Tabieturile criticilor literari

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 77, octombrie 2012)

Ion Creangă corecta cele scrise vîrît într-un butoi cu apă rece; Mallarmé compunea versuri după o perdea; Proust şi Mark Twain scriau în pat; Caragiale şi Eminescu fumau o sută de ţigări pe zi şi sorbeau cafele după cafele; Schiller îşi chema inspiraţia mirosind mere putrede; Márquez şi-a scris marile romane îmbrăcat într-o uniformă albastră; Buffon scria îmbrăcat elegant, pudrat, purtînd manşete de dantelă şi cu spada la îndemînă; în preumblările sale, Pascal îşi nota ideile scrijelindu-le pe unghii cu un ac; Verlaine lucra în penumbră şi tăcere; Descartes aprindea lumînări şi ziua; înainte de a scrie, Aristotel făcea baie în ulei cald; Bossuet scria cu capul înfăşurat în prosoape calde... Dar care sînt tabieturile criticilor literari?

Bogdan CREŢU Cu cît mă maturizez (am ezitat să scriu: "înaintez în vîrstă"), devin din ce în ce mai legat de tabieturi mărunte; îmi dau o stare de bine, mă fac să mă simt acasă, să mă instalez într-un confort domestic benefic şi scrisului. La început, scriam oriunde, în orice poziţie, la orice computer, fără să număr pînă la zece. Singurul meu tabiet era fumatul: cînd textul atingea o anumită tensiune, aveam nevoie de un excitant. Cînd totul se potolea şi începea să băltească, jucam table cu calculatorul. Sigur, verdictele critice nu depindeau de rezultat. Am fost nevoit să renunţ la tabieturi cînd s-a născut fiul meu. Locuiam într-un apartament micuţ şi am început să lucrez la bibliotecă; spaţiul intim a lăsat locul celui public, iar acolo, la scenă deschisă, nu mai e loc decît de tabieturi discrete. Am scris aşa peste 500 de pagini dintr-un studiu despre bestiarul lui Cantemir, care va apărea, probabil, la sfîrşitul acestui an. Nu aveam nevoie decît de o stare benefică, de poftă de scris şi totul era rezolvat. Îmi dau seama că scrisul în sine este, pentru mine, cel mai important tabiet. Uneori simt nevoia să scriu, aşa cum Petruşka al lui Gogol simţea nevoia să citească. Cînd traversez o perioadă de sterilitate, totul se dă peste cap şi devin sucit, arţăgos, a(nti)patic. De cîteva luni, m-am mutat într-o casă mai generoasă. Principalul motiv de bucurie: am, acum, biroul meu, ticsit de cărţi, în care tronează o dezordine motivantă. Scrisul a redevenit, după ceva vreme, o activitate intimă. Lucrul sistematic în bibliotecă m-a ordonat, dar cel de acasă este mult mai calm şi mai constant. De fapt, aproape zilnic. În plus, degust cu savoare plăcerea de a nu-mi refuza unele tabieturi. Nu mai fumez, dar am, obligatoriu, la îndemînă o cană cu cafea. Schimb cănile, în funcţie de stare, de chef, de culorile lor. Uneori, merge şi un pahar cu vin roşu, franţuzesc. În funcţie de ce scriu, de ce citesc. Berea nu, că mă blegeşte. Uşa de la birou trebuie să fie, chiar dacă sînt singur acasă, închisă. Cu toate astea, fug uneori în sala profesorilor de la BCU; există un anumit tip de singurătate pe care doar o sală de bibliotecă ţi-o poate asigura.

Marius CHIVU Scriu dimineaţa, înainte de micul dejun. Înainte să mă aşez la calculator, fac ordine în cameră şi deschid larg fereastra, îmi desfac o doză de Coca-Cola de la frigider, pe care o torn într-un pahar înalt, şi îmi şterg ochelarii pînă formulez în cap prima frază a cronicii. Înaintez destul de greu, cam trei mii de semne pe oră, urmărind notiţele luate mărunt, cu creionul, pe ultima pagină a cărţii. Niciodată nu scriu recenzia în aceeaşi zi în care am citit şi cartea (pe canapea, acasă sau pe bancă, în părculeţul dintre blocuri). Îmi place să am timp să mă gîndesc la ea (măcar o zi) şi, uneori, încep să scriu recenzia în gînd, cu mult timp înainte de a mă aşeza la calculator.

