Primul televizor / prima amintire de la TV
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 61, iunie 2011)
Constantin ABĂLUŢĂ • Adriana BABEŢI • Marius CHIVU • Emilian GALAICU-PĂUN • Angela MARINESCU • Dan C. MIHĂILESCU • O. NIMIGEAN • Ioana PÂRVULESCU • Daniel VIGHI
„Odată ne uitam cu toţii la televizor, era un film cu Charlie Chaplin şi s-a întrerupt curentul în ultimul sfert de oră şi mama a aprins lumînarea de botez pusă într-un scaun întors, iar vecinu’ a aprins o lanternă. Eram foarte mică şi aveam impresia că filmul continuă. De fapt, eram noi care ne vedeam în ecranul televizorului, resemnaţi că oricum nu mai era decît o juma’ de oră de program. Totul se termina la ora 10...“ (din Anii ’80 şi bucureştenii, Editura Paideia, 2003)
Constantin ABĂLUŢĂ Cît am stat la părinţi (pe strada Educaţiei) n-am avut televizor. Aşadar toată tinereţea şi bună parte din maturitate mi-am petrecut-o fără ecranul care-ţi mănîncă timpul şi-ţi toacă nervii. Pe atunci nu aveam decît radio, picup cu discuri microsillon, magnetofon cehesc Tesla, greu de peste trei kilograme. Programele radio fiind comune cu ale televiziunii, aflam din vreme ce filme mă interesau şi mă duceam să le văd la mătuşa mea. Mătuşa stătea la doi paşi, pe strada paralelă, îi zăream balconul de pe scara de serviciu a blocului în care locuiam. În casa noastră era linişte, nu suna decît telefonul. Şi acesta foarte rar. Pe părinţi nu-i prea interesa radioul. De altfel, cu timpul, el a trecut în camera mea. Magnetofonul şi picup-ul, de asemeni, le ţineam mai mult pentru petreceri. Îmi amintesc şi acum liniştea din casa noastră. Mi-o amintesc cu senzaţia că am pierdut ceva de preţ. E vorba de acea nepăsare a tinereţii noastre care nu vrea să fie conectată la prezentul urît al vremurilor. Era o linişte proteguitoare. A nu avea televizor era şi un gest de refuz al îndoctrinării. Tot ce era bun venea de la benzile de magnetofon înregistrate pe şest cu muzică de dans americană. Aceste înregistrări erau valută forte. Îmi vine în minte o întîmplare. Îi împrumutasem bani unui prieten ca să-şi ia un costum. După un timp, el nu făcuse rost decît de o parte din ei. Mi-a propus ca de restul să-mi dea benzi. Am fost grozav de bucuros. A fost o adevărată sărbătoare. Să ai muzică bună însemna să poţi da ceaiuri (în jargonul tinerilor de atunci – serate dansante) grozave la care să poţi invita fără jenă fete mai simandicoase. De altfel, la TV vedeai mai mult bulgarii: serialele Oblio, Zaicik...
