Cum preferaţi Paradisul?
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 58, martie 2011)
Emil BRUMARU • Ruxandra CESEREANU • Rita CHIRIAN • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Letiţia ILEA • Ioana NICOLAIE • Bogdan O. POPESCU • Adina ROSETTI • Ana Maria SANDU • Dan STANCIU • Radu ŢUCULESCU
„...Deci, am primit numirea de director al Bibliotecii Naţionale la sfîrşitul anului 1955. Mi-am luat funcţia în primire, am întrebat despre numărul volumelor, mi s-a spus că erau în jurul a un milion. În realitate, am constatat că erau nouă sute de mii. Atunci am început să înţeleg strania ironie a faptelor. Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu mi l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă: şi aici mă aflam eu. Eram, într-un fel, centrul celor nouă sute de mii de cărţi în numeroase limbi şi în acelaşi timp mi-am dat seama că abia puteam să descifrez coperţile şi structura cărţilor. Atunci am scris o poezie intitulată «Poemul darurilor» despre această ironie a Domnului care mi-a dat cărţile şi orbirea.“ – Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea
Emil BRUMARU Din păcate, nu cred că ni se dă, cu adevărat, o posibilitate, măcar una, de-a prefera, lejer, un „anumit“ Paradis. Doar ni-l amintim, un număr destul de restrîns dintre noi, sau ni se pare că ni-l amintim, şi atunci numai fragmentar. Poate că fericirea – amintirea unui Paradis –, e altceva, nu chiar atît de la îndemîna oricui, trebuie să mai şi ai vocaţia fericirii. O să punctez ca să ţin minte; posibil ca fericirea (Paradisul) să fie atinsă cînd îţi dai seama, nu cu mintea, ci cu tot trupul şi sufletul tău, că te contopeşti cu ceva mult mai mare, că intri într-un ritm al tuturor celor ce există pe pămînt şi în cer, că simţi, atunci, pe Dumnezeu şi ca şi El, creezi; creezi tocmai spre a spori această fericire paradisiacă şi a o justifica. Cu alte cuvinte, doar rarele contacte cu Dumnezeu, neaşteptate, aparent întîmplătoare, dau acea revărsare de lumină albă, de fericire totală, pe care eu, fiindcă aşa mă pricep, şi nu altfel, o las exprimată prin scris. Scrisul e o rugăciune, o îndumnezeire, un extaz rar trăit; eşti, ca să mă folosesc de un titlu al lui C.S. Lewis, „Surprins de bucurie“. Scriind, eşti fericit, scriind, te rogi. Cel puţin aşa mi s-a întîmplat mie. Dar mai sînt multe de nuanţat. În ultimă instanţă, scrisul e felul meu de a mă ruga, e rugăciunea mea cea mai sinceră, rugăciune venită din sîngele şi din carnea mea. Singura pe care o pot folosi, pe care încerc s-o ating. Marile cărţi au ceva de la Dumnezeu, dar şi de la Diavol, asta e sigur. Curios e că mult timp am crezut că marile cărţi sînt doar cele „ajutate“ de Diavol! Mă gîndeam la Suflete moarte, în special. Mă gîndeam la Demonul meschin. Uite la Faust!!! A scrie într-o stare de fericire! Fiindcă chiar el, scrisul, augmentează fericirea, o duce la stări nebănuite, apropiate de miracol, face palpabil, vizibil acel Miracol, Scrisul ca Har. Presupun că aici e vorba nu dacă crezi, asta e rar şi greu, ci doar dacă bănuieşti că există Dumnezeu, deci şi Diavolul. Mă opresc, fiindcă aş avea prea multe de spus. Şi aş deveni confuz. Imixtiunea Diavolului în Paradis, ca instigator al consumării merelor halandala, e o impardonabilă gafă veşnică. De ce să fiu dat afară, beştelit şi plefturit în toate felurile, din cauza unui fruct remarcabil de gustos?