Cosmin CIOTLOŞ Prima tentaţie a fost să spun: nesul. Dar nesul nu mai e de mult un tabiet pentru mine. Am ajuns să mi-l prepar simplu de tot, rece, fără îndulcitori, fără lapte. (Mă mir că, totuşi, n-am renunţat şi la apă.) Durează cîteva zeci de secunde. De multe ori, îl beau de sete. Fie că sînt pe cale să-mi plătesc facturile, să mă întîlnesc cu un prieten sau să lenevesc pur şi simplu în casă. Evident că, într-un asemenea ritm, nu putea lipsi nici din ritualul săptămînal al cronicii. De şapte ani, de cînd ţin rubrica din România literară, nu cred să fi scris vreun articol fără trei-patru-cinci căni. Mari. Adevăratele preparative sînt, însă, altele. Cu cîteva ore înaintea deadline-ului meu (totdeauna mai drastic decît cel redacţional), deschid o carte care-mi face de ceva timp cu ochiul. Una despre care, din varii motive, sînt sigur că nu voi scrie prea curînd. Barthelme, de exemplu. Sau o ediţie Penguin a poemelor lui Blake. Foarte rar literatură română. Ultima dată m-am oprit la Radu Cosaşu. Belphegor. Oricum, ceva agasant pentru dulcea comoditate a stilului. Ceva care să-mi intrige frazele. Nu ştiu de ce fac asta, e un gest la fel de inexplicabil ca orice superstiţie burgheză. Iniţial, mi-a venit de la sine. Apoi s-a repetat, ca din întîmplare. În cele din urmă, am ajuns să nu mai pot altfel.

Al. CISTELECAN Mă tem că ale mele nu intră decît în categoria mediocră de ticuri: nu pot scrie dacă nu fac un duş înainte, dacă nu-s proaspăt bărbierit, dacă nu fumez înainte o ţigară pe balcon, dacă n-am un pachet de Rothmans peste jumătate plin şi un ristretto dublu proaspăt - şi doar dimineaţa sau seara după 11 trecute fix.

Sanda CORDOŞ Scrisul meu începe (ca al tuturor criticilor literari, presupun) în cărţile citite. Începe chiar acolo, pe paginile celuilalt şi, într-un fel, tot mai ale mele, cu semne, adnotări, întrebări, fircălituri şi mîzgăleli, cînd mai gîngave, cînd mai articulate. Trece neapărat prin relecturi şi fişe, fără de care nu pot să ţin drumul drept. Ajunge inevitabil în punctul (nevralgic) în care ştiu c-ar trebui să mă opresc din citit şi mi-e greu s-o fac pentru că mai sînt încă (atîtea) pagini lămuritoare. Scrisul înseamnă şi orele în care îmi duc tema în minte, o iau cu mine la piaţă şi o urc în autobuz, o plimb pe străzile pe care umblu şi mi se pare că lumina (sau umbra, după caz) îi face bine. Sînt orele în care vocea e curgătoare şi fraza are o fluenţă care se pierde cînd mă aşez în faţa hîrtiei. Pentru că atunci cînd scriu ceva important, o fac cu pixul pe hîrtie. Dacă lucrez la un eseu mai întins sau la o carte, scriu în caiete (de preferinţă mari, studenţeşti), doar pe paginile din dreapta. Cele din stînga le folosesc ca pe un spaţiu în care revin pentru adăugiri şi corecturi. De multe ori pun muzică, să îmblînzesc temerile şi poticnelile vocii mele interioare. Scriu într-un fotoliu vechi şi scund, cuibărită, şi aşez de jur împrejurul meu fişele. În faţa mea pe covor (sau, în cazurile fericite, în iarbă, cînd scriu sub cireşul casei părinteşti) stau moviliţele de cărţi. Am cafeaua alături (făcută la ibric). Cînd compoziţia e gata, bag totul la cuptor, în pîntecele computerului, care, preţ de mai multe ore sau zile, o ajută să crească, îi dă rumeneală, o înnegreşte cînd e nedospită şi păstrează intactă flacăra demonului de serviciu: la ce bun? cine va veni la această masă?

