„Fiindcă veni vorba, nu concep dobitoc mai mare decît cel care, după ce ar auzi bîiguielile astea ale mele, ar încerca să-mi interpreteze, să-mi explice, să-mi dezocultizeze poemele în «lumina» lor“ – cam aşa îşi subminează singur Gellu Naum afirmaţiile teoretizante despre poezie şi viaţă, în dialogurile purtate cu Sanda Roşescu în iarna 1975-1976.
„Borrowed“ sînt prezentarea poemelor semnată de Răzvan Voncu (exactă, dar scrisă cam preţios) şi grafica minimalistă a lui Mihai Zgondoiu; iar „new“ sînt poemele, tot nouă la număr, din partea a doua a cărţii, poeme bune, dar care par mai mult texte unreleased, nişte B-sides la ultima carte, care-şi găsesc locul abia pe acest volum ca un fel de bootleg oficial al poetului.
În cadrul Festivalului Dilema veche de la Alba Iulia, weekend-ul acesta, mai exact sîmbătă, 31 august, de la ora 18, pe Traseul celor Trei Fortificaţii din Cetate, la maratonul de poezie moderat de Simona Sora, vor citi poeţii Andrei Bodiu, Dan Coman, Domnica Drumea, Adela Greceanu, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu-Hondrari, Aurel Pantea şi Radu Vancu
Mor după filmele horror. Şi cum, de ani de zile, încerc să urmăresc la TIFF cît mai multe scurtmetraje din secţiunea „Shadows“, n-o să-mi iert prea curînd faptul că am lipsit anul trecut chiar de la prima ediţie a Festivalului de Film Horror & Fantastic „Lună Plină“ de la Biertan, 14-18 august (lunaplinafestival.ro).
În urma unei invitaţii oficiale de a face fotografii în penitenciarele româneşti, Cosmin Bumbuţ a ales, „pe considerente vizuale“, Aiudul, închisoare pe care a vizitat-o şi a fotografiat-o de mai multe ori în perioada 2005-2008, înainte ca aceasta să fie modernizată.
În acest peisaj al poeţilor pe/din muzică, Andrei Ricinean aka Norzeatic, un MC a cărui carieră începută prin 1994 se suprapune pe aproape întreaga istorie a hip-hop-ului fabricat la noi (şi care a dat cîţiva foarte buni textieri, spre exemplu, Călin Ionescu aka Rimaru de la RACLA), este, în acest moment, cel mai dexter şi mai convingător poet din cultura pop de limba română.
„Dacă Liviu Radu s-ar fi născut în Statele Unite, prolificitatea sa scriitoricească şi talentul de povestitor l-ar fi propulsat printre numele de primă mărime ale science fiction-ului“, scria cîndva Radu Pavel Gheo, şi afirmaţia nu pare hazardată.
La cîte potenţiale sfîrşituri de lume am fost martori în ultimii ani, era inevitabil ca toate aceste ficţiuni mediatice de inspiraţie culturalo-religioasă ori ştiinţifico-astronomică să-şi găsească forme de exprimare în arte, în special în cinema şi literatură.
Ediţia de anul acesta, a cincea, a festivalului al cărui director este Gavril Ţărmure, a fost prima cu participare internaţională. Prozatorul invitat de poeţi anul acesta a fost Attila Bartis din Ungaria, iar fotograful Cosmin Bumbuţ şi-a lansat în premieră, la Bistriţa, albumul de fotografii Bumbata (Editura Punctum), realizat cu imagini din penitenciarul de la Aiud.
Zilele astea, Sorin Stoica ar fi împlinit 35 de ani. În volumul Povestiri cu înjurături, carte cu care debuta în anul 2000, există o povestire, spusă la persoana I, retrospectiv, în care un băieţel priveşte, fascinat şi totodată tulburat, cum soarele apune în fiecare seară după dealuri.
