Nu doar că oferta anuală a romanelor româneşti este destul de redusă, dar, în general, este şi foarte plicticoasă. Relativ convenţionale, cu subiecte terne, lipsite şi de imaginaţie, şi de raportare la realitatea socio-istorică, poţi număra romanele care merită cu adevărat citite pe degetele celor două mîini.
"Eu cred că românii n-au umor. Am făcut odată o glumă foarte bună unui om prost de pe stradă şi pur şi simplu n-a rîs. Din acest motiv călătoresc la Londra şi New York, unde, pe lîngă umorul de o factură superioară, pînă şi cocktailurile sînt mai gustoase."
O dată pe an, revistele literare le oferă scriitorilor şansa şi spaţiul tipografic pentru a se răzbuna pe critica literară. În 2011, România literară a publicat cîteva texte dure ale unor scriitori pentru care criticii literari nu erau decît nişte „lefegii, trişori, carierişti“, „tacticieni mizerabili“, „îmbuibaţi“, „scandalagii“ ş.a.m.d.
2012 a fost anul comemorării a 100 de ani de la moartea lui I.L. Caragiale, prilej pentru reeditarea operei scriitorului în cele mai variate forme. Editura Humanitas a scos, sub îngrijirea lui Dan C. Mihăilescu, două antologii: Cele mai frumoase scrisori şi Despre lume, artă şi neamul românesc, plus un triplu audio-book.
Conceput de Asociaţia culturală Aedificatio şi Editura Art, proiectul celui mai rapid roman din lume s-a desfăşurat sîmbăta trecută, 15 decembrie, în două laboratoare ale Facultăţii de Matematică echipate cu calculatoare, cu toţi cei 53 de scriitori* prezenţi in situ.
Biografia poetului continuă să se scrie de un secol şi jumătate acoperindu-se de straturi de ficţiune, iar Florina Ilis nu face decît să speculeze toată această arhivă a incertitudinii şi imaginaţiei bolnave construind un scenariu de urmărire consemnat într-un dosar politic în limbajul şi după toate regulile epocii comuniste.
Prezent în carne şi oase la Istanbul la deschiderea Muzeului Inocenţei, prima întrebare care mi-a venit în cap a fost cum de nimeni nu s-a gîndit pînă acum să dedice un muzeu unei cărţi. A fost, probabil, nevoie de un scriitor cu o pasiune vecină cu obsesia pentru ficţiune, o mare fascinaţie pentru oraşul natal şi o dragoste mai veche, abandonată între timp, pentru pictură. Ideea tandemului roman-muzeu a lucrat în mintea lui Orhan Pamuk vreme de 15 ani. Romanul a fost lansat în 2008, muzeul - în
Răspund: Liviu ANTONESEI • Vasile BAGHIU • Lavinia BRANIŞTE • Adrian CHIVU • Alexandru ECOVOIU • Medeea IANCU • Veronica D. NICULESCU • Dora PAVEL • Sebastian REICHMANN • Andra ROTARU
Dintre toate romanele inspirate de vieţile unor scriitori, romane publicate la noi şi citite de mine în ultimii ani, cartea Florinei Ilis, inspirată de mitologia creată în jurul vieţii şi morţii lui Eminescu, nu seamănă, de fapt, cu nici unul.
Noul roman al lui Filip Florian este construit din alternanţa a două lungi mărturii: una, veselă şi luminoasă, despre copilăria petrecută într-un orăşel de munte în primul deceniu de după Revoluţie; cealaltă, cenuşie şi dramatică, despre destinul unei familii de intelectuali în comunism.
Sorin Stoica (27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006) este cel mai tînăr scriitor contemporan căruia i se dedică un volum de opere. Peste o mie de pagini care adună numai literatura, nu şi cercetările academice, din sfera antropologiei culturale şi etnografiei mass-media.
O constatare tristă: între ultimul titlu antum (volumul de proză scurtă T de la Trezor, apărut în anul 2000) şi primul volum tipărit postum (antologia poetică Jucătorul de şah alcătuită de Gellu Dorian în anul 2011) s-au scurs 11 ani!
M-am bucurat să aflu că volumul premiat la ediţia de anul acesta al concursului de manuscrise al USR este de proză scurtă. Bucuria însă n-a ţinut mult, căci Preţul corect, cartea de povestiri a Constanţei Roşoiu (n. 1978), este, în cele mai bune pagini ale sale, mediocră.
Cuba continuă e o declaraţie de dragoste în cuvinte şi imagini, nu are o agendă. Or, această lipsă de interes pentru temele mari şi preocupare pentru (supra)vieţuirea cotidiană încarcă paginile, deopotrivă cu text şi cu fotografii, de o mare înţelegere a acelei lumi.