Eu am două paradisuri. Unul e un paradis cu cărţi (romane şi poezie – o bibliotecă magică în sens real, nu simbolic, metaforic etc., fiindcă sînt cam sătulă de metafore şi simboluri), altul e un paradis cu insule (greceşti, în speţă). Primul paradis este pentru suflet şi minte. Al doilea paradis e pentru trup şi suflet. De văzut paradisul insular grecesc, l-am văzut cu ochii mei: laguna Balos şi mica insulă Elafonissi (ambele locuri se găsesc în Creta). Aici am terminat de scris romanul meu Angelus şi am fost fericită.
Cum paradisul sau vreo formulă patentată a lui nu există, obişnuiesc să-l alcătuiesc eu însămi, firimitură cu firimitură. E paradisul o bibliotecă? Habar n-am. Are toate şansele, însă, să fie: o dimineaţă îngheţată de iarnă; un motan cenuşiu-şobolan (ce mirare!), cu ochii galbeni, lungit la soare; un drum alb, punctat de urme de animale, tăiat milimetric prin pădure; un amurg purpuriu; o ceaşcă fierbinte de cafea; ploaia de vară; un şal de mătase; mirosul de pămînt reavăn; crupa unei iepe negre, acoperită de sudoare; stolul de păsări negre care trece acum prin stînga mea; primele mele amintiri (un guguştiuc pe care îl strîng la piept, cu o inimă ca un ceasornic anapoda, şi un fluture mare, albastru, urcîndu-mi pe pielea braţului); abecedarul pe care l-am primit, pe la trei-patru ani, de la tatăl meu (abia scos de sub teasc, a spus el); primul roman pe care l-am citit din copertă în copertă şi din care n-am înţeles nimic, preocupată să recunosc literele; o cascadă; ceaţa; o piatră roşiatică; America Latină; nisipul sub tălpi; berze pe cîmp; un bărbat lăsîndu-şi capul pe umărul meu; un safari; aurora nordului; Petersburg-ul.
Am întors întrebarea pe toate feţele. Am meditat, mi-am amintit de raiul biblic şi de raiul găinilor, de biblioteca lui Borges, de paradisul verde, de paradisul acvatic, de paradisul iehovist, de paradisul pierdut şi regăsit, dar degeaba. Nu m-am ales cu nimic, mă cuprinsese amărăciunea că nu voi putea răspunde la întrebarea dumneavoastră. Atunci l-am sunat pe John Florin Partene şi o seară întreagă am stat de vorbă despre Paradis. Dar ne-am răcit gurile de pomană, nu s-a ales nimic. Ne-am întrebat dacă blondele merg în rai, ne-am amintit de păşunile raiului, de Baudelaire şi ale lui paradisuri artificiale. Ca şi el, ne-am împiedicat şi noi de trup – acest paradis în destrămare. Atunci, am zis: bun, eliminăm instinctele. Am mai băut o cafea şi am conchis că îmi imaginez paradisul ca un loc în care simţurile să poată exista eliberate, necondiţionate de instincte. Totul să fie numai şi numai simţire, fără umbră de ne-simţire. Apoi, am încheiat într-un ton optimist: paradisul sînt eu, purgatoriul (despre care ştiu cîte ceva) sînt eu împreună cu cine vreau, iar infernul sînt ceilalţi, desigur (iar despre infern toată lumea ştie suficient, pentru că suferinţa e monstruoasă). Însă, acum, cred că am fost prea optimist.
Îmi închipui paradisul ca pe un mic cartier în care ar locui toţi prietenii mei, cei în viaţă şi cei dispăruţi. Aş locui acolo cu mama şi cu căţelul meu, fără de care paradisul mi se pare de neconceput. Şi mi-aş dori, bineînţeles, mult mai mult timp pentru citit şi scris. Restul… trudă, supărări, probleme financiare… aşa-i că nu există în paradis?
