Fără proiectele literare ale ICR din ultimii ani mă gîndesc că aş fi fost acum un critic literar destul de ignorant şi, oricum, inutil literaturii în mijlocul căreia m-am format şi unde exist profesional.
Privind acum înapoi la cărţile menţionate de critici prin topurile sfîrşitului de an 2011, recenzate, nominalizate sau chiar premiate la debutul în poezie, probabil că volumul lui Andrei Dósa, recompensat cu Premiul „Iustin Panţa“ şi cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ Opera Prima, s-a bucurat, totuşi, de cea mai mare atenţie critică.
Cariera internaţională a lui Mircea Cărtărescu se află, de mai bine de un deceniu, pe o vizibilă şi inevitabilă pantă ascendentă. Iar asta fără a fi fost sprijinită instituţional cine ştie cît, cum şi-ar închipui unii sau cum ar încerca alţii să-i găsească „explicaţii“, căci traducerile sale au fost şi sînt în continuare exclusiv iniţiativele editorilor străini.
„Cea mai mare problemă o am cu femeile mutilate genital şi înfibulate. Chiar dacă unele au născut unul, doi, uneori patru copii, tot mai sîngerează şi mor pe capete înainte să le pot ajuta în vreun fel. Mi-au trebuit cîţiva ani buni pînă să le cîştig încrederea şi să le dau curaj să mărturisească ce le doare.
„Recunosc. De obicei îmi mint cititorii şi, pe cît e posibil, încerc să-i mint frumos. Inventez personaje plecînd de la un nas ciudat ori de la mişcarea unui fund de femeie, apoi brodez poveşti în jurul lor după cum îmi aleargă imaginaţia. Şi mereu caut să dau un aer implacabil, lucrurile nu pot sta decît aşa, de autenticitate."
Ideea unei antologii româneşti de povestiri mystery & thriller mi s-a părut excelentă din mai multe motive. Mai întîi pentru că, deşi e vorba despre un gen de consum care produce best-seller-uri peste tot în lume, la noi acest tip de literatură este nişat pînă la inexistenţă.
O banalitate: cultura este un indicator social şi politic esenţial. Módele şi succesele dintr-o perioadă anume, popularitatea unor cărţi, filme, scriitori, toate acestea spun multe, dacă nu chiar totul, despre epoca respectivă. Pentru a înţelege idealurile oamenilor, viaţa pe care o trăiau şi ce (le) oferea Istoria la un moment dat, ia aminte la preferinţele lor culturale!
Poetul Florin Iaru a lucrat, între anii ’83-’89, la depozitul de carte al Editurii Cartea Românească (pe vremea cînd director era prozatorul George Bălăiţă), depozit aflat, ca şi librăria editurii, în strada, pe atunci, a Nuferilor. Era un tînăr poet optzecist care tocmai primise interdicţia de a publica, dar care îşi păstrase avantajul de a trăi, la propriu, printre cărţi.
Am impresia că literatura română o duce mai bine în suedeză decît în multe limbi de circulaţie internaţională. În nr. 399 de anul trecut al Dilemei vechi, scriam pe larg despre cîteva antologii şi volume colective, apărute în Statele Unite, cu proză, eseuri şi poezie românească, remarcînd perioada bună pentru traduceri în limba engleză prin care trece literatura română.
Cu trei mii de cumpărători constanţi de carte care citesc mai mult de o carte pe an, sîntem pe ultimul loc în UE la citit. Pe lîngă învăţămîntul foarte prost care, deşi a trecut prin cîteva reforme succesive, încă nu reuşeşte să-i înveţe pe copii la ce sînt bune cărţile, statul mai este vinovat şi prin practicarea taxelor foarte mari, şi prin lipsa ajutorului dat industriei editoriale.
După romanul Irezistibil, publicat acum doi ani, Dan Coman, cunoscut mai degrabă ca poet, revine cu o carte inclasificabilă ca gen, un hibrid între poezia pe care a scris-o din 2003 încoace şi proza de care pare atras în ultimul timp.