Adriana BABEŢI În capul meu prima amintire cu televizor se iţeşte din iarna lui 1959 şi se leagă de strada multi-culti, ba chiar inter-culti Ion Vasi (viitoare Cozia) din Timişoara, unde am copilărit. Deşi teoriile cu multiculturalismul şi interculturalitatea nu făceau încă prea mulţi purici prin lume, noi le trăiam firesc, ca şi cum am fi respirat sau am fi băut apă de la pompa din colţ. Asta se întîmpla – normal – cînd ne jucam pe stradă, cînd eram la şcoală sau cînd veneau sărbătorile. Dar nimeni n-ar fi bănuit cum cutia de lemn cu ecran mic şi butoane mari o să ne adune laolaltă pe cei de la numerele 9, 11, 13 şi 15. Familia Türbach de la 11 a fost prima de pe stradă care a avut televizor. Era un Rubin sovietic care prindea la început doar două canale: unul unguresc şi altul sîrbesc; destul cît să ne aţîţe pofta de a vedea ce se întîmplă în lumea largă. Pentru femei şi copii, dar şi pentru domnul Klein, pe locul întîi era patinajul artistic, iar pentru bărbaţi, dar şi pentru mine, virusată de microb de cînd mă ştiu, conta mai mult fotbalul. Aşa că ne plantam organizat, cu mic, cu mare, în sufrageria de la nr. 11, ca să vedem campionatele de balet pe gheaţă, pe care ungurii le preluau de la austrieci, sau marile meciuri date de sîrbi. În primul caz, doamna Türbach sau domnul Klein făceau oficiile de traducători, secondaţi de doamnele Lörinczy şi Arsici, care ştiau, pe lîngă germană, şi maghiara. Focul duduia în teracotă, molfăiam prăjiturele uscate cu miere, beam sirop cu sifon şi, cum stăteam turceşte pe covor în faţa scaunelor puse pe patru rînduri, ni se părea că sîntem la Metropolitan. Cînd crainicul spunea „axel“, „Rittberger“, „Lutz“ sau „Toe Loop“ (care se auzea tulup), toate cu „dublu“ în faţă, nimeni nu mai avea nevoie de traducere. Iar cînd apărea Alain Calmat ca un lujer alb, strălucitor, însuşi Oleg Koşevoi să fi deschis uşa, şi n-aş fi întors capul. Cît despre meciuri, culmea culmilor a fost atinsă la Campionatul Mondial din 1962, care s-a văzut la noi în curte, cu trei televizoare înşirate pe terasă şi vreo 20 de scaune aliniate jos în curte. Aveam deja şi noi un Temp 6, se prindea şi Bucureştiul, dar fiindcă bărbaţii voiau să vadă fotbal în 3 direcţii, dl Türbach şi-a pus aparatul pe unguri, dl Georgevici – pe sîrbi, noi – pe ai noştri. În sferturi (Iugoslavia-Germania; Cehoslovacia-Ungaria), am crezut că bărbaţii Georgevici şi Radici o să sară la beregata bărbaţilor Türbach şi Klein şi că dl Svoboda o să-l scarmene pe dl Szanto. Toate s-au potolit cu nişte halbe de bere, iar pentru mine, în finala care i-a adus glorie Braziliei, a răsărit o nouă stea: Garrincha. Alain Calmat era tot mai stins.
Marius CHIVU Ca să vedem cît de cît colorat, în faţa ecranului televizorului cu lămpi marca Venus, tata aşeza un geam galben pe două mici patine de lemn care se fixau sub televizor. După ce apăsai butonul, dura cam un minut să se-ncălzească lămpile şi abia apoi se deschidea şi televizorul care ne arăta imagini mişcătoare în sepia. Pe televizor mama aşezase un mileu (al cărui colţ era lăsat că cadă peste ecran cînd acesta era stins), iar pe mileu – un bibelou cu un cal sur cabrat (spart din greşeală de tata, dar lipit tot de el, folosind cu mare dibăcie pastă de grafit, şi pe care îl avem şi astăzi). Acoperite de sute de antene de toate mărimile ancorate în fel şi chip cu cabluri şi bolovani, blocurile arătau ca nişte bizare perii gigantice din beton. Mereu vedeai oameni suiţi pe bloc meşterind la antene. Secretul consta în înălţimea antenei, în numărul de elemenţi şi în calitatea acestora. Locuind în Rm. Vîlcea, televiziunea sîrbă era un mit pentru noi, care ne chinuiam să prindem, în schimb, bulgarii, cu cît mai puţini purici (plecat în ’88 la muncă în Irak, tata ne întreba frecvent în scrisori „Cum se mai văd bulgarii?