Dan. C. MIHĂILESCU Crescut mai mult printre bunici şi mătuşi bătrîne, vezi bine că aveam să devin iute conservator, paseist şi tabietliu la modul maniacal. De la cafeaua din zori, pînă la ţigara de la miezul nopţii, toată ziua era punctată de repere respectate cu sfinţenie, ca să nu mai spun de tipicăreala biroului, pixurile sacre, ora de moţăială după-amiaza, variate fixaţii vestimentare şi tot soiul de dependenţe pendinte de ritualul lecturii & scrisului. Pe masă, cărţile deştepte, de adnotat feroce cu creioane cît mai ascuţite şi niciodată aruncate (am aproape o sută de cionturi în colecţie, eu nefiind nicidecum un zgîrcit, ci dimpotrivă, un risipitor extatic. Dar pur şi simplu nu mă-ndur să-mi înstrăinez aliaţii cei mai fideli). Pe fotoliu - memorii, corespondenţă, eseuri sprinţare, pe canapea - gazetele, iar în pat - romanele. Pînă pe la 45-50 de ani, cînd m-am lăsat de fumat şi apoi am cedat (minus conspectele) scrisului direct la computer, fiecare literă mi-era legată irepresibil de ceaşca de cafea şi pachetul de ţigări. Un sfert de secol de Carpaţi fără filtru, trădate, ce-i drept, ori de cîte ori aveam ocazia, cu Kent, Marlboro sau, după '89, Gauloises. Din ziua în care am terminat cu fumatul şi am trecut definitiv pe tastatură, a dispărut şi ceremonialul redactărilor nocturne, înlocuit fiind cu dichisul scrisului matinal. Alte fixaţii, dar în acelaşi cuprins cvasi-fetişist. De pildă, din 1991, de cînd Monica Lovinescu mi-a făcut cadou un pix Parker, am fost convins că, dacă-l pierd, nu voi mai scrie niciodată nimic. Nu l-am scos niciodată din casă, iar acum, seară de seară, numai cu el scriu în agendă. Ţicneli? De bună seamă. Dar fără ele scrisul ar fi ca micii fără muştar.

Dorin MIRONESCU Mai întîi mi-a venit în gînd să răspund că n-am tabieturi. Deloc. Nu-mi plac scriitorii care îşi asortează pipa favorită la călimara fantaisie înainte de a se apuca să bată la tastatură pentru eternitate. Dar apoi m-am gîndit că tabieturile ar trebui să arate nu confortul pozei pe care un vanitos îl poate încerca în momentul scrisului, ci puzderia de gesturi şi superstiţii mărunte care-l ajută pe scriitor să suporte masa de scris. Şi mi-am amintit că în primii ani de cronicăreală prinsesem un obicei la fel de nociv precum cafeaua lui Brumaru sau nesul lui Cărtărescu. Nu puteam termina o pagină fără un litru de Pepsi. Faptul n-are, desigur, nici o poezie şi-l povestesc doar pentru a arăta cam ce "măreţie de simbol" poate să aibă un tabiet. Nimicuri, mofturi lipsite de semnificaţie. De pildă, faptul că mult timp n-am putut scrie decît în singurătate perfectă. Asta pînă cînd mi-am scris primul text cu (pe atunci) prietena mea adormită pe canapea. A contat mult, probabil, faptul că astfel reeditam împreună un scenariu eminescian dintr-o poezie de dragoste, "Dormi!...". Coincidenţă lipsită de semnificaţie, desigur. Dar criticii literari, oricît de lipsiţi de iluzii, jubilează cînd se simt parte a unui intertext prestigios. Cartea de debut mi-am scris-o anul trecut, la Berlin, într-un apartament cu sobă de cărbuni. Era toamnă tîrzie, apoi s-a făcut iarnă. Desigur, m-am gîndit la "soba suabă" dintr-o anecdotă a lui Ion Barbu, cea care i-a provocat lui Descartes, în oraşul Ulm din sudul Germaniei, viziunea unificării ştiinţelor. Doar că Berlinul nu-i în sudul Germaniei.

Antonio PATRAŞ Vorbim despre tabieturi cînd anumite deprinderi devin automatisme menite să procure omului plăcere, chiar voluptate. Dar scrisul nu-i întotdeauna o activitate plăcută. Din acest motiv, dacă vrei să fii eficient, trebuie să ai tăria de a renunţa la tabieturi, scriind regulat, în orice condiţii. Un geniu ca Bach obişnuia să lucreze la sublimele sale compoziţii în mijlocul familiei, cu copiii în braţe, fără a fi deranjat de hărmălaia din casă. Nici Mircea Eliade nu făcea caz de tabieturi, de vreme ce şi-a elaborat tratatul de istorie a religiilor exilat la Paris, în sordide camere de hotel, cu vecini zgomotoşi. În ceea ce mă priveşte, sînt nevoit să recunosc, ruşinat, că nu am izbutit niciodată să-mi refuz confortul burghez, cu mîngîietoarele-i tabieturi. Mai curînd eseist decît critic de cursă lungă, m-am raportat totuşi, bovaric, la disciplinatul E. Lovinescu, omul care şi-a învins, scriind zilnic, predispoziţia înnăscută spre visare şi lene, tributară (el însuşi spunea) "temperamentului moldovenesc". Ei bine, eu unul n-am fost în stare de asemenea performanţă. Nu mi-am înfrînt firea cea păcătoasă. Ca atare, pentru a mă aşterne pe scris am şi acum nevoie, ca dintotdeauna, de linişte şi singurătate. Dar Toma, băiatul meu de 3 ani, nu vrea deloc să mă înţeleagă, şi chiar în momentul de faţă, în timp ce răspund la anchetă, dă buzna mereu în birou şi-mi cere imperativ să mă joc cu el. Şi eu, ca de fiecare dată, înclin să cedez rugăminţilor lui şi să nu mai scriu, ştiind ce pierd, cîştigînd totodată.