Abia cu Lavinia Branişte am realizat cît de puţine fete scriu la noi proză scurtă. Iar asta pentru că vocea pregnant feminină a naratoarei Lavinia Branişte este atît de specială, încît am receptat-o, ca cititor, nu atît cu surprindere, cît cu senzaţia satisfacerii unei nevoi de care eram prea puţin conştient.
Şerban Foarţă a explorat atît de mult genul, încît l-am putea numi Captain Picard al poeziei româneşti. În ultimul deceniu, omul a publicat, în medie, cîteva cărţi pe an, versuri, proză şi traduceri (din Philippe Lechermeier, Joachim Ringelnatz, Mallarmé, Georges Perec, T.S. Eliot, poeţi medievali şi moderni francezi etc.) sau cărţi realizate împreună cu graficieni.
S-a vorbit mai puţin decît merita despre audiobook-uri. Deşi piaţa acestui suport este încă fragilă, a crescut mult în ultimii ani şi putem vorbi acum de cîteva tipuri de audiobook. O vreme, Editura Cartea Românească a însoţit volumele de poezie cu CD-uri pe care poeţii îşi citeau poemele şi e regretabil că această formulă editorială hibridă a fost abandonată.
M. Ivănescu a murit, în vîrstă de 80 de ani, pe 21 iunie 2011, la nici două luni după aceste cinci întrevederi avute cu Gabriel Liiceanu, astfel că volumul de faţă nu este doar cel mai lung interviu luat vreodată poetului, este şi cel din urmă. Un dialog surprinzător, întrucît cele două personaje vin din lumi culturale diferite, dar cu atît mai savuros.
Această a nu ştiu cîta carte remarcabilă a istoricului Lucian Boia este, fără îndoială, cartea anului trecut. Documentată în mare parte din arhive nepublicate şi scrisă cu detaşare, Capcanele istoriei s-a dovedit a întîlni un semnificativ orizont de aşteptare.
Romanul precedent al lui Radu Ţuculescu, Stalin, cu sapa-nainte (2009), era povestea unei singure zile din viaţa unui bărbat părăsit de soţia plecată la muncă în Spania, rămas să-şi crească singur fiica adolescentă şi confruntîndu-se cu ceea ce părea a fi începutul crizei vîrstei mijlocii.
Scrisă în aceeaşi limbă, literatura basarabenilor nu e cunoscută în România. După `89, românii au avut cu totul alte griji literare decît recuperarea ei, iar editurile româneşti nu par nici astăzi interesate să publice sau să reediteze literatura scrisă dincolo de Prut.
În afară de O-Zone, ce mai ştim despre cultura basarabeană? Exact! Nu ştiu la ce a folosit „podul de flori de peste Prut“, dar trafic cu produse culturale nu prea s-a făcut. A existat retorica patriotică postdecembristă, au existat, poate, şi sentimente sincere de dragoste, dar interesul a murit repede şi nimeni nu s-a preocupat să-l stîrnească cu adevărat.
„Eu treceam în sat drept suspectă, şi propria-mi familie mă socotea nereuşită. Eram la oraş, aveam o mînă de prieteni buni, aparţineam de ei şi ei de mine. În oraş era asfaltul, şi conducea Partidul şi miliţia sa. Şi tot ce vedeai în jur era Stat. Şi foarte curînd statul acesta a ajuns să fie pe urmele tuturor prietenilor mei, şi pe urmele mele."
Tînăra revistă de literatură Corpul T, condusă de Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu şi editată de Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ din Braşov împreună cu Editura Tracus Arte, a avut inspirata idee a unei anchete care să stabilească un top al romanelor româneşti apărute din 1990 pînă astăzi.
