. Îmi închipui că uneori pe derbedeu îl mai apuca şi mila, punînd în gura nenorociţilor săi interlocutori nişte fraze care îi salvau. Oricum nu ştiu cum s-a terminat povestea. Poate că traducătorul a trăit onorabil pînă la adînci bătrîneţi cu banii achitaţi pentru serviciile sale.“ (Umberto Eco, A spune cam acelaşi lucru, traducere de Laszlo Alexandru, Editura Polirom, 2008)

Ioan GROŞAN Prima mea traducere a fost în rusă. Cineva, nu mai ţin bine minte, dar cred că soacra lui Mircea Dinescu, marea doamnă care e Elena Loghinovski, i-a dat cartea mea Caravana cinematografică, apărută în 1985, unei traducătoare în ruseşte, dnei E. (Elena? Ecaterina?) Azernikova. Aceasta a luat nuvela care dă titlul volumului, a tradus-o (impecabil, mi s-a spus) şi-a publicat-o într-o antologie de proză românească, în care figuram alături de regretaţii I.D. Sîrbu şi Ion Băieşu, transpuşi în limba lui Tolstoi de alţi traducători. Antologia se numeşte Bstrecia (cu slabele mele cunoştinţe de rusă cred că înseamnă Întîlnirea sau Întîlniri, preluînd titlul unei povestiri de Băieşu), a fost tipărită în 1988, e de format mic, de „poche“ sovietic, are pe copertă imaginea unei scoarţe olteneşti şi costa atunci o rublă şi zece copeici. Editura se numea Izvestia (probabil a cunoscutului ziar), iar colecţia: „Innostranaia literatura“/„Literatură străină“. Orice autor care primeşte un exemplar din prima lui carte tradusă „dincolo“ (chit că asta însemna Uniunea Sovietică) ştie ce-am simţit eu tot învîrtind şi răsucind volumaşul cu pricina: speranţe, mîndria de a fi „pătruns“ într-o mare literatură etc. etc. Ba un confrate mi-a spus că, date fiind tirajele lor imense, o să mă umplu de bani dacă merg după ei, la Moscova. Din păcate pentru mine şi din fericire pentru tot Estul, între timp Gorbaciov începuse perestroika şi glasnost-ul, apoi a căzut Zidul Berlinului, Uniunea Sovietică s-a dus dracului şi rubla la fel. Şi-apoi am aflat că şi dna E. Azernikova s-a stins de cancer. Măcar pentru bucuria pe care mi-a făcut-o atunci, s-o ţină Dumnezeu în împărăţia Lui!

Dan LUNGU În ce mă priveşte, lucrurile s-au petrecut năucitor de simplu. În 2004 am publicat primul meu roman, Raiul găinilor, în de acum celebra Colecţie „Ego.Proză“ de la Polirom. Vă amintiţi, sînt sigur, de eficienta campanie de promovare a colecţiei, „Votaţi literatura tînără!“. Ei bine, cu această ocazie am ajuns să citesc un fragment din carte la Lăptăria lui Enache, în timpul Tîrgului de Carte. Habar nu aveam că în sală se află o editoare din Franţa, însoţită de o tînără traducătoare pusă pe fapte mari. Nici nu aveam să aflu asta pe loc, ci mult mai tîrziu. În toamna lui 2005, Le paradis des poules a apărut la Editura Jacqueline Chambon, în traducerea lui Laure Hinckel. Cînd am ajuns la Paris, invitat fiind în proiectul „Les Belles Étrang?res“, Laure mă aştepta la aeroport, fluturîndu-mi, dincolo de peretele de sticlă, ediţia franţuzească a cărţii. Mi se părea că banda pentru bagaje se mişca înfiorător de încet... În vara de dinaintea apariţiei cărţii, Laure a venit la Botoşani să lucrăm pe traducere. Am vizitat strada Salcîmilor şi am vorbit vrute şi nevrute. Am lucrat mai ales la o terasă de pe pietonalul Unirii şi, încetul cu încetul, am văzut cum expresii sau fraze, pe care le credeam intraductibile, sună impecabil în franceză. A fost o experienţă teribilă în felul ei, căci era pentru prima dată cînd mi se propunea să privesc limba română cu ochi de chirurg.

