Vestiarul colectivului de croitorese al Cooperativei „Sîrguinţa“ din Rîmnicu Vîlcea era un mic altar pop. 80 de femei tinere aflate în toate stările civile posibile îşi tapetaseră dulapurile de fier cu tot felul de cartoline şi poze cu artişti decupate din revistele Femeia şi Cinema.
Există frustrări şi scriitorii s-au cam săturat. Destul că Eugen Negrici a denunţat „laşitatea“ scriitorului român sub comunism, destul că Paul Cernat şi-a regretat punctajul din oficiu acordat noului val de prozatori!
Oricît de bune au fost cărţile sale de ficţiune precedente (romanul Fairia şi volumul de schiţe Numele mierlei), recunosc că acest al doilea roman al lui Radu Pavel Gheo tot m-a luat prin surprindere. Şi nu prin dimensiune (deşi are 500 de pagini), ci prin anvergura sa narativă şi prin faptul că poate fi considerat cu adevărat romanul unei generaţii.
Dacă Robert Şerban spunea „sînt la jumătatea vieţii“ şi îşi imagina bătrîneţea, Bogdan O. Popescu are un tonus adolescentin (chiar copilăros în „poveste cu alintăciuni“, spre exemplu), declamă „nu am vîrstă“, este vivace, dezinvolt şi (auto)ironic, crede în forţa cuvintelor şi se identifică cu poezia.
Cu Thomas Pynchon nu există decît cîteva fotografii din vremea liceului şi a colegiului. Retras de peste 40 de ani, nu dă interviuri (decît prin fax), nu ţine prelegeri, premiile îi sînt ridicate de altcineva. Revista Playboy a publicat, la un moment dat, un articol în care un fost coleg de facultate al lui Pynchon spunea ceva despre o malformaţie dentară a scriitorului.
O duzină de critici literari au răspuns anchetei revistei Cultura dedicate celor mai bune cărţi publicate anul trecut şi nimeni n-a menţionat măcar unul dintre cele două romane de debut remarcabile din 2010: Deadline de Adina Rosetti şi Aproape a şaptea parte din lume de Cătălin Pavel.
Ca şi cartea Alcool a lui Ion Mureşan, un comeback îndelung anticipat a fost şi noul roman al lui Ioan Groşan, unul dintre cei mai importanţi nuvelişti contemporani şi printre foarte puţinii umorişti veritabili de la noi. Dar nu doar aşteptarea a fost mare, ci şi aşteptările, astfel că destui critici s-au arătat mai degrabă dezamăgiţi de carte.
Mitul eminescian domină autoritar cultura română de mai bine de un secol. Geniu dispărut în floarea vîrstei, bolnav şi nefericit sufleteşte, dar de o moralitate şi un patriotism desăvîrşite, intransigent, fervent şi drept militant politic, de o inteligenţă sclipitoare care l-a situat în avangarda ştiinţelor politice...
„Evenimentul literar al deceniului încă nu s-a produs, ci abia urmează. Dar e iminent“, scria Al. Cistelecan acum vreo şapte-opt ani într-un text în care anunţa al treilea volum de poezie, acesta, al lui Ion Mureşan, numit de critic „cel mai mare poet al României de azi“ (formulă folosită, sper, de dragul jocului).
În ceea ce priveşte piaţa de carte, nu există probabil nicăieri în lume atîtea asociaţii ale editorilor şi un alt minister al culturii mai inutile decît cele româneşti. Scriind la sfîrşitul lui 2009 despre efectele crizei resimţite din plin de piaţa de carte, deplîngeam o dată în plus lipsa de reacţie, de proiecte şi de strategii ale nenumăratelor asociaţii, uniuni şi federaţii ale editorilor români.
2009 a fost anul în care Herta Müller a luat Premiul Nobel; 2010 a fost anul în care Herta Müller a fost, cu această ocazie, şi tradusă în limba română. Dar şi anul în care scriitoarea a vorbit publicului de pe scena Ateneului. (Dilema veche a dedicat acelei întîlniri dosarul din numărul 347).