Mărturisesc că citesc teatru sporadic. Singurul dramaturg român contemporan pe care îl urmăresc e Vlad Zografi, iar ultimele volume de teatru citite – pe care vi le şi recomand cu ocazia asta – sînt antologia lui Ion Cazaban: Texte teatrale suprarealiste, Odiseu şi Penelopa de Mario Vargas Llosa şi volumele X-XI din seria dedicată lui Eugène Ionesco de Editura Humanitas.
Romanul la care Octavian Soviany a scris şapte ani nu e tocmai uşor de citit. Şi nu atît din cauza dimensiunii (peste 400 de pagini relativ repetitive care anunţă o continuare) sau a limbajului, cît din cauza celor istorisite, care formează o lungă şi amănunţită cronică a Răului şi a decadenţei umane, unde desfrîul, ticăloşia şi degradarea fizică scriu împreună fiecare pagină a cărţii.
Kate, draga mea, am vrut să-ţi scriu de mult, dar niciodată nu mi s-a părut momentul potrivit. Cu tine, însă, se pare că niciodată nu e prea tîrziu. Cum să încep... Ca orice băiat sensibil am trecut şi eu prin acel moment de maximă depresie amoroasă.
Povestea tandemului celor două scriitoare germane – dintre care una era şi prima regină a României – sub influenţa cenaclului junimist condus de Titu Maiorescu este în sine subiect de roman. Bine documentată, prefaţa traducătoarei Grete Tartler oferă o imagine lămuritoare cît se poate de necesară a vieţilor şi carierelor celor două scriitoare.
2011 a fost un an bun pentru poezie, mai ales pentru debutanţi. Editurile mari au renunţat, spre ruşinea lor, să mai publice poezie, dar cum-necum, în ultimii ani, au apărut pe piaţă mai multe edituri mici şi foarte mici care, cu bani puţini, dar cu multă pasiune, au preluat iniţiativa.
Una din revelaţiile în proză ale anului trecut a fost, pentru mine, americanul Wells Tower (n. 1973), tradus la Editura Curtea Veche (de prozatoarea Ştefania Mihalache) cu volumul de povestiri Să distrugi şi să arzi tot. Cele nouă povestiri ale acelui volum de debut i-au adus lui Wells Tower cronici elogioase în cele mai importante reviste americane.
O carte de o aşa frumuseţe stranie n-am mai citit de la Şi Hams şi Regretel (2009) a lui Matei Florian. Comparaţiile dintre cele două cărţi pot părea, de la un punct încolo, forţate, dar, dincolo de stilistica elegantă şi de umorul special, există o premisă relativ asemănătoare.
Din cînd în cînd mă văd nevoit să constat lipsa unor genuri de pe piaţa noastră de carte. Genul non-fiction, spre exemplu, este foarte limitat la noi, iar jurnaliştii, care prin alte părţi publică lungi reportaje, anchete sau biografiile unor personalităţi istorice, politice, culturale etc., la noi lipsesc din librării sau sînt prezenţi fie cu volume de publicistică, fie cu speculaţii pe marginea Revoluţiei.
Răspund: Radu Pavel GHEO • Călin-Andrei MIHĂILESCU • Ioana NICOLAIE • Veronica D. NICULESCU • Cosmin PERŢA • Adina ROSETTI • Robert ŞERBAN • Radu VANCU • Daniel VIGHI
2011 a fost un an îndoliat. Doi dintre seniorii literaturii române – prozatorul Mircea Horia Simionescu şi poetul Mircea Ivănescu, poate cei mai originali scriitori din perioada postbelică (aş putea spune chiar că au fost vîrfurile poeziei şi prozei române contemporane) – au plecat dintre noi într-o discreţie mediatică invers proporţională cu valoarea şi importanţa lor.
Rockul românesc de dinainte de ’89 este, din păcate, o suită de amintiri vehiculate în cerc restrîns. Cît de popular, de valoros şi de politic a fost rockul în comunism? Ce-a însemnat rockul în acele decenii şi ce moştenire ne-a lăsat? Iată un important capitol din cultura populară rămas încă obscur.