Ţin minte că a fost nevoie de ceva muncă de convingere ca să merg taman pînă la poalele muntelui Tăşuleasa, aproape de Pasul Tihuţa, acolo unde membrii asociaţiei, ajutaţi de cîţiva voluntari, au construit un campus pentru tinerii care, într-un avînt ecologic romantic, vor să salveze Mama natură de natura umană.
Cîştigător al concursului de debut al Editurii Cartea Românească de anul trecut, romanul teoreticianului muzical Andrei Pogorilowski are un personaj relativ asemănător cu cel din romanul fostului violonist Radu Ţuculescu, Femeile insomniacului, roman apărut tot în acest an şi la aceeaşi editură.
Să lămurim chestiunea din capul locului: basmele româneşti n-au supereroi. Harap Alb nu are nici o superputere, are doar un cal care îi face o favoare vorbindu-i şi dîndu-i sfaturi. Cît despre ciudaţii lui prieteni, fiecare are cîte o meteahnă care, în anumite circumstanţe, poate trece drept superputere.
Mi-a fost imposibil să scriu o recenzie şi să fac abstracţie de campania mediatică din ultima săptămînă în care s-au vehiculat liste cu scriitori români pe care ICR-ul condus de H.-R. Patapievici i-ar fi tradus şi promovat în străinătate pe considerente politice.
Traducerile din Mircea Cărtărescu, începute cu mult înainte de ICR, pe vremea cînd literatura română nici nu îndrăznea, nici nu era ajutată să scoată capul în lume, au fost şi sînt în continuare exclusiv iniţiativele editorilor străini.
Cînd au fost publicate pentru prima dată Scrisorile către Lucian Raicu în 2004 (la puţină vreme după ce apăruseră în România literară), probabil puţini şi-au imaginat volumul total de scrisori pe care tînărul Emil Brumaru le-a trimis, de la Dolhasca, apoi de la Iaşi, celor cîţiva scriitori care-i cîştigaseră simpatia.
Un cimitir al elefanţilor în comunism numeşte Ana Selejan gazeta Glasul patriei unde au fost aduşi să scrie apologii, demascări şi alte mizerii de propagandă comunistă adresată diasporei scriitori interzişi sau trecuţi prin închisori care sperau la reabilitare. Dar expresia acoperă doar jumătate din chestiune.
Aş fi putut scrie cîte ceva despre singurătate ca temă literară, de la exilul lui Ovidiu, trecînd prin călătoria locativă a lui Xavier de Maistre şi trîndăveala unor Oblomov sau Marcel, naufragiul lui Robinson (ambele variante: Defoe şi Tournier) sau al lui Martin cel Avid...
În fizică, „deplasarea spre roşu“ denumeşte creşterea lungimii de undă cauzată de scăderea frecvenţei radiaţiei electromagnetice; în acest nou roman al lui Radu Mareş, expresia este o metaforă a procesului psiho-sentimental de modificare a frecvenţei interioare prin care trece personajul principal.
"Nu, nu sînt un ins anxios, nu-mi place nici cuvîntul ăsta, nici realitatea pe care-o denumeşte. Psihicul meu, pînă la proba contrarie, e remarcabil de puternic. Cu mult mai puternic, de fapt, decît mine însumi. E ca un djin pe care l-am eliberat cine ştie cînd din sticla lui şi care acum mi se supune senin."
Scrierea creativă este o disciplină, din cîte-mi dau eu seama, fără prea mare trecere în mediul scriitoricesc, dar şi editorial de la noi unde se crede, adesea, fie că scrisul este un talent nativ, fie că e o artă care se fură de la maeştri, oricum nu se poate preda la şcoală ca pe-o materie de rînd.
dilemaveche.ro/galerii-foto/biskops-arnoIniţiat de ICR Stockholm în 2008 în România, continuat apoi în Suedia, atelierul aduce împreună patru poeţi români şi basarabeni şi patru poeţi suedezi care se traduc reciproc prin intermediul limbii engleze.
Cum am spus şi cu altă ocazie, în ultimii ani s-au tradus şi la noi cîteva volume de proză scurtă extraordinare, volume care excelează deopotrivă prin relevanţa, stricteţea şi claritatea criteriilor de selecţie şi prin calitatea textelor, dar acestea nu par să fi fost luate ca model.
Totul a început cu lambriurile de pe hol, mochetele persane din bucătărie şi gresia din baia lu’ tanti Suzana. Deşi locuia pe altă scară a blocului, era cea mai bună prietenă a mamei şi stăteau toată ziua la taclale, bînd cafele, croşetînd milieuri, povestindu-şi episoadele ratate din telenovele, bîrfindu-şi bărbaţii sau lăudîndu-se cu copiii, premianţi la şcoală.
Bi(bli)ografia criticului Ov.S. Crohmălniceanu este plină de lumini şi umbre, de date şi evoluţii contradictorii. În deceniul stalinist, a fost unul dintre cronicarii literari oficiali ai regimului dejist, semnatar al mai multor volume de critică şi eseistică literară programatică, culminînd cu volumul Pentru realismul socialist (1960), în care legitima estetic literatura de partid.