“). Cea mai veche amintire de la TV este clipul piesei „Mahna Mahna“ din The Muppet Show (care m-a speriat de m-am ascuns sub pătură). Îmi mai amintesc emisiunile Cascadorii rîsului şi Gala desenului animat a Vioricăi Bucur, ambele durau fix 5 minute şi erau în cadrul Albumului duminical, revelioanele în care îi aşteptam cu sufletul la gură (iar apoi „doream să-i revedem“) pe Amza Pellea şi pe Dem. Rădulescu („olteni de-ai noştri“), primul serial din viaţa mea: polonezul Norii negri, dar şi de enervanta emisiune (pentru copilul care eram) Şah mat în 15 minute cu Elisabeta Polihroniade. O imagine TV puternică datează din 25 iunie 1988, cînd, aflaţi în vizită la nişte prieteni clujeni, am mers pe Dealul Feleacului, unde, pe capotele a zeci de Dacii, oamenii instalaseră televizoare pentru a urmări „la unguri“ finala Campionatului European de Fotbal dintre Olanda şi URSS (2-0, lovitura de cap din alergare a lui Gullit şi apoi voleul din unghi al lui Van Basten). Cînd un vecin şi-a luat antenă parabolică, jumătate de scară şi-a tras fir de la el. Văzută de afară, faţada blocului arăta vreo 10-15 cabluri de la diverse etaje care plecau toate de la aceeaşi fereastră. Vecinului cu rude în Germania i se plătea o taxă şi puteai urmări 12 posturi (RTL, SAT1, Pro7, Italia Uno, M6, TG5, MTV etc.), cu patru mai mult decît canalele primului nostru televizor color, Elcrom, fără telecomandă. Exista însă un inconvenient şi mai mare: cînd vecinul schimba postul, se schimba la toţi cei de pe scară.
Emilian GALAICU-PĂUN Pînă la şapte ani am copilărit la bunici, într-un sat deosebit de pitoresc înconjurat de trei păduri – aproape ca-ntr-un basm cu zîne, vîrcolaci şi tot felul de minunăţii. În închipuirea mea, dracii erau la fel de reali ca animalele domestice, doar că la ora la care-şi făceau ei apariţia, eu dormeam de mult. Ori de cîte ori mi se întîmpla să trag o sperietură zdravănă, bunica mă descînta afumîndu-mă cu păr de cîine – şi lumea-şi recăpăta vraja! Nu am să uit în viaţa mea cum, într-o seară, bunicul întorcîndu-se (treaz!) de la lucru, toată familia – adică bunicii & nepoţii, alias eu şi fratele meu mai mic, Fidel, plus părinţii veniţi în concediu – s-a săltat să meargă pe ospeţe la o rudă de-a noastră, pentru a-l vedea la televizor pe Andrei Lupan (poet-academician, unul dintre părinţii realismului socialist din Republica Moldova, decorat ulterior cu steaua de Erou al Muncii Socialiste)! Felul în care i se pronunţase numele, ca unui Papă sau – rămînînd pe pămînt ortodox – Patriarh ecumenic, prevestea, dacă nu o ivire a lui Mesia, dreptcredincioşilor, cel puţin o predică de zile mari! Ne pornisem de-acasă entre chien et loup, pînă să ajungem însă la destinaţie s-a făcut întuneric. Acum n-aş putea spune dacă rudele noastre (binişor trecute de prima tinereţe şi fără speranţă de a mai avea copii) ne aşteptau sau dădusem buzna pe nepusă masă; dar şi după patru decenii ţin minte acea atmosferă solemnă ce a precedat evenimentul. Femeile trebăluiau în jurul mesei, bărbaţii discutau „politică“ uitîndu-se pe furiş la ceas, fără a porni televizorul – pragmatici, ţăranii moldoveni: de ce-ar lucra aparatul în gol?! Cînd în cele din urmă într-un soi de ladă pătrată s-a aprins o „fereastră“ în cadrul căreia s-a arătat un cap vorbitor, toată lumea şi-a lipit privirea de ecran, fără să scoată un cuvînt. Şi astăzi stau şi mă mir de ce nu m-a speriat acel cap vorbitor – nici măcar nu-i întrebasem pe adulţi cum de-a încăput acolo şi unde i-i trupul! –, iar priveliştea (mai degrabă – auzeliştea, căci capul nu făcea decît să dea din gură) nu m-a impresionat cîtuşi de puţin. Buni povestitori, atît bunicul cît şi bunica, „văzusem“ atîtea minunăţii cu zîne, zmei, draci, animale fabuloase etc. etc., încît „minunea tehnicii“ pălea pe lîngă graiul lor viu ce-mi stîrnea, seară de seară, imaginaţia. Odată emisiunea încheiată, gazda a stins televizorul şi ne-a invitat la masă. Aici „filmul“ se rupe – pînă la cea de-a doua întîlnire cu televizorul, deja la oraş, puţin înainte de a merge în clasa întîi. De data aceasta, am privit – cu alţi ochi – povestea de seară! Doar că, între timp, basmul cu zîne, vîrcolaci şi tot felul de minunăţii luase sfîrşit.