Curioase sînt destinele antologiilor! Dintre cei optsprezece prozatori prezenţi în celebrul Desant 83 (reeditat în 2000), astăzi doar vreo doi scriitori se mai ocupă cu literatura, asta în timp ce din Debut ’86, spre exemplu, n-a mai rămas în cărţi decît Răzvan Petrescu.
Dintre toţi scriitorii basarabeni contemporani, prozatorul Anatol Moraru îmi place cel mai mult. Calităţile stilistice, umorul şi fondul livresc ale scrisului său (de negăsit, într-o asemenea combinaţie şi de un asemenea rafinament, la nici un alt prozator basarabean) îl apropie de liga unor scriitori precum Costache Olăreanu, Ioan Groşan sau Răzvan Petrescu.
Înfiinţat oficial în martie 1969, legendarul Club A a împlinit anul acesta 42 de ani, palmaresul acestor simetrici 21 de ani de dictatură şi alţi 21 de ani de la Revoluţie fiind unul pe măsură: 420 de concerte susţinute de 150 de trupe, 202 dezbateri, 158 de întîlniri literare, peste 200 de reprezentaţii susţinute de 30 de trupe de teatru.
Scrisă direct în engleză şi apărută, iată, mai întîi în traducere şi postum, novella lui Alex. Leo Şerban este, poate, cea mai livrescă, mai amuzantă şi, în ciuda hermeneuticii serioase din prefaţa lui Horia-Roman Patapievici, cea mai gratuită (prin lipsa oricărei metafizici) scriere literară a unui autor român contemporan.
Răspund: Emil BRUMARU • Marius CHIVU • Radu Călin CRISTEA • Adela GRECEANU • Ioan GROŞAN • Florin IARU • Nora IUGA • Ana Maria SANDU • Dan STANCIU • Cecilia ŞTEFĂNESCU
Plasat în plin deceniu stalinist şi avînd ca protagonist un păpuşar, noul roman al lui Lucian Dan Teodorovici este, cu toată simbolistica aferentă, odiseea recuperării memoriei. Trimis de tatăl său înapoi în ţară în 1945, tînărul de douăzeci şi patru de ani Bruno Mate ajunge consilier la Teatrul de Păpuşi şi Marionete „Ţăndărică“ din Bucureşti.
Debutat cu romanul Un zeu aproape muritor în 1982 şi autor al mai multor volume de povestiri, scriitorul „optzecist“ Mihai Măniuţiu este însă mai puţin cunoscut decît regizorul cu acelaşi nume. Cele două ipostaze artistice sînt însă complementare şi iniţiativa editurii clujene Bybliotek de a-i dedica o serie de autor merită toată atenţia.
Eseul Ioanei Costa, avînd la bază probabil un curs universitar, spune, de fapt, povestea cu totul fascinantă, plină de mister şi de hazard, a apariţiei cărţii şi a literaturii antice, în trei capitole care se ocupă, rînd pe rînd, de constituirea şi transmiterea textelor prin ruloul de papirus şi codexul de pergament, apoi şi de păstrarea lor în bibliotecile antice şi în universităţile medievale.
Postmodernismul a avut mare succes în presa culturală românească a anilor ’90. Iar înverşunarea şi entuziasmul cu care s-a scris atunci despre postmodernism şi, implicit, despre schimbarea canonului estetic se datorau unei noi încercări (a cîta?) de sincronizare şi democratizare a culturii române.
Elvis Costello va susţine joi, 3 noiembrie, un concert la Sala Palatului. E un miracol faptul că vine în România un muzician atît de mare, dar atît de puţin cunoscut la noi.
Pînă acum, cea mai importantă contribuţie basarabeană la cultura română rămîne pop-ul (de la Doina şi Ion Aldea Teodorovici, la Zdob şi Zdub, O-Zone, Pavel Stratan sau Alexandrina), afirmam în deschiderea recenziei de acum doi ani a antologiei Noua poezie basarabeană, realizată de Dumitru Crudu.
