"M-am luat pe mine însumi ca duhovnic şi psihanalist" - interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU

- interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU -

În jurnalul tău faci figura unui personaj deseori nemulţumit, deprimat, anxios... Dar aceea e o carte, iar eu te întreb aici, într-un interviu, dacă ai frici sau anxietăţi în viaţa personală şi/sau legate de scris, în faţa paginii albe, spre exemplu, sau după terminarea unei trilogii?

N-am ştiut pînă acum că fac figura asta în jurnalul meu, îmi pare rău pentru cititor, n-am avut intenţia să-l plictisesc cu problemele mele, ci dimpotrivă, să-l instruiesc şi să-l amuz... Nu ştiam nici că jurnalul meu nu e creditabil pentru că una sînt cărţile (chiar şi jurnalele intime) şi alta viaţa. Dacă textele nu cuprind adevărul, asemenea vieţii, atunci nici interviul ăsta nu-l va cuprinde, fiind şi el tot un text. Prin urmare, ai s-o scoţi cu greu la capăt cu mine! Mai ales că prefer discuţiile faţă-n faţă, nu culcat pe canapeaua psihanalistului, poziţie submisivă care nu-mi provoacă decît suspiciune.

Păi, hai să ficţionalizez în prelungirea cărţilor şi a jurnalului, de vreme ce n-am nici un alt adevăr de oferit, nici măcar mie însumi (ca să ştiu ce e cu mine, „ca să-mi înţeleg situaţia“, cum scria Kafka, trebuie să scriu, n-am nici o altă cale). Nu, nu sînt un ins anxios, nu-mi place nici cuvîntul ăsta, nici realitatea pe care-o denumeşte. Psihicul meu, pînă la proba contrarie, e remarcabil de puternic. Cu mult mai puternic, de fapt, decît mine însumi. E ca un djin pe care l-am eliberat cine ştie cînd din sticla lui şi care acum, deşi m-ar putea strivi oricînd ca pe-o muscă, mi se supune totuşi senin, fără să pot citi pe faţa lui de asiatic nemulţumire, ironie sau dispreţ. Am temeri normale, teama zilei de mîine, a infertilităţii artistice, teama de îmbătrînire, boli şi moarte. Dar ele intră în definiţia umanului, n-au nimic special. Şi nu mi-e teamă pentru mine în primul rînd, ci pentru cei pe care-i iubesc. Întotdeauna mi-am spus: decît să li se-ntîmple lor ceva, mai bine să mi se-ntîmple mie.

Scriai undeva că generaţia ta a plătit din plin, în ultimii ani, mizeria şi suferinţa trăite în anii ’80, iar altundeva spuneai că anii ’90 sînt cei mai mizerabili pe care i-ai trăit vreodată... Dacă ar trebui să compari aceste decenii, anii ’80, ’90 şi 2000, care ar fi diferenţele notabile, din perspectiva – şi folosesc cît mai generic cuvîntul – anxietăţilor tale sau ale celor din jurul tău?

Da, generaţia mea e acum praf şi pulbere, mult înainte de vreme. Cei mai buni dintre noi s-au dus înainte să împlinească cincizeci de ani. Iar dintre cei care mai ţin steagul cît de cît, foarte puţini îl ţin sus şi ferm. Am pierdut legătura cu aproape toţi foştii mei colegi. Sentimentul că sîntem deja istorie e foarte straniu pentru mine. E ca şi cînd am trăi într-o fotografie sepia, decolorată de vreme, cu zimţişorii rupţi. Cînd ne vedem, nu mai putem comunica fiindcă ne desparte emulsia fotografică, depusă gros, ca o pojghiţă tare, pe pielea noastră. Nu ne putem reprima gîndul că nu mai sîntem, ci am fost. Că opera noastră e încheiată şi aerul pe care încă îl respirăm e un codicil al unei vieţi, de fapt, trecute şi ea.

Am trăit rău de cînd mă ştiu, născut în sărăcie, crescut pe beton, la diferite etaje, cum a dat Dumnezeu. Noroc că firea mea e nepăsătoare: de fapt, pot să trăiesc oricum. Şi acum mănînc ce se nimereşte, dorm cînd apuc, rezist la cîteva nopţi nedormite-n şir... Nu prea am observat viaţa exterioară, am trăit (vorba ta) mai mult în cărţi. Totuşi, am rămas cu impresia de neşters a trei perioade negre în viaţa mea: foametea şi frigul şi umilinţa care-au culminat între 1983 şi 1989, tranziţia iliesciană din anii ’90 (cu Piaţa Universităţii, mineriadele, inflaţia galopantă, tirania majorităţii) şi această vară cumplită, iulie şi august 2012, cînd legile statului au fost strîmbate, lăbărţate şi îmbucătăţite ca plastilina de un grup de aventurieri fără conştiinţă. Sper să nu mai trec niciodată prin suferinţele pe care mi le-au provocat aceste epoci.

„Nu-mi place această societate“

Întorcîndu-ne la cărţi, au scriitorii vreun interes artistic să-şi cultive anxietăţile? Sînt ei mai predispuşi, le speculează ori le adîncesc prin scris?