Angela MARINESCU Nu ştiu cînd am avut prima dată televizor, oricum în jurul vîrstei de 35 de ani. Nu-mi amintesc la început decît viteza lentă cu care se derulau aceleaşi imagini primitive, penibile, stupide, cu Elena şi Nicolae Ceauşescu. Cele două ore de imagini hipnotice, mecanice şi obsesive, ca un fel de picătură românească pe o retină obosită şi prea puţin fluidă, m-au alienat. Primul lucru reţinut într-adevăr, cu o stupoare euforică şi cu o nostalgie binecuvîntată, deoarece îmi amintea de scenele de dragoste sfîşietoare dintre mama şi tatăl meu, a fost un film văzut într-o seară la bulgari. Şi care se chema parcă Turma de porci, un film suedez petrecut în mare parte într-un azil de bătrîni. Scenele erau dezolante. Doi bătrîni ieşeau mereu în prim-plan, ea slabă şi palidă, cu carnea atîrnîndu-i, el destul de rotofei şi ceva mai tînăr. S-au îndrăgostit, au fugit şi s-au ascuns într-un vagon de tren ce zăcea abandonat în preajma unei căi ferate. Acolo, cîteva zile, poate săptămîni, şi-au trăit ei, atingîndu-se pasional şi aproape invizibil, dragostea lor ultimă şi definitivă. Au fost apoi descoperiţi, şi gardienii bunului-simţ cetăţenesc i-au adus înapoi în azil. Ea s-a sinucis prima. S-a spînzurat. A urmat şi el.
Dan C. MIHĂILESCU Cred că era prin 1966-’67, cînd a izbucnit serialul Sfîntul, cu Roger Moore as Simon Templar, în sufletul stupefiat de bine şi doldora de bune aşteptări al românilor. Aveam 13-14 ani. Bietul bovarism al maică-mii, invariabil visînd la „traiul bun“ al colegelor ei de şcoală, toate fiice de „foşti scăpătaţi“, trăia cu visul „bunurilor de folosinţă îndelungată“. Răcitorul (cu gheaţă de 1 leu butucul), apoi frigiderul Fram, aragazul Victoria, aparatul de radio Bucureşti (cu ochi magic), mai tîrziu maşina de spălat Alba Lux şi, în orice caz, tricicleta şi bicicleta mea, patinele, mobila de sufragerie Bîlea – 1968 (din care – ce lemn! – şi azi mai avem bine mersi masa cu scaunele) au fost, în ani, tot atîtea triumfuri fermecător-domestice. Nu conta că ne spălam la lighean, că pivniţa forfotea de şobolani cu ochi fosforescenţi, că luam apă cu găleata de la cişmeaua aflată la 50 de metri pe strada Rîpelor, că locuiam perete-n perete cu Toriţa şi Costel, o familie de ţigani în care tatăl trăia cu fiica şi fiul (tot minor) cu mama, eu auzind frecvent, noaptea, în zid, zgomotul capului ei tandru buşit de freneziile soţului alcoolic. Important era că fiecare obiect electrocasnic reprezenta o depăşire a condiţiei maidaneze şi că, deşi la doi paşi de Ferentari, în lumea Domnişoarei Nastasia, noi trăgeam pe nările minţii aer nord-vestic. Dar mai presus de toate, zeul tuturor a fost şi a rămas el: televizorul, magicul Rubin 102, cu PL-urile mereu în deficit, cu lucitorul său lemn cafeniu şi husa cenuşie, religios înfăşurată la sfîrşitul fiecărei emisii. Mi se zbîrleşte pielea şi acum, cînd mă gîndesc la seara în care m-am trezit brusc, sub şoapta conspirativă a maică-mii: „Scoală-te, că-ncepe Sfîntul!“ Atunci am simţit pentru prima oară pe viu, halucinant de atroce, realitatea metafizică a bancului cu românul care spintecă un cauciuc de Mercedes în faţa unei ambasade. Cu braţele imobilizate de gardieni, dar cu nările înfipte-n gaura din roată, exclamă extatic: „Maaamăă, ce aer au ăştia!!! Ce aer!“