Am învăţat de foarte timpuriu că oamenii sînt răi. Cam aşa, ca tata care, deşi avusese un părinte pastor, nu mai dădea deloc pe la biserică. Şi care, în plus, se mai oprea şi pe la Bufet. Degeaba era bun, la beţie, cu noi, copiii, că tot se suia în pod unde păstram, într-o lădiţă, sticle verzi cu otravă. Mă ascundeam deci sub o stivă de uşi scoase din ţîţîni şi semidezmembrate. Pîndeam, astfel, praful din razele de soare. De foarte devreme mi s-a spus că lumea e o pedeapsă. O vale a plîngerii, ziceau fraţii, sumbri şi cerniţi, care mai ocoleau uneori pe la noi pe acasă. Totul era o încercare, un loc al greşelii, al păcatului de care nici unul nu scapă. Căci strîmtă este poarta şi puţini sînt aleşii. Şi mai uşor va trece cămila prin urechile acului, decît păcătosul pe dreapta intrare. Paradisul era atît de departe, încît îţi trebuiau pingele de fier şi suflet de oţel ca să te poţi apropia. După cum vom răbda şi vom crede, după cum vom suferi, aşa vom fi răsplătiţi mai tîrziu. Dar, pînă la urmă, cîţi vor izbîndi? Am crescut, m-am făcut slabă, nu tare. Ochii nu mi i-am deschis, însă m-am uitat uluită împrejur. Soarele răsare, luna are o singură faţă, plantele cresc, galaxiile se regrupează, rîsul e al nostru, pe Titan cad ploi de metan, copiii ne seamănă, iubirea e o foaie, putem înţelege puţinul, de ce n-am avea mai multă speranţă? Paradisul poate-i aici, ni s-a dat, dar Iadul din cap încă nu ni-l lasă.
Prima întrebare la care aş fi vrut să răspund ar fi fost: „Doriţi să existe Paradisul?“. Şi aş fi răspuns şi nu, şi da, nu – pentru că aş fi preferat să se regleze echitabil moralitatea faptelor noastre în timpul vieţii, da – pentru că totuşi aş dori, şi eu ca oricine altcineva, să poată exista, dincolo de moarte, fericire. Dacă ne plecăm şi credem, cuminţi, că există Paradisul, efortul de a ne imagina cum ar fi unul pe placul nostru riscă să fie inutil. Pentru că, ne convine sau nu, se spune că Paradisul este într-un singur fel şi că ne este pe plac tuturor, atîta vreme cît alternativa de a ajunge acolo este oricum cea mai bună. Deşi nu sînt într-o pasă optimistă în ultima vreme, pînă la urmă recunosc, candid şi plin de speranţă precum Rică Venturiano, că mi-ar fi drag să îmi aleg Paradisul. Acesta ar fi compus din infinit de multe camere/etaje/spaţii virtuale, pe care eu aş putea, într-un timp fără sfîrşit, să le parcurg. Aşa cum Pămîntul este fără limite pentru timpul vieţii unui om, aşa şi Paradisul trebuie să facă faţă eternităţii, altfel ar aduce plictiseală, ceea ce eu, unul, dacă tot m-aţi întrebat, nu îmi doresc. Spre deosebire de un joc pe calculator, Paradisul meu personal ar conserva în întregime simţurile mele şi ale celor cu care interacţionez, întrucît aş fi bucuros să fie plin de personaje, de la gîze şi păpuşi pînă la elefanţi, cai şi oameni foarte reali. Toate aceste făpturi din Paradis mi-aş dori să fie extrem de educate, să vorbească foarte corect toate limbile lumii, să aibă manieră, să ştie să mănînce cu furculiţa şi cuţitul, să salute respectuos, să nu întrerupă ş.a.m.d. Toate, cu excepţia cîtorva nemernici cunoscuţi, care să dea în permanenţă dimensiunea frumosului majorităţii. Mi-ar plăcea ca în acest Paradis, despre care povestesc, să poţi să te înalţi sau să decazi, pentru că aş dori ca totul să fie viu, cu decizii de a fi mai bun sau mai rău, şi nu imortalizat pe baza vieţii noastre precedente. Pînă la urmă, realizez că Paradisul ideal seamănă cu viaţa din poemele mele, unde grunţi mărunţi este un personaj diafan care iubeşte, îşi face datoria şi scapă de relele care îl urmăresc. Ei bine, da, aş prefera ca Paradisul să fie definit de poemele mele.