Santa Claus s-a „născut” la New York în dimineaţa zilei de 23 septembrie 1823 în ziarul Troy Sentinel, mai precis, în poemul „The Night Before Christmas” / „A Visit from. St. Nicholas” unde se vorbea despre Sfîntul Nicolae (Old Santa Claw) ca despre un personaj de mărimea unui elf, dolofan şi zîmbitor ce împarte cadourile de Crăciun dintr-o sanie trasă de reni.
Am scris săptămîna trecută despre volumul de poezie al lui Nicu Vladimir (1950-1995), unul dintre cei mai mari, dar şi cei mai necunoscuţi folkişti români, rămas fidel pînă la capăt underground-ului, şi închei incursiunea mea în literatura artiştilor cu autobiografia lui Béla Kamocsa, un muzician, din fericire, notoriu, nu doar prin rolul său de membru fondator al trupei Phoenix, dar şi ca animator al peisajului muzical.
Attila Bartis, scriitorul maghiar născut la Tîrgu Mureş, a publicat recent la Budapesta un album foto. Elena Stancu l-a intervievat despre pasiunea fotografiei, în nr. 5 al revistei: „Nu pot despărţi fotografia de literatură pentru că eu sînt ambele şi cel mai firesc este ca ele să se atingă în profunzime şi să se influenţeze reciproc.
Săptămîna trecută, pe 8 decembrie, s-a comemorat moartea lui John Lennon, dar mult prea puţini au ştiut că s-au împlinit şi 60 de ani de la naşterea lui Nicu Vladimir (1950-1995), unul dintre cei mai mari şi mai underground folkişti români.
Intri în supermarket, intri în hipermarket, intri în mall şi cauţi din priviri rafturile cu oferte, bannerele cu promoţii, afişele şi anunţurile cu reduceri de sezon (sperînd să mai aibă mărimea ta la cămăşile remarcate cînd aveau preţul piperat sau căutînd ceva care încă nu ştii că ai avea nevoie), arunci o privire prin Miniprix (nu mai e ca altădată, dar nu se ştie peste ce poţi da),
În decembrie 1991, începînd cu numărul 100, Dan Perjovschi devenea graficianul revistei 22. Între timp a participat la sute de bienale, evenimente, festivaluri de artă, a fost premiat şi a expus în mai toate marile muzee de artă contemporană din lume iar astăzi este, probabil, cel mai cunoscut (şi mai admirat) artist contemporan român şi unul dintre cei mai importanţi din lume.
Cu ocazia lansării noului volum de povestiri Luka and the Fire of Life, scriitorul Salman Rushdie a răspuns la întrebările a zece cititori ai revistei Time. Iată patru dintre acestea.
Pe 8 decembrie 1980, lîngă Central Park din New York, John Lennon era împuşcat mortal cu şapte focuri de pistol de un fan psihopat. Rolling Stone publică ultimul lui interviu, luat cu 3 zile înaintea morţii.
Răsărit de nicăieri şi anunţat cu doar cîteva săptămîni înainte, Festivalul „Literatură şi vin” de la Timişoara (2-4 decembrie) are tot ce-i trebuie pentru a deveni cel mai şic festival literar din România. Organizat de 24-FUN, „primul festival de literatură din vestul ţării” a însemnat, în cifre, cam aşa: 3 zile, 40 de scriitori din toată ţara, 30 de evenimente, 3 locuri de întîlnire & degustare a cărţii şi a vinului.
Descoperind Cartea tuturor intenţiilor, Mircea Cărtărescu a scris: „Este o mare bucurie ca, într-o zi – după ce ani întregi s-au prăbuşit peste tine tone de cărţi inutile, necinstite, snoabe, mincinoase, neruşinate sau numai plictisitoare – să dai şi de o carte, în fine, adevărată. Am avut acest rar noroc cînd am descoperit Cartea tuturor intenţiilor... Publicată şi difuzată cum trebuie, cartea lui Marin Mălaicu-Hondrari are, cred eu, şansa să devină o carte-cult."