O. NIMIGEAN Întîi, pregătirea mamei şi a tatei. Cu siguranţă mi-au pus şi mie un costumaş curat. O precipitare ca atunci cînd urmează să se-ntîmple ceva deosebit. Apoi drumul, destul de lung, nici la a doua, nici la a treia casă, ci mult mai departe, la „nenea Georgică“. Nenea Georgică îmi era simpatic, trecea uneori pe la noi. Noi, pe la el, niciodată pînă atunci. Am intrat, cu mama şi tata, într-o cameră cu multă lume aşezată pe jos. Semi-întuneric. Se vorbea în şoaptă. „Mintenaş începe.“ Astea mi le amintesc. Nu-mi amintesc însă deloc nici cum arăta aparatul, nici ce va fi început. Doar ecranul, neclar, instabil. „Se dă peste cap, tre’ să se-ncălzească.“ Mai tîrziu, televizorul nostru. Tata, rostind cu mîndrie: „Venus patru!“ Se vedea cu purici şi cu dubluri. Învăţasem să-mi limpezesc imaginea în minte. M-au chemat să mă uit: „Vino repede, coboară pe Lună!“ Mi s-a părut ceva absolut firesc, ce atîta tevatură?! Tata, cu glas umed: „Ţine minte numele astea: Armstrong, Aldrin, Collins!“ Deveniseră pentru mine un refren. Armstrong, Aldrin, Collins. Mai mult decît televizorul, cu programele lui, mi-au rămas întipărite în memorie antenele. Ultima, cocoţată pe un stîlp de peste zece metri, ca un catarg, ancorată cu sîrmă răsucită. Dar, mai ales, reglarea celor mai mici de dinainte: „Se vede?“, „Prost!“, „Da’ amu’?!“, „Un pic mai bine!“, „Nici amu’?“, „Mai învîrte! Stop! Dă-napoi! Nu-i bine! Ai prins un punct, se vedea ca lacrima!“ Dincolo, văru-meu desfăşurase sute de metri de cablu, pînă pe vîrful dealului, ca să fie „în direct cu releul“. Urcase antena într-un stejar. De-a lungul firului, pînă la televizor, postase copiii. La televizor supraveghea frate-său, care dirija: „Puţin mai la dreapta!“, iar copiii transmiteau, ca din gură de şarpe, de la unul la altul: „Puţin mai la dreapta! Puţin mai la dreapta! Puţin mai la dreapta!... Încă puţin! Încă puţin! Încă puţin! Încă puţin!“, „Stop!“, „Stop! Stop! Stop!...“ Văru-meu lega antena de creangă, strîns. Peste cîteva zile se auzea din nou ecoul indicaţiilor. „Ei, ce-a fost?“, „Vedea iară cu purici, o mişcat-o vîntu’!“
Ioana PÂRVULESCU Aveam nouă ani. În România, la un an după „Primăvara de la Praga“, părea că e o oarecare deschidere şi apropiere de Vest. Astfel că, spre bucuria celor care de la sfîrşitul războiului îi tot aşteptau pe americani, românii aveau privilegiul să poată urmări, măcar la televizor, transmisia misiunii americane Apollo 11 şi primii paşi pe Lună ai omului, un fel de „Jules Verne în direct“. La noi în familie (şi eram, pe-atunci, vreo 13 în casă) exista un singur televizor, la parter, la unchiul mamei, un bărbat tăcut, un uriaş blînd şi care, nouă, copiilor, ne părea bătrîn. Un televizor cu ecran mic şi rotunjit stătea pe un scrin cu şase sertare, care, ca formele de relief, nu şi-a