Răzvan PETRESCU Cartea avea un format generos, era elegantă şi, cînd am deschis-o, am văzut o limbă care se citeşte de la dreapta la stînga, cu semne ca nişte vălurele, am răsfoit vreo 10 pagini şi faptul că n-am înţeles absolut nimic m-a iluminat. A apărut la Editura Nymrod, editată de domnul Yotam Reuveny. Deşi nu am putut verifica traducerea, am rămas cu impresia că e excelentă pentru că domnul Reuveny a luptat în Războiul de şase zile. Şi mi s-a părut un intelectual de foarte bună calitate. A publicat scriitori valoroşi, printre care n-am priceput de ce m-am numărat şi eu, pentru că mai întîi am fost modest din educaţie, iar acum sînt modest ca să dau efect. Există şi posibilitatea mult mai fascinantă să nici nu fie vorba de traducerea cărţii mele, ci de o cu totul alta – ăsta-i avantajul atunci cînd eşti publicat într-o limbă cu adevărat străină. Or, o astfel de posibilitate naşte speranţa că mi-a apărut în Israel o carte mult mai tare decît tot ce-am scris vreodată, dar al cărei autor va rămîne necunoscut. Cel mai mult mi-a plăcut faptul că am fost plătit, deşi n-am făcut traducerea, nici redactarea, nici corectura, nimic. Asta e fabulos. Cît despre ecouri critice, nu ştiu dacă a existat vreunul, sigur nu. Altfel aş fi primit măcar o insignă. La Tel Aviv am ajuns într-o duminică dimineaţă. Ploua. M-a aşteptat la gară un prieten medic pediatru, care m-a condus pînă la coliba lui de piatră, aflată pe un deal. În curtea din spatele colibei îşi legase soacra: îi dădea de mîncare o dată la două zile, cu condiţia să tacă. Cînd am venit eu, tocmai tăcea. În sufragerie – care ţinea loc şi de dormitor, cameră de muzică şi cameră de consultaţii – m-am jucat cu căţelul familiei, un spaniel-buldog antrenat să dezamorseze. Ferestrele (două, mici) erau acoperite cu folii de celofan lipite-n cruciş cu bandă adezivă ca să nu se spargă geamurile cînd bubuiau tunurile. În beci era un arab. I-am arătat cartea şi s-a bucurat. Mi-a explicat cum să ajung la Bibliotecă, unde trebuia să vorbesc publicului evreu infiltrat cu musulmani avizi de literatură română. Nu am ajuns acolo, pentru că acest paragraf nu s-a petrecut în realitate: a plecat altcineva la lansarea cărţii mele, cu siguranţă adevăratul autor.