S-ar putea vorbi de un trend al romanelor scrise de poeţi. Pentru că, la un moment dat, au resimţit limitările poeziei sau pentru că, pur şi simplu, voiau să încerce şi altceva, numai în ultimii doi ani mai mulţi poeţi din generaţiile tinere (însă exemplele pot fi extinse şi la celelalte generaţii: Dora Pavel, Nichita Danilov, O. Nimigean ş.a.) s-au apucat şi de/au trecut la roman.
N-a fost un an grozav pentru poezie, dar cel puţin s-au reeditat cîteva cărţi care, nu doar că au însemnat ceva la vremea lor, dar au şi „îmbătrînit“ frumos: Ieudul fără ieşire de Ioan Es. Pop (Charmides), Spitalul manechinelor şi Dactilografa de noapte de Nora Iuga (Casa de pariuri literare), Blindajul final de Angela Marinescu (Tracus Arte).
49% dintre portughezi n-au citit niciodată o carte, fiecare finlandez împrumută de la bibliotecile publice cîte 15 cărţi pe an, britanicii consideră că e mai interesant să fii scriitor decît astronaut.
Tocmai cînd mă pregăteam să deplîng lipsa diversităţii şi a consistenţei eseisticii româneşti (exceptînd-o pe cea literară, totuşi), particip, graţie ICR Lisabona, la o sesiune de comunicări găzduită de Fundaţia Gulbenkian şi intitulată „Literatura în Europa“, unde scriitoarea Ulrike Draesner vorbeşte despre faptul că editorii germani au ajuns să prefere eseisticii pînă şi poezia, momentan eseul fiind considerat, comercial vorbind, printre cele mai ingrate genuri.
Am făcut un top 10 personal al videoclipurilor străine filmate în România. Unele sînt turnate la vulcanii noroioşi, altele în Apuseni, la Bîlea Lac, în Bărăgan sau în Bucureşti, peisaje şi decoruri uşor de identificat.
Vocalist şi multi-instrumentist în trupa Luna Amară şi membru al formaţiei The Others, a creat, împreună cu Alexandru Vakulovski, Cenaclul KLU, a publicat două volume de poezie (No Future, 2004, şi mânia.Ro, 2006), o vreme a ţinut o rubrică de comentariu şi atitudine politică în Observator Cultural, a scris şi pentru platforma online Think Outside The Box şi este, mai aflăm din prezentarea editurii, membru activ al campaniei „Salvaţi Roşia Montană!“.
În volumul de poezie Oraşul cu un singur locuitor (1982), Matei Vişniec publica un poem ciudat intitulat „Era o zi ploioasă, domnule judecător“ în care o voce (un posibil Autor?) îşi mărturiseşte, la proces, vina de a fi fost ispitit de o crimă la întîmplare, deci simbolică, într-un moment de derivă existenţială:
„Foaie cu mîini“ editată lunar de către Atelierul de Carte al Muzeului Ţăranului Român, pe hîrtie obţinută manual, în 100 de exemplare numerotate, Meţeriaşii a ajuns la numărul 6, ediţia din octombrie oferind un simpatic eseu despre salut semnat de Călin Torsan, un text, ca o mică istorie, al Roxanei Leahevici despre azulejo, placa ceramică decorativă portugheză, un fel de poem despre „creioanele moi“ de Paul Ţanicui.
Două lucruri fac şi mai evident romanul de debut al Adinei Rosetti: primul este disponibilitatea crescîndă a scriitorilor de a se inspira din subiecte mediatizate (este cazul romanelor Lizoanca la 11 ani de Doina Ruşti şi Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift de Maria Manolescu), apoi interesul pentru mediul corporatist (romanul Poemele secretarei de Ştefania Mihalache sau ciclul final de poeme din volumul şi toată bucuria acelor ani trişti de m. duţescu).
După volumul de povestiri Eu et. al (Editura Polirom, 2006), ajuns notoriu cîţiva ani mai tîrziu în emisiunea lui Mircea Badea în urma unui destul de comic scandal cauzat de cîteva povestiri cu limbaj explicit, şi Carne crudă (Editura Brumar, 2008), un porno-roman fără pretenţii literare, dar scris cu naturaleţe şi cu umor, prozele din Standard, chiar dacă destul de inegale, vin să contureze profilul de scriitor umorist, ingenios şi nonconformist al lui Alex Tocilescu.