schimbat locul niciodată. Televizorul era alb-negru, desigur, dar pentru peisajul lunar nu conta, oricum Dumnezeu nu făcuse exces de culori pe-acolo. Îmi amintesc cum ne-am adunat cu toţii de pe unde ne aflam, în faţa micului ecran, emoţionaţi şi gravi, cum trebuie să fii atunci cînd se petrece un eveniment cosmic, cînd primeşti în vizită Luna. Nu ştiu cum om fi încăput, cu siguranţă că noi, cei mici, cinci la număr, eram ghemuiţi în faţă, iar unchiul mamei, cel mai înalt din casă, o fi stat în picioare îndărătul tuturor. Prea multe nu mai ştiu, totul pare că s-a fixat ulterior, din reconstituiri şi poze, dar e sigur că am făcut parte din generaţia care i-a avut eroi pe cei trei americani, Neil Armstrong, Michael Collins şi „Buzz“ Aldrin, cărora le repetam apoi numele la fel cum îl repetam pe al Beatles-ilor. Iar replica lui Armstrong, „Un pas mic...un pas gigantic...“ era un fel de „Let it be...“ sau de „We all live in a yellow submarine...“. De altfel, şi cosmonauţii noştri stăteau, în capsula lor, ca-ntr-un submarin. A trebuit să cresc, ca să mă întreb ce căuta tocmai Apollo, adică Soarele, pe Lună, iar americanii într-un televizor rusesc. Atunci eram, cu toţii, nişte copii cosmici, pentru care totul e încă posibil şi egal, în viaţă.
Daniel VIGHI După instalarea antenei, urmau serile cînd veneau la noi vecinii, buluc, să privească la ecranul televizorului rusesc Rubin, cei mai bătrîni stăteau pe scaune, pruncii pe covor; afară, în coridor, erau o mulţime de pantofi şi adesea se nimerea că ciorapii cutărui ins făceau aerul greu respirabil, chiar dacă geamurile stăteau mai întotdeauna larg deschise. Unii mai săraci cu duhul, veniţi întîia dată să vadă ce şi cum la „şcătulă“, ajungeau de la treburile gospodăreşti înainte de începerea programului şi se zgîiau intimidaţi la „miră“, un soi de dungi care împodobeau ecranul şi dădeau din cap intimidaţi dacă vreunul mai dedat cu ceea ce urma îi întreba dacă le place ce frumos e la televizor. Uneori se prelungea totul nepermis de mult, aşa cum se întîmplau treburile pe vremea Festivalului „George Enescu“, pe cînd stăteam noi răbdători să se termine cutare concert ca să înceapă serialul cu Sfîntul şi totul părea zadarnic, nu se isprăvea nefericirea aceea, capul familiei dormea, sforăia, şi noi stăteam semilegal cu speranţa că totul se va sfîrşi odată şi-odată, se trezea din sforăit mai marele familiei, privea nemulţumit la violoncelist, „nici acum n-o terminat cu scîrţîitul“, întreba, şi ne îndemna să ne culcăm, „mîine mergem la servici şi tu la şcoală“, îmi zicea, şi eu îi dădeam toate asigurările de pe lume că acuşica termină: „uite, tocmai a început să zică mai langsam, nu se mai zbate, e pe terminate“; şi pe cînd se scufunda autoritatea paternă în sforăitul dintîi, duşmanul de pe ecran se apuca din nou să se zbată mai aprig, îndepărtîndu-ne definitiv de şansa de a vedea noi desenul animat cu omuleţul care îşi descoperea cercul de deasupra capului pe o muzică pe care o fredonam toată ziulica pe stradă.
anchetă realizată de Marius CHIVU