Cred că am fost odată acolo, demult. Nu-mi amintesc exact, dar probabil aveam vreo trei sau patru ani. Era o grădină foarte mare, scăldată mereu într-o lumină aurie, ale cărei margini se zăreau vag. La prima vedere, totul părea nemişcat, dar apoi, dacă îţi ţineai răsuflarea şi aşteptai cuminte, începea să prindă viaţă. Frunzele foşneau ca o muzică nemaiauzită, florile erau nişte inimi colorate care pulsau, fructele sclipeau de parcă fuseseră acoperite cu o pulbere magică, fluturii dansau rotindu-se ameţitor, norii se mişcau pe cer alcătuind desene fantastice, iar eu ştiam că nu trebuie decît să închid ochii ca să mă desprind uşurel de pămînt şi să încep să plutesc şi apoi să zbor de-a binelea prin văzduh. Era frumos şi, mai ales, era un paradis foarte la îndemînă, pentru că era chiar în spatele casei. Am mai fost acolo de curînd, dar n-am văzut decît o curte veche, cam părăginită, cu straturi de flori abandonate şi copaci bătrîni şi uscaţi.
Borges îşi imagina paradisul ca pe o bibliotecă imensă. Nici mie nu mi-ar displăcea deloc să fie aşa. Dacă avem tot timpul din lume, de ce n-am avea parte şi de o cinematecă bine aprovizionată? Şi, neapărat, paradisul să fie undeva la mare, iar plaja să nu fie prea aglomerată. Nisipul şi apa să semene, eventual, cu cele din insulele Bora-Bora, în care nu cred că voi ajunge în viaţa asta pămîntească. Sigur, mi-ar plăcea să existe un fel de călătorii imaginare şi să ne putem teleporta în nişte simulacre de oraşe de care ni s-ar face dor. Dar adresa mea stabilă din buletinul de identitate de paradis ar trebui să fie pe o plajă exotică. Unde aş primi prieteni mai proaspeţi sau mai vechi în vizită şi am găti scoici delicioase şi shrimpi la grătar. Şi am desface cîte o sticlă de prosecco rece ca gheaţa. Ştiu, sînt dintre cei care vor să-şi proiecteze plăcerile şi dincolo de moarte. Poate mi se trage de la romanul lui Will Self, Cum trăiesc morţii… Sau poate e doar un vis atît de omenesc, prea omenesc şi paradisul ăsta…
Dac-ar fi să fie pe undeva un paradis, ar fi de neiertat să n-aibă forma unei pajişti, altminteri n-am avea ce căuta acolo. Cît vezi cu ochii se vede numai verde, sub un albastru pal (cer temperat-senin, de august pe sfîrşite). Poate un strop de galben departe, ca semn al bunei creşteri ajunse la copt. În verde, pete de alb evaporîndu-se: aici a stat un lapte şi-a plecat. În aerul tare, stoluri de pînze vii, cu aripi şi cozi, care compun (plutind) un cap sau o idee sau alt desen. Desigur, seturi de pahare înalte peste tot (pe dealuri mai ales, dar şi pe ţărm, unde verdele se pierde în mare), din care să poţi bea diverse ambrozii cînd, însetat, ai chef de ud. Nu neapărat (deşi n-ar strica să fie incluse în proiect), cîteva aparate simple de transport, cu două sau trei roţi, pentru cei înceţi. De pildă, nişte biciclete înmiresmate care, prin pedalare, să degaje arome de cimbru (ori de vanilie, seara). Te-ai plimba cu ele stînd pe gînduri din mers. Nicăieri vreo oprelişte (opririle, în paradis, fiind