Cum am devenit cronicar

Cum se-ntîmplă în basme, mi-au luat şapte ani să ajung la Dilema.

În 1996, cînd am început să citesc Dilema, eram elevul unui liceu economic din provincie unde dădeam teză la mercologie (de fapt, pe atunci nici nu era liceu, era un „grup şcolar economic, administrativ şi de servicii publice“). Dilema nu se chema şi „veche“ şi, oricum, pe atunci era, la propriu, o revistă încă foarte tînără. Nu-mi amintesc cum am ajuns s-o citesc (e posibil să mi-o fi recomandat cineva, la fel de bine însă aş fi putut-o cumpăra singur de la chioşc din curiozitate faţă de numele ei ciudat), cert e că m-a prins imediat. Nu semăna cu nimic din ce citeam eu atunci: România literară, Orizont, Convorbiri literare, Adevărul literar şi artistic, Familia, Luceafărul, Interval şi Discobolul. După cum se vede, îmi plăcea literatura, dar Dilema îmi plăcea şi mai mult. Cu atît mai mult cu cît, în fara numelor din sfera literaturii (George Pruteanu, pe vremea aceea cronicarul revistei, sau Zigu Ornea, de pildă), nu prea cunoşteam semnăturile. O vreme am ţinut chiar un fel de jurnal de lectură în care-mi notam idei, nume şi titluri de articole cu numărul de apariţie. La chioşcul din cartierul meu veneau doar două-trei exemplare, uneori n-o mai găseam, alteori îl rugam pe vînzător să-mi pună deoparte un exemplar, oricum nu o cumpăram chiar în mod regulat, deşi în debara aveam un colţ de raft unde o colecţionam. Apoi Cezar-Paul Bădescu a făcut acel dosar cu Eminescu. Parcă mi-a deschis mintea şi mi-am propus să nu mai ratez niciodată nici un număr din Dilema. E posibil că acela să fi fost chiar momentul care mi-a decis soarta de viitor cronicar literar. Am urmărit atunci luni de zile toată polemica stîrnită prin mai toate publicaţiile culturale, inclusiv atacurile la adresa Dilemei şi a semnatarilor articolelor din dosar. În final, mi-am luat inima în dinţi şi am trimis redacţiei un fel de scrisoare de solidaritate, foarte patetică şi copilărească, agresivă pe alocuri, care azi mă înduioşează, dar mă şi face să roşesc (o puteţi citi reprodusă în paginile dosarului aniversar). Cu acea(stă) scrisoare am debutat publicistic, în pagina cititorilor, în nr. 275 / 1998 al Dilemei. A fost reprodusă atunci aproape integral şi în Adevărul literar şi artistic (le-am mai scris şi lor una, mai exact dlui C. Stănescu), iar cînd s-a tipărit Cazul Eminescu (Paralela 45, 1999), Cezar Paul-Bădescu, coordonatorul volumului, a încheiat antologia de texte cu scrisoarea mea.

Am prins curaj şi, la pagina cititorilor, am scris prima dată despre bunicii mei (peste ani aveam să iniţiez şi să coordonez proiectul caritabil Cartea cu bunici), tot acolo am purtat şi prima mea polemică (cu dna Maria Niculescu din Oneşti) şi, în general, scriam atît de mult, încît la un moment dat am apelat şi la un pseudonim. (Mă rog, două.) O altă scrisoare de-a mea, publicată într-un dosar „Hyde Park“ făcut din contribuţiile cititorilor, a fost primul meu text publicat în paginile revistei. Eram deja student la Literele bucureştene, cînd Radu Cosaşu mi-a recomandat una din cronicile pe care deja începusem să le public în România literară, iar Alex. Leo Şerban a scris foarte frumos despre o reacţie de-a mea din Observator cultural care se chema „Critica ventrilocă“ şi unde mă revoltam împotriva găştilor literare. Simona Sora m-a invitat prima dată în mod oficial să scriu la un dosar, Dan Stanciu a folosit o fotografie făcută de mine şi, după fix şapte ani de la debutul cu scrisoarea despre Eminescu, Mircea Vasilescu (al cărui student la cursurile de master ajunsesem) m-a întrebat dacă nu vin să mă ocup de pagina de cultură, tocmai în locul lui Cezar Paul-Bădescu care pleca la o bursă în Germania. Prima mea zi de lucru în redacţia Dilemei deja vechi (şi în primul din cele şase sedii schimbate între timp) a fost pe 1 aprilie 2005. Mi-a purtat noroc. Peste un an aveam să scoatem şi Dilemateca, revistă care va împlini în această primăvară şapte ani.

La Dilema veche m-am format cu adevărat. După şapte ani de recenzii în România literară, Observator cultural, 22 şi Cultura (prima serie), cred că mi-am găsit stilul şi vocea aici. Tocmai pentru că e o revistă neliterară, cu un public neinteresat în mod direct de literatură, dar cu o redacţie plină de scriitori, atît de buni şi atît de diferiţi, abia aici, în acest spirit dilematic, dar relaxat şi jovial, unde încercăm să scriem cît mai clar şi mai concis, ferindu-ne cît putem de clişee şi prejudecăţi, abia aici m-am format cu adevărat. Niciunde nu m-am simţit mai liber scriind despre literatură. Şi am făcut-o în fel şi chip încă din prima zi: prima mea recomandare a fost a volumului Cele mai frumoase povestiri de Dino Buzzati; prima notă de la „3,14“ a fost despre De ce iubim femeile; primul interviu l-am făcut cu Wanda Mihuleac, curatoarea expoziţiei „Livres & cARTes“, unde poeţii Alain Jouffroy, Jean-Clarence Lambert şi Sebastian Reichmann scriau texte pe desene, picturi, colaje, serigrafii şi fotografii; primul dosar îngrijit de mine s-a numit „Cartea de consum“; prima oară am recenzat cartea Cosanei Nicolae, Canon, canonic... După cum se vede, toate debuturile mele din Dilema veche sînt legate de literatură. Cu toate astea, n-am simţit niciodată că scriu la o revistă literară (cu un anumit profil academic, de o anume direcţie culturală, orientată înspre un anume tip de literatură) şi acesta a fost şi este în continuare un mare avantaj pe care-l am faţă de ceilalţi cronicari literari: sînt foarte liber, stilistic (jargonul academic mi se pare nesuferit), ca abordare, dpdv al selecţiei cărţilor şi genului lor, al verdictului critic etc. În ciuda faptului că mulţi (încă) au prejudecata Dilemei veche ca o revistă elitistă ce are snobismul mainstream-ului cultural (după cum recent s-a pronunţat eronat un coleg de critică), scriu mult despre tineri şi debutanţi, despre cărţi mai puţin vizibile, apărute la edituri mici şi foarte mici, despre genuri nedreptăţite şi, cînd e cazul, împotriva mainstreamului literar (în destule cazuri am fost singurul care am scris negativ despre cărţi lăudate la unison - asta apropo de afirmaţia pripită a colegului meu.) Aici nu există parti-pris-uri ideologice şi agende politice (nu ne interesează opţiunile politice ale scriitorilor ca în alte reviste), nu facem compromisuri comerciale sau academice, nu avem nici simpatii geografice, nici obligaţii morale sau editoriale. La Dilema veche eu îmi permit.

Foto: M. Chivu