Ioan Es. POP În 2009, la Sockholm, Suedia, Editura Tranan mi-a publicat volumul Ieud utan utgang, o selecţie în traducerea extraordinarului Dan Shafran. Cu două luni înainte de lansarea care a avut loc în septembrie, la Institutul Cultural Român de la Stockholm şi apoi la Tîrgul de Carte de la Göteborg, mi s-a transmis printr-un e-mail: „Sînteţi absolvent de română-engleză, deci nu vă va fi greu să vă susţineţi lansările în engleză.“ Ba bine că nu! În acele luni de vară mi-am autoevaluat bruma de engleză cu care rămăsesem din facultate, acumulările ulterioare şi altele asemenea. Dezastruos. M-am repus cu burta pe carte şi, cu cît mai adunam ceva, cu atît realizam cît de puţin ştiu. Tremuram lucrînd, lucram tremurînd. Sub ameninţarea unui teribil eşec, acolo, în Suedia. Într-atît devenisem de obsedat de acest eşec, încît m-am îmbolnăvit. Aveam atacuri de panică de o duritate şi o frecvenţă tot mai sufocante, aproape de graniţa cu nebunia. Pînă la urmă, pe final de august, într-o duminică după-amiaza, o tînără doctoriţă de la Spitalul 9, la care am ajuns după multă caznă, mi-a oferit o reţetă cu adevărat binefăcătoare. Mai tîrziu, am înţeles că medicamentele erau destul de cuminţi, dar în acele zile şi, ulterior, la Stockholm şi Göteborg, ele m-au ajutat să mă comport ca un om normal. În ciuda lacunelor, am reuşit două lansări onorabile în engleză. Ca o ultimă amintire a acelor momente, vă spun o povestioară cu iz de snoavă. Nici nu sosisem bine la Stockholm cînd am fost anunţat că, la amiază, urmează să am o întîlnire cu o distinsă jurnalistă de la un post de radio din Malmö. In English, of course. Domnişoara era foarte profesionistă şi profund serioasă. La un moment dat, îmi fac autoportretul: Ziua, sînt un slujbaş lucid, responsabil, aparent stăpîn pe sine şi pe slujba lui, interactiv, fără vicii – un meseriaş, ce mai? Dar – îi spun eu domniţei – pe la şase-şapte seara, lui Pop de zi începe să îi dea tîrcoale Pop de noapte. Care nu mai vrea să fie stăpîn pe sine, începe să bea şi să fumeze, se turmentează uneori rău, devine iresponsabil, se automutilează. Totuşi, acela şi numai acela e poetul. Realmente speriată de descriere, care avea şi partea ei de exagerare anecdotică, domnişoara m-a întrebat cu cel mai serios ton de pe lume: „Bine, dar n-aţi consultat un psihiatru?“, „O, ba da, i-am răspuns, dar omul avea triplă personalitate.“ 

Andra ROTARU A fost atît de traumatizant întregul demers de traducere a volumului Într-un pat sub cearşaful alb (2005), încît, după apariţia cărţii în Spania, în 2008, mi-am propus să nu mai am astfel de iniţiative, pentru o perioadă lungă de timp. După sfaturi şi traducători recomandaţi cu bunăvoinţă de amici sau prieteni, care prezentau CV-uri bombastice şi titluri traduse la edituri de renume, m-am trezit în faţa unei prime traduceri care nu mă reprezenta, iar, mai mult, nu corespundea cu originalul, gafa primului traducător care m-a făcut să rîd şi să ţip, în acelaşi timp, fiind memorabilă. Versul „între faliile lumii“ era tradus „între falusurile lumii“, iar de aici, concluzia că bietul traducător era fie băut, fie nu se dezmeticise din laudele anterioare primite la catastif. Am pierdut ulterior încă un an şi jumătate pînă să-mi găsesc o echipă normală şi cu simţurile în alertă, cu care să lucrez vers cu vers. Apoi, am trimis traducerea la diverşi profesori universitari din Mexic şi din Spania, care mi-au mai dat sfaturi utile. Păţania cu „falusurile“ a avut şi un final fericit, pentru că noua mea echipă de traducători a fost extraordinară, iar întîlnirea cu unul dintre supervizorii traducerii – un scriitor mexican pe care l-am cunoscut pe Internet, cu care m-am împrietenit odată ajunsă în Mexic şi cu care am bătut capitala în lung şi-n lat, am mîncat preparate din cactus, am vizitat studiourile unor artişti plastici şi ale unor regizori, am bîrfit despre lumea literară şi asemănările dintre cele două culturi –, absolut memorabilă. Acum, cînd mi se mai cere cîte un poem pentru a fi tradus, rămîn cîteva minute în suspans... cu un fel de rictus ironic întipărit pe faţă.