„Dacă pînă la 30 de ani cunosc personal pe toţi scriitorii români pe care îi ai tu în bibliotecă, e bine? Dau la Litere, în şase luni îi caut pe fiecare, le iau interviuri şi gata. Fac un studio de înregistrări, nişte antologii video, albume foto doar cu cei importanţi. Într-un an îmi deschid o bibliotecă-bar, proiectez documentare, fac lansări, scot nişte ediţii sonore de carte.“
Anul trecut, revista de literatură Corpul T – condusă de Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu şi editată de Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ din Braşov împreună cu Editura Tracus Arte – a avut ideea unei anchete prin care să stabilească un posibil top 5 al romanelor româneşti apărute din 1990 pînă astăzi.
Apărută în martie 1981, Brèves este prima revistă dedicată exclusiv, cel puţin în Franţa, artei povestirii. De peste trei decenii, Brèves publică trimestrial, în format de carte şi în tiraje care momentan se află în jurul a 2500 de exemplare, povestiri şi nuvele aparţinînd deopotrivă scriitorilor consacraţi şi necunoscuţi, texte inedite sau redescoperite, laolaltă cu eseuri, studii şi dosare critice, interviuri, recenzii sau note de lectură.
Nu ştim dacă în România cazurile de plagiat sînt mai răspîndite sau nu decît în alte părţi, dacă nu cumva se înscriu într-o medie. Este însă foarte probabil ca Victor Ponta să deţină recordul pentru cea mai îndelungată perioadă de rămînere în funcţie a unui funcţionar public, din epoca (post)modernă, după dezvăluirea unui plagiat.
„N-am alte ambiții în afară de aceea de poet domesticit, poet de familie. De aici pleacă și încoace vine poezia mea, atîta cît e. Uită-te și la titlurile volumelor, pomenesc ba de tata, ba de Camelia, ba de Sebastian... Dacă poezia poate genera vreo acțiune magică, atunci asta nu poate consta decît în upgradarea ta ca persoană."
Lindenfeld se cere povestit imediat ce îi citeşti numele. Istoria acestui sat a început undeva în prima jumătate a secolului trecut, o dată cu familiile de emigranţi germani veniţi din Boemia să-şi facă un rost în Banat.
Dacă poemele Anei Dragu din volumul precedent, Păpuşa de ceară (2008), iernatic-nocturnale şi violent-morbide, construiau un apăsător joc de-a moartea în doi, Păzitoarea este mai mult o carte a dragostei şi-a absenţei. O atmosferă mai degrabă sumbră şi tensionată, punctată de flash-uri coşmareşti, însoţeşte imaginea iubirii dorite şi/sau distorsionate, viciate sau, dimpotrivă, potenţate de boală, îndepărtare, întuneric şi alte manii şi anxietăţi.
Săptămîna trecută scriam că, în ciuda circulaţiei legendelor săseşti cu Vlad Ţepeş şi a consecinţei lor literare din lumea anglo-saxonă – best-seller-ul lui Bram Stoker, tema vampirului nu i-a preocupat pe scriitorii români, nici pe cei de literatură înaltă, nici pe cei de literatură populară de secol 19.
Pe lista genurilor subreprezentate în literatura română se află, printre destule altele, şi goticul. Anul trecut, cînd scriam despre antologia Steampunk. A doua revoluţie că are toate şansele să reprezinte adevăratul certificat de naştere al acelui subgen la noi, vorbeam, o dată în plus, şi despre caracterul discontinuu şi relativ/tardiv sincronic al literaturii noastre.
Un scriitor care nu l-a văzut pe Eminescu, unul care l-a văzut bolnav spre sfîrşitul vieţii şi un altul care l-a cunoscut la Viena pe cînd poetul era foarte tînăr: Mircea Cărtărescu, Tudor Arghezi, Iacob Negruzzi.
„Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sînteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor!“ Aşa suna un îndemn „Cătră autori“ scris de Ioan Penescu în deschiderea unei traduceri intitulate Hoţie din ideile unuia din Visurile lui Lebruin, apărută la Brăila în 1840.
Am scris şi altădată despre cît de curioase sînt destinele antologiilor, despre relaţia complexă dintre influenţa lor culturală şi numărul scriitorilor care le-au supravieţuit (literar sau existenţial), despre cum o parte din ele au avut şansa de a-şi retrăi tinereţile prin reeditări.
Într-o posibilă tradiţie a romanului rural scris de un Gala Galaction sau un Vasile Voiculescu, Liliana Lazar îşi plasează acţiunea romanului într-un sat moldovenesc numit Slobozia, în pădurea căruia se află un străvechi (există legende încă de pe vremea turcilor) şi malefic lac numit de localnici Groapa cu lei.