Ambii debutanţi sînt cîştigătorii premiilor pentru poezie de anul trecut: m. duţescu la Concursul naţional de debut al Editurii Cartea Românească, sorin despoT la Concursul de manuscrise al USR. Îi despart şase ani şi cîteva chestiuni de poetică, dar, dincolo de grafia minimalistă a numelor, poeziilor lor au destule în comun.
Romanul se bazează pe o poveste reală şi, în mod destul de curios, şi editura, şi scriitorul, dar şi comentatorii de pînă acum ai cărţii au făcut mare caz de acest aspect. Spun destul de curios mai întîi pentru că, deşi dramatică, povestea din spatele cărţii nu este atît de neobişnuită (moartea nu are nevoie de martori sau de acte oficiale), apoi pentru că nu este prima dată cînd un scriitor ficţionalizează viaţa (şi moartea) cuiva, fapt care nu garantează automat nici autenticitatea, nici valoa
Pentru cei pasionaţi de cai, Alexandru Grigorescu (1929-2003) este un personaj aproape fabulos. Născut şi crescut în mijlocul cailor (tatăl său, Petre Grigorescu, a fost un cunoscut proprietar de cai de curse-galop), n-a ajuns jocheu, aşa cum şi-a dorit, în schimb a urmat Liceul Militar, pentru ca apoi să devină un inginer petrolist cu o carieră internaţională. Specialist în exploatarea zăcămintelor de petrol, a călătorit şi a lucrat prin toată lumea, pentru a se stabili, în 1982, în Germania.
Cezara a fost prima iapă a bunicului meu de care-mi aduc aminte. Ne născusem în acelaşi an şi pot spune că am crescut, ne-am jucat şi am muncit împreună. Priponitul, înhămatul, ţesălatul, adăpatul iepei au fost cele mai plăcute dintre atribuţiile gospodăreşti ale copilăriei mele. Cezara era singurul animal căruia i se permitea să-şi bage nasul prin hambare, să pască prin grădină sau să-şi vîre capul pe fereastra bucătăriei de vară.
Peste 500.000 de cai au fost abatorizaţi de comunişti între anii 1958-1965. Din cei 956.000 de cai cîţi avea România în 2005, în prezent au rămas 800.000. Hipodromul de la Ploieşti, singurul din ţară, este în paragină. Carnea de vită este substituită de carnea de cal, în mai multe magazine din ţară. La licitaţia pentru caii de dric din Cluj (înlocuiţi cu două Jeep-uri) nu s-a prezentat decît o persoană. Peste 16.000 de cai diagnosticaţi cu anemie infecţioasă vor trebui sacrificaţi conform unei d
Ajuns în America, după ce a cîştigat în ţară o oarecare notorietate literară cu o parodie anticomunistă, evreul Peter Gaşpar cîştigă simpatia decanului armean al unui colegiu care, din simpatie şi solidaritate a etniilor persecutate în istorie, îl angajează ca visiting assistant professor.
La zece ani de la începutul relaţiei cu lectorul universitar Petre Arcan (scena finală a romanului Drumul egal al fiecărei zile din 1975), cu care între timp s-a şi căsătorit ducînd însă o viaţă plină de rutină, răceală şi reproşuri, Letiţia întreţine un adulter cu colegul ei de serviciu Sorin Olaru, ambiţios şi perspicace secretar cu propaganda.
Albumul de debut al trupei clujene Grimus, Panikon (Cramps Music), a fost votat în ancheta de sfîrşit de an a Dilemei vechi drept cel mai bun album românesc al lui 2008. Grimus înseamnă: Titus Vădan (chitară bas), Tamas Adorjani (tobe), Lehel Kiss (pian), Bogdan Mezofi (voce), Vali Rauca (chitară electrică şi acustică) şi Cristi Csapo (chitară electrică). Mai multe pe www.grimus.ro şi la www.myspace.com/grimusworld.