Irina PETRAŞ Pe cînd tocmai scăpăta mileniul trecut - şi în sensul sărăcirii sale multilaterale -, am rămas singură acasă cu un laptop împrumutat pentru o lungă lună de vară. Pînă atunci, spuneam oricui mă întreba, foarte sigură de definitivul tabieturilor mele, că nu scriu decît cu pix negru pe hîrtie uşor îngălbenită, poroasă, că trebuie să simt cum se rotunjesc literele în calda prelungire a mîinii mele... Furasem deja ceva meserie de la colegii mai tineri. Am început desenînd în Corel, Corel Photo-Paint, Adobe Photoshop. Am redescoperit ce lucru minunat e distorsiunea, cîte valenţe bune ascunde Răul. Convertirea a fost totală. Nu mai scriu decît la computer, profit de puhoiul de opţiuni şi de miraculosul undo visînd (cu un fior!) la cum ar arăta viaţa noastră dacă răzgîndirile fără urme ar fi cu putinţă şi în realitate. Dimineţile scriu cu cea mai mare plăcere. Mă încîntă discreţia eficientă cu care o "fereastră" mă anunţă, în zori, că "aţi avut 173 de probleme care tocmai au fost rezolvate". Mă gîndesc că nu altfel procedează trupul nostru traversînd dezechilibre. Citesc şi recitesc o carte pînă cînd se aleg sunete, culori, obsesii. Le slobod în mintea mea doldora de cuvinte şi imagini şi le las să-şi afle rosturi şi corespondenţe. Scriu "în gînd", văzîndu-mi de alte treburi, pînă cînd motivul prinde contur. Răstorn impresiile în pagină dintr-o răsuflare. Revăd totul pe îndelete, tai, ajustez. Şi încă ceva, în regim estival: aşa cum, la orele de chimie, în eprubeta rotită uşor deasupra flăcării se iveau coagulări şi precipitate ca-n poveşti, tot astfel lungirea la soare în balconul meu de sud (îndeletnicire dragă mie!) înfierbîntă cuvintele, le activează valenţe aţipite, le asistă conexiunile. Cînd ceva se încăpăţînează să nu "sune" cum vreau eu, las computerul deschis şi gîndesc cu ochii închişi, în şezlongul meu cel vechi şi comod, sub soare, la carte şi la scriitor. Rareori se întîmplă ca experienţa să eşueze.

Mihaela URSA Nu-mi permit prea multe tabieturi de scriitor. Totuşi, ritmul scrisului meu depinde de ce scriu: cronică nu scriu nici disciplinat, nici constant, ci mai degrabă pentru a păstra un anumit exerciţiu de interpretare pe text, precum şi priza la literatura cea mai recentă. Nu-mi recunosc nici un fel de organ pentru ierarhiile literare sau pentru categorizările care rămîn în urma unui cronicar adevărat. În plus, decît să scriu despre o carte pe care o consider proastă, mai bine nu scriu deloc: am scris doar de vreo cinci ori negativ, despre cărţi absolut iritante. Pentru cronici lecturez direct cu creionul în mînă, niciodată la birou, de preferinţă într-un fotoliu şi dintr-o suflare, pînă la capăt. În vremuri vitrege, se poate să fac această lectură "cu fircăleli" în secvenţe: în călătorii cu trenul, la şedinţe, în diverse săli de aşteptare. Nu-mi pot începe cronica imediat după încheierea lecturii, las să treacă măcar o zi (mai ales dacă este vorba despre un volum de poezie sau de proză), timp în care trebuie să-mi revin din empatia sau antipatia estetică şi să găsesc motivul (unul singur) pentru care cartea respectivă a trebuit scrisă, tipărită, citită. Apoi scriu direct la computer 8000 de semne de la început la sfîrşit, fără ştersături majore. Cel mai "acasă" mă simt însă cînd lucrez la vreun studiu mai amplu: fac fişe, mai multe ciorne, le imprim, corectez pe hîrtie, introduc corecturi în textul electronic, răvăşesc volume pe birou, completez citate, deschid cîte o paranteză care devine pînă la urmă capitol de sine stătător. În zilele bune, toate acestea se întîmplă frenetic, fără să mai prea fiu atentă la altceva în afară de asta. Lucrul cel mai important este că, de îndată ce încep să lucrez la un studiu, renunţ pentru o vreme la a scrie cronici pentru că nu pot să le fac în paralel. Tocmai am luat o pauză de cronicăreală din acest motiv şi visez la nişte zile de lucru nefragmentate.

anchetă realizată de Marius Chivu

colaje de Dan Stanciu