Cecilia ŞTEFĂNESCU Prima traducere nu se uită niciodată, aşa ar trebui să sune o zicală. Numai că eu, avînd pe acea vreme senzaţia că visez, în bună măsură am uitat-o. Probabil şi pentru faptul că, prea-tînără fiind, nu mă aşteptam să dea acel noroc peste mine care îi ocolise atît de înverşunat pe alţii mai mari şi mai sclipitori decît eram eu pe atunci, ca scriitor debutant. Cu greu îmi acordam pînă şi această indulgenţă, de a mă numi scriitor. De cînd mă ştiu, am suferit de o modestie exagerată, pe care doar orgoliul, bine camuflat, în faldurile unei conştiinţe de om timid, o mai compensa. Pe vremea studenţiei mele, a fi tradus echivala cu un Nobel pentru fizică sau un Palme d’Or. Nu numai că nu-mi trecea prin cap că voi fi tradusă în alte limbi, că voi ajunge astfel în alte culturi să vorbesc şi să exalt cultura în care am crescut, claustrofobă, uneori vizionară şi deseori provincială, dar, ca să fiu brutal de sinceră, nici măcar nu-mi stătea mintea la asta. Traducerile erau pentru scriitorii mari, iar eu nu mă numeam încă scriitor. Cînd am primit un telefon de la Laure Hinckel, cea care avea să-mi fie prima traducătoare, dar şi prietenă, în limba franceză, o limbă pe care o studiasem în facultate şi pe care o iubeam atît de mult, am decis să iau experienţa aceea ca pe un vis. În momentul acela precis, eram mai degrabă nefericită decît fericită, mai degrabă pe un drum înfundat, cîtă vreme editura care îmi publicase romanul de debut prefera să nu distribuie cărţile, decît al speranţelor de a fi cunoscut şi tradus. Ţin minte şi azi drumul în TGV, alături de Laure, spre Colmar, cînd am discutat despre anumiţi termeni din idiolectul personajelor mele. Inventam cuvinte în franceză, eu, care în toată facultatea abia scosesem două vorbe despre textele autorilor mei preferaţi. Începutul a fost vis. Aventura prieteniei, mai întîi cu Laure, apoi cu traducătorul cărţii mele în poloneză, Zdzislaw Hryhorowicz, cu Anita Bernacchia, traducătoarea în italiană, a valorat mai mult decît greutatea autorului în aur. Preţuiesc în continuare senzaţia aceea de început, că scrii pentru un cititor care vorbeşte toate limbile lumii, singuratic, ideal, numai al tău.

Lucian Dan TEODOROVICI Dacă răspunsul s-ar fi constituit într-un articol în toată regula, l-aş fi pus sub următorul motto: „I very much like what I have read of yours and would like to do your work in English. Strangely, when we met, I was thinking of you only as an editor and did not make the connection to you as the writer whose work I liked so much!“ Şi-o să explic de ce. Calitatea mea de editor, pe lîngă cea de scriitor, mi-a impus, o recunosc, şi anumite frustrări, uneori. Sau, de dragul corectitudinii, una singură, dar importantă: aceea de a nu putea vorbi niciodată, în vreo întîlnire cu un editor străin, despre propriile cărţi. Evident, e suficient un exerciţiu de imaginaţie din partea oricui pentru a-şi da seama că, în caz contrar, riscul penibilului ar fi fost uriaş. Citatul cu care am început vine dintr-un e-mail trimis mie de John O’Brien, directorul Editurii Dalkey Archive, în martie 2008. El survenea unor întîlniri pe care reprezentaţii editurii americane le avuseseră în Bucureşti cu numeroşi editori şi scriitori români. Eu, se înţelege şi din citat, am participat la una dintre întîlniri în calitate de editor. Evident, am spus deja, n-am avut cum să-i prezint directorului editurii propriile cărţi, ci ale altor scriitori pe care îi reprezentam. Abia din discuţiile ulterioare primului contact prin e-mail am aflat că editorilor americani le fuseseră oferite, de către traducătorii cu care s-au întîlnit – în zilele periplului lor românesc –, şi fragmente din cărţile mele. Mai exact, domnilor Florin Bican şi Alistair Ian Blyth le datorez faptul că au făcut şi au prezentat acele traduceri. A apărut, în felul ăsta, proiectul Our Circus Presents, cartea mea publicată în SUA aproape doi ani mai tîrziu. Prima traducere. Despre reacţia mea la primirea mesajului electronic mai sus citat nu mai vorbesc. E una destul de personală. Şi nici nu-s convins că aş putea să redau în scris felul în care m-am bucurat în acel moment...

anchetă realizată de Marius CHIVU