„Librăriile nu-ţi dau banii pe cărţile vîndute, publicul nu prea vine la lansări, criticii îţi cer bani, ciorbe şi votci ca să-ţi recenzeze autorii publicaţi“ – asta spunea, într-un interviu acordat Lorenei Lupu pentru revista Tabu, scriitoarea şi editoarea Cristina Nemerovschi, întrebată fiind dacă rentează sau nu să deţii o editură şi să publici cărţi.
Anul trecut, adică în cel mai sărac an pentru proza scurtă din ultimul deceniu, apărea volumul Veronicăi D. Niculescu (al treilea de proză scurtă, după Adeb, Limes, 2004, şi Orchestra portocalie, Cartea Românească, 2008), un volum conceptual, prin temă, de 15 schiţe şi povestiri plasate în perioada anilor 1971-1990, un fel de amintiri/scene/secvenţe din Epoca de Aur.
Au trecut exact zece ani de cînd am recenzat povestirile lui Bogdan Suceavă. La vremea respectivă, avea deja publicate cîteva cărţi, printre care şi un roman (de altfel, a debutat în 1990), unele chiar în format electronic, era o prezenţă activă în publicaţiile online şi îşi contura o carieră de universitar american.
Scriitor exersat – lucru destul de rar la noi, în mai multe genuri –, păstrînd însă o anumită balanţă între proză scurtă şi roman, Alexandru Vlad revine, după romanul hit din 2011 – Ploile amare (Charmides) –, cu reeditarea unui volum subintitulat „proze asortate“, publicat mai întîi în 2010, la o editură – Dacia XXI – cu o existenţă cam incertă.
Romanul precedent al Dorei Pavel, Pudră (Polirom, 2010), avea o premisă teribilă: un tînăr de 27 de ani, trezit din moarte clinică, noaptea, pe catafalc, în capela bisericii, se confruntă cu ceea ce s-ar putea numi „complicaţiile revenirii la viaţă“ („imprudenţa şi impudoarea de-a te fi întors la viaţă atunci cînd toţi te ştiau mort“).
Cum ai putea cu adevărat înţelege că, după atîta vreme de la dovedirea plagiatului de către Comisia de Etică a Universităţii Bucureşti, Victor Ponta este în continuare prim-ministru!? (Vă recomand pagina de pe Wikipedia dedicată acestui exemplar caz de plagiat!)
Cea mai interesantă anchetă literară din ultimul timp am găsit-o recent, în revista clujeană Echinox, revistă cu numere tematice, pe care o citesc de fiecare dată cu plăcere şi pe care o recomand fără reţinere – păcat că nu are, din cauza finanţării defectuoase, şi apariţie regulată.
Trăim într-o vîrstă a civilizaţiei obsedate de ideea de eficienţă şi mereu în criză de timp, unde munca şi chiar activităţile domestice se desfăşoară conform unei programări mai mult sau mai puţin abstracte, între liste cu „to do“-uri, remindere şi deadline-uri.
Am început să fac interviuri cu scriitori în anul 2002. Genul interviului mi s-a părut deseori mai apropiat de critica literară, decît de jurnalistică, poate şi de-asta îl practic în continuare cu aceeaşi curiozitate şi plăcere.
Florin Lăzărescu revine cu un roman la patru ani de la volumul de povestiri Lampa cu căciulă (Polirom, 2009), povestiri mai vechi şi mai noi, unele rescrise sau integrate unor texte mai mari, un volum construit conform principiului „something old, something new, something borrowed...“, dar omogen scris şi alcătuit în jurul temei copilăriei la sat.
„Nu mă plictisesc prea tare. Am o femeie care locuieşte cu mine, stă pe tavan. Ce ar mai fi de explicat? De cele mai multe ori se tolăneşte ca toţi oamenii şi atunci nu mă deranjează. Uneori, se încăpăţînează să stea în picioare, momente în care părul îi atîrnă pînă la podea."
Din zona SF-ul românesc, cel puţin din cît am reuşit să acopăr eu, Marian Truţă este scriitorul care-mi place cel mai mult. A debutat în almanajul Anticipaţia 1986, a continuat şi după ’90 să publice prin reviste de gen şi volume colective, a primit mai multe distincţii de gen şi în prezent este redactorul-şef al revistei Nautilus.