Nu, n-au nici un interes. Îi recunoşti pe impostori după felul cum îşi zgîndăre, asemenea cerşetorilor, rănile ca să supureze mai departe. Să-ţi cultivi anxietăţile? Poate cineva crede cu adevărat că e posibil aşa ceva? Dacă nu eşti tu însuţi rana ta vie, dacă nu te identifici cu ea, orice altă rană autoprovocată nu e decît un fake care se cunoaşte imediat. De altfel, nu se scrie numai ca să-ţi exprimi angoasele (alt cuvînt urît), şi, pe de altă parte, nimeni nu e condamnat la literatură pe viaţă. De ce să scrii cînd nu simţi că trebuie să(-ţi) spui ceva? Un scriitor adevărat nu scrie cînd nu i se dă de scris, şi acceptă asta cu seninătate. Altfel, el devine tot ce poate fi mai rău: un fals proroc care spune vorbe de la el, nu de la cel care l-a trimis.

Regizorul Tim Burton spunea că n-ar face niciodată psihanaliză pentru că s-ar teme să nu-şi compromită creativitatea şi imaginaţia. Ţi-ai pus vreodată problema să mergi la un psiholog?

Vorba lui Salinger (n-o să citez textual): n-aş accepta ca psihanalist decît pe un tip de o imensă superioritate morală, un iluminat şi un profet. Aşa ceva nu cred că există în tagma shrink-uitorilor. Pînă una, alta, m-am luat pe mine însumi ca duhovnic şi psihanalist, măcar ştiu că discreţia e garantată. Scriu literatură tocmai ca să aflu ce e-n capul meu. Sau ce e de capul meu. Cînd aflu despre mine ceva ce încă nu ştiusem, sînt fericit cu săptămînile. Dar e din ce în ce mai greu. Adevărurile mari despre mine le-am spus deja şi nu pot inventa altele. Îmi rămîn însă detaliile, şi tot e de muncă.

Totuşi, tu cum îţi domoleşti/tratezi temerile? Ce ajută: familia, muzica, călătoriile, cititul, propriul scris?

Cum îţi spuneam, în cea mai mare parte a timpului sînt un om senin. Mă simt ca o insectă prinsă în chihlimbarul care i-a devenit destin. Ştiu că nu pot mişca nici un deget afară din soarta mea, care mă-nchistează în boaba de ambră, dar mă şi conservă. Nu mi-e teamă. Se va întîmpla tot ce trebuia să se-ntîmple.

Eu nu mă cred în primul rînd un scriitor, nici nu am legături cu comunitatea scriitorilor, nici nu folosesc cuvîntul. Azi, cînd un scriitor nu mai înseamnă nimic, nici dacă l-aş folosi, nu mi-ar servi la ceva. Mă cred în primul rînd un om trăitor pe pămînt, unul dintre foarte mulţi. În fiecare seară, înainte să adorm, mulţumesc pentru că mi s-a dat să văd lumea. Mă bucur enorm de toţi cei pe care-i iubesc, de soţia mea, de copiii mei, de părinţii mei, de prietenii mei. Mă bucur de muzica mea, de cărţile din biblioteca mea, de computerul meu, de casa mea plină de flori. Da, toate astea mă calmează, mă ajută să traversez locurile rele care îmi provoacă vertijuri.

Mărturiseai într-un interviu de-acum un an-doi că iei în calcul posibilitatea de a pleca din ţară, deşi pe atunci lucrurile nu o luaseră complet razna, ca în acest an... În ce măsură te afectează societatea românească actuală?

Nu-mi place această societate. Cum s-ar zice, iubesc poporul român, dar nu-mi place societatea românească! Fiindcă tot sîntem, încă, în anul Caragiale. După mamă, aş fi fost un Mitică (de altfel şi sînt, mă cheamă şi Dumitru în actul de botez, după bunicul meu, great Badislav), dar m-a salvat spiţa tatălui, din Banatul greoi şi serios. Îmi displac reaua-credinţă, şmecheria, egoismul, mitocănia, mărginirea, obtuzitatea celor din jur. Sîntem o lume încă needucată cum trebuie, şi asta e valabil de la vlădică la opincă.

Şi da, lumea asta m-a rănit adesea în ultimii ani, de cînd, ca jurnalist, mă confrunt cu ea (lasă că nici cu lumea literară nu mi-e ruşine: de treizeci de ani face acelaşi lucru). Faptul că sînt oameni care mă urăsc, care se exprimă despre mine cu injurii nereproductibile, fără ca măcar să-i cunosc sau să am vreo legătură cu ei, e pentru mine de neînţeles. Dacă voi părăsi vreodată definitiv România – unde altfel mă simt foarte bine – va fi numai din cauza lor, va fi numai împins de ei.

Sper că voi putea totuşi rămîne aici. România nu e un loc de dispreţuit. E un petec de pămînt la fel de bun ca oricare altul pentru cine vrea să stea liniştit şi să scrie.


Anul acesta lui Mircea Cărtărescu i-au apărut, la Editura Humanitas, cărţile Levantul (reeditare) şi Ochiul căprui al dragostei noastre şi este coautor al volumului colectiv Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (concepţie şi coordonare editorială Ioana Pârvulescu).

a consemnat Marius CHIVU