refuzate prin statut), niciunde un stop: acela e locul creat anume ca să-ţi afli tihna în deplasare, nu şezînd cum şezi în infern. Şi lucruri noi la tot pasul, nemaivăzute şi nemaiauzite, nemaimirosite şi nemaigustate, nemaipalpate vreodată. Ici, într-un peisaj rapid, iepurele şi iapa (ambii aproape minerali) se trag dintr-un acelaşi trunchi orhideal şi vor fi călăriţi – cînd unul, cînd alta – de acelaşi cuarţ lacom. Colo, în spatele unei cortine nu prea trase, un fiu de aminoacizi îşi fabrică părinţii consultînd atlase care fierb. Deasupra lui, ca o coroană pe un creştet moldav, se învîrte un Ştefan micuţ, înveşmîntat în singurele trei culori cunoscute de români şi ţinînd un paloş măreţ în pumnu-i. Cu el va reteza un avînt (ce-i drept, cam firav) pentru a lăsa moştenire urmaşilor urmaşilor săi o duhoare. Alături, pe un soclu de carton, statuia unui ghişeu, cu zece birocraţi înăuntru, mestecînd ştampile. Şi tot aşa mereu, un întreg cinema fastuos şi deşucheat, cu eroi şi erate. Pînă cînd careva, dintr-un impuls, trage un clopot şi decorul material dispare, înlocuit de unul sintactic. Se face linişte, doar un bivol mai are de spus o vorbă, apoi tace. Un timp (cît ai număra pînă la trei şi înapoi), paradisul se clatină, oarecum confuz. Apar pereţi, între momente. Ies aburi, se desfac distanţe. Intri.
Ar fi minunat să ţină cont Cineva de preferinţele tale şi să-ţi ofere exact ce-ţi doreşti. Oricum, mai avem (încă) voie să ne visăm cîte un Rai personal. Pe-al meu mi-l imaginez aşa: o insulă în mijlocul oceanului. Vegetaţie bogată, pomi cu variate fructe, păsări, albine şi felurite animale care-mi vor deveni singurii prieteni. Nimeni altcineva pe insulă. Nici urmă de om. Lacuri şi pîrîuri cu apă năucitor de curată. Iubesc apa ca pe o fiinţă vie. Pentru mine, apa este cînd mamă, cînd soră, cînd amantă. Capabilă să dăruiască delicii supreme, dar şi să fie primejdioasă, distrugătoare. Capabilă să te adape, să te învie, dar şi să te sugrume. Sînt sigur că, în memoria ei, apa mă păstrează sub chipul unui animal marin, aşa cum precis am fost într-altă viaţă. Deci, o insulă copleşită de soare şi de ploi, atunci cînd trebuie. Muzica: doar cîntecele păsărilor, ale izvoarelor, ale vîntului, ale frunzelor şi ale valurilor. Iar în inima insulei, o peşteră nesfîrşit de adîncă. Jumătate din ea tapetată cu nesfîrşite rafturi cu cărţi, iar cealaltă jumătate cu nesfîrşite rafturi cu sticle de vin. O bibliovinotecă. Luminată, constant, de-o lumină diafană. Dar îngerii să nu se arate niciodată. A, da, încă ceva. Din cînd în cînd, să acosteze cîte o mică ambarcaţiune cu o singură persoană. De sex feminin. O sirenă (rivala apei…) care rămîne o singură noapte şi nu mai revine niciodată. Să nu am nici o şansă de-a mă îndrăgosti. Desigur, paradisul poate fi şi după colţ – vorba lui Mario Vargas Llosa. Mie mi-e teamă, însă, chiar şi de colţurile cartierului în care locuiesc. De ceea ce mă pîndeşte după ele. Aşa că prefer insula din vis.
anchetă realizată de Marius CHIVU