Mă dau în vînt după antologiile tematice coordonate de grupul de cercetători / scriitori de la Muzeul Ţăranului Român. Primele trei volume au apărut dintr-o suflare într-un singur an – moshuvine@yahoo .com (2007), Cărţişor de mărţişor (2007), Piua! joacă, jocuri, jucării (2007) –, apoi nu s-a mai auzit nimic de această serie care părea că-şi propusese să organizeze materia memorialistică a copilăriei în funcţie de mai multe subteme.
Livius Ciocârlie este, probabil, cel mai original diarist din întreaga noastră literatură. Majoritatea cărţilor sale sînt, în fond, jurnale, un gen aproape la fel de proteic precum romanul, conturînd imaginea unui proiect scriptural autobiografic pe termen lung, singular la noi, şi prin formulă, şi prin amploare.
Orice antologie e discutabilă, dar aceasta este şi partea frumoasă a unui astfel de demers: receptarea şi contestarea unei antologii sînt, aproape de fiecare dată, cu mult mai interesante, mai pasionante şi mai semnificative, decît selecţia autorilor ori a textelor. Iar în cazul antologiei realizate de Daniel D. Marin lucrurile sînt destul de complicate.
În 1945, după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Guvernul român i-a „livrat“ pe minoritarii germani din România pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice distruse de fascişti. Toţi bărbaţii şi femeile cu vîrste cuprinse între şaptesprezece şi patruzeci şi cinci de ani au fost atunci deportaţi pentru cinci ani de muncă forţată în lagărele sovietice.
Prezent cu proză scurtă în două dintre cele mai celebre antologii cenacliere ale anilor ’90 (Ferestre 98 şi 40238 Tescani), apoi şi în periodice, dar şi cu o excelentă proză non-fiction în volumul colectiv O lume dispărută, Angelo Mitchievici s-a lăsat aşteptat cu volumul de debut în proză, preocupat fiind în ultimii ani mai mult de antropologie culturală, istorie literară şi critică de film.
În antologia coordonată de Andra Matzal, Cheloo este invitat să-şi amintească primul fum, numai că artistul se limitează să vorbească despre tutun şi nu zice nimic despre iarbă. Precauţie pe care Vasile Ernu (cu o descriere în detaliu a confecţionării şi funcţionării unui bulibuleator/bong) şi Mitoş Micleuşanu nu şi-o iau, confesiunea hard-core a acestuia din urmă despre consumul de ketamină depăşind chiar tema volumului şi făcînd notă discordantă în această carte, altfel, surprinzător de cumint
Bookătăria de texte şi imagini este un proiect al Clubului Ilustratorilor care, pe de o parte, încearcă să-i stimuleze pe scriitorii români să producă (mai multe) texte pentru copii(i rafinaţi), dar, mai ales, să-i promoveze şi să le dea de lucru ilustratorilor de carte de la noi, o specie de artişti nebăgaţi în seamă de edituri şi care, pur şi simplu, şomează sau îşi exercită talentul în alte zone.
Acum cîţiva ani, Cotidianul a făcut o anchetă printre criticii literari, de unde reieşea că nu avem roman românesc de dragoste. Dar literatura noastră contemporană nu produce, de fapt, nici unul din genurile aşa-zise de consum: nu se (mai) scriu nici romane poliţiste (tot Rodica Ojog-Braşoveanu se reeditează), thrillere sau chic literature nici atît, nu avem nici măcar romane fantasy sau cu vampiri, în ciuda unui folclor bogat şi a mitului Dracula. Între Mircea Eliade şi Răzvan Rădulescu nu e ni
Ce mai asigură astăzi spectaculozitatea fotbalului, devenit o sursă importantă de capital financiar şi de imagine în economia globală? Ce ne mai place la/dintr-un meci (pe care, apropo, îl putem juca şi acasă pe propriul computer)? Care mai sînt resursele de „sacralitate“ şi geniu printre eroii în jambiere, aceşti zei de un sezon, două?