Nu e o surpriză că T.O. Bobe este un stilist, iar faptul că acest volum de povestiri – început, conform mărturisirii scriitorului, „pe la mijlocul ultimului deceniu din mileniul trecut“ – a avut mai multe variante denotă grija extremă pentru formulare, expresie şi compoziţie.
Teodora Coman scrie despre retragerea fiinţei feminine într-un spaţiu locativ recluziv – mansarda fiind un fel de muşuroi al cîrtiţei sociale, fereastra velux reprezentînd pleoapa unui corp mai mare, fanta însorită – deci ucigaşă – prin care ar putea avea loc evadarea/mîntuirea.
La un an după ce publicase Pupa Russa (2004), Gheorghe Crăciun vorbea deja despre noul roman la care lucra, carte care, în prima ei variantă, s-a numit Blue(s) şi din care a şi publicat ulterior cîteva fragmente. Din păcate, ca şi în cazul Zodiei scafandrului a lui Mircea Nedelciu, şi această ultimă carte de proză a lui Gheorghe Crăciun a rămas nefinisată şi cu ultimele capitole (probabil partea a treia a cărţii) neterminate.
Această nouă carte de poezie are toate atributele exterioare ale vulnerabilităţii: o plachetă de format mic, de nici 50 de pagini, apărută fără ISBN, într-o colecţie intitulată „Clandestin“, cu o copertă neagră, minimalistă, pe care titlul – Intimitate, mai degrabă sarcastic decît sentimental, apare scris cu font medical, sub grafica de monitor a sfîrşitului de activitate biologică, totul pus sub numele adevărat al poetei cunoscute pînă acum drept Angela Marinescu.
Textele, indiferent de natura lor – descriptivă, orală sau narativă, de tonul evocator rece ori patetic –, sînt toate stenice, au umor şi – cum altfel – o mare doză de nostalgie. O anume inocenţă devine perceptibilă inclusiv în jocul în sine al scrierii ca strategie a recuperării inocenţei pierdute.
Toată lumea se joacă şi fiecare o face cu alt scop, cu implicări diferite, cu variate aşteptări. Căci nenumărate sînt chipurile jocului. Jocul e competiţie şi cîştig, jocul e loisir şi entertainment, jocul e relaxare şi evadare, jocul e cunoaştere şi explorare, jocul e intimitate şi expunere, jocul e seducţie şi posesie, jocul e fantezie. Ce forme mai ia astăzi fantezia?
Redactor al mai multor suplimente şi fondator a două reviste SF online, coordonator de colecţii editoriale şi editor de antologii, semnatarul cîtorva rubrici de gen în mai multe publicaţii culturale, el însuşi prozator, distins cu mai multe premii, Michael Haulică este, de mai bine de un deceniu, poate cel mai vizibil promotor, deopotrivă harnic şi critic, al SF-ului românesc.
Multe liste şi topuri cu cărţile literaturii române s-au alcătuit în ultimul deceniu. Reviste precum Observator cultural (încă din 2000), dar şi ALIA ori Corpul T s-au ocupat de romane; România literară şi, din nou, Corpul T au făcut clasamente cu poeţi şi cărţi de poezie;
„Nu-i aşa că poezia există? Spune, nu-i aşa? Mergi pe stradă şi, deodată, vezi un zid de cărămidă şi-ţi vine să cazi în genunchi, sau vezi un gard sau o cişmea subţire-n fundul unei curţi, picurînd veşnic pe-o lespede alături de-o găleată goală, sau te urci cu sufletul pe-o scară sprijinită de cine ştie cînd, sau chiar îţi vine să săruţi mînerul de alamă al unei uşi."
Ştim atît de puţin despre preferinţele şi obiceiurile de lectură ale românilor, încît orice sondaj pe această temă mi se pare de netrecut cu vederea. În general, sîntem foarte deficitari cînd e vorba de date şi cifre, care sînt şi foarte rar aduse la zi.
După mai bine de douăzeci de ani petrecuţi în cenacluri, am ajuns la concluzia că ceea ce-i deosebeşte pe adevăraţii scriitori de simplii veleitari nu e doar talentul, ci şi munca depusă, efortul pe care cel ce scrie e dispus să-l facă pentru a găsi cea mai adecvată expresie pentru ceea ce vrea să comunice.
Răspund: Emil BRUMARU • Rita CHIRIAN • Marius CHIVU • Andrei DOSA • Ana DRAGU • Silviu GHERMAN • Maria MANOLESCU • Dmitri MITICOV • Vlad MOLDOVAN • Veronica D. NICULESCU • Cosmin PERŢA • Ioan Es. POP • Andra ROTARU • Corina SABĂU • Dan SOCIU • Bogdan-Alexandru STĂNESCU • Iulian TĂNASE • Alex TOCILESCU
Nefiind propriu-zis o continuare a romanului Viaţa începe vineri (2009), cel puţin nu în sensul banal şi limitat al termenului, Viitorul începe luni este însă o carte simetrică, Ioana Pârvulescu construind aceste cărţi ca pe o suită retro în oglindă. Romanele se poti citi foarte bine şi separat, dar ar fi păcat, căci împreună alcătuiesc un organism narativ mai savuros şi mai complex, deloc redundant.
În cu totul altă direcţie decît volumul precedent, Numele meu e Dmitri (Paralela 45, 2010), merge noua carte a lui Dmitri Miticov, poet tîrgoviştean despre care aflăm, o dată în plus, că prin acest pseudonim şi-a asumat, acum cîţiva ani, pe Internet, biografia ficţională a unui poet basarabean.
Biografia scriitorului Dumitru Radu Popa – plecat din ţară în 1985 şi stabilit în Statele Unite, unde a obţinut azil politic, devenind apoi specialist renumit în cercetarea dreptului internaţional şi comparat, actualmente director al Bibliotecii şi decan asistent al Facultăţii de Drept din New York – ar putea fi ea însăşi un roman în sine.
Cel mai proaspăt venit în categoria prozatorilor, să le zicem, new weird, cu relativ aceeaşi detentă stilistică şi imaginar poematic precum Iulian Tănase şi Dan Coman, este Cosmin Perţa. Doar că poetul şi eseistul Cosmin Perţa nu se află deloc la prima ispravă de acest fel în proză.
Cum se-ntîmplă în basme, mi-au luat şapte ani să ajung la Dilema. În 1996 eram elevul unui liceu economic din provincie unde dădeam teză la mercologie, cînd am început să citesc Dilema. Nu se chema şi „veche“ şi, oricum, pe atunci era, la propriu, o revistă încă foarte tînără.
E adevărat că după ce am „devorat“ deja celebrul nr. 265 al Dilemei, despre Eminescu, i-am imaginat imediat o viitoare nebunie de „luări de poziţii“ în presa culturală, dar nu m-am gîndit că o să dureze atîta vreme şi aproape la aceeaşi intensitate.
Volumul acesta de povestiri a fost publicat prima dată în 1982 la Editura Kriterion din Bucureşti, într-o formă sever cenzurată din care patru texte fuseseră scoase cu totul. Abia după treizeci de ani avem, iată, şi versiunea românească a cărţii de debut a Hertei Müller, în traducerea foarte bună, ţin să subliniez, a lui Alexandru Al. Şahighian.
De cîţiva ani, proza scurtă, care înregistrează doar cîteva volume pe an, are mare noroc cu acest concurs de debut sponsorizat de UniCredit Ţiriac Bank, cu sprijinul bibliofagia.ro şi Editura Humanitas. Ajuns acum la a cincea ediţie, întîmplarea a făcut chiar ca două manuscrise cu proză scurtă să fie premiate şi publicate la tîrgul de carte din toamnă.
