Scriitorul Radu Mareş a publicat, aproape în egală măsură, şi romane, şi volume de proză scurtă, situaţie rar întîlnită la scriitorii români contemporani. În excelenta sa cronică din România literară, Marius Miheţ porneşte chiar de la premisa că cele patru povestiri ale acestui volum ar fi putut alcătui un roman.
Autobiografiile starurilor pop-rock traduse la noi în ultimul deceniu pot fi numărate pe degete, aşa că orice apariţie de gen mi se pare un mic eveniment.
Cele 11 povestiri sînt inegale, unele n-au scăpat cu totul de acele neglijenţe stilistice care mă iritaseră în precedenta carte, dar oferă, fără îndoială, multe lucruri bune de citit, şi cei foarte puţini recenzenţi de pînă acum ai cărţii au avut dreptate să se arate entuziaşti.
Aţi trăit cumva pe vremea comunismului? Dacă da, atunci cu siguranţă aveţi o poveste, o întîmplare legată de o carte, un film, o melodie, un disc de vinil, o preferinţă, în fine, orice fel de bun cultural sau pasiune, una care merită povestită... Poate aţi fost un cititor împătimit şi aţi stat la coadă pentru cărţi?
Morris „Mickey“ Sabbath este un fost păpuşar sexagenar, suferind de osteoartrită progresivă, care s-a bucurat de o relativă faimă în mediile artistice undergound din anii ’50, dar care, în urma unui scandal sexual petrecut în mediul universitar, s-a văzut nevoit să-şi încheie cariera prematur şi deloc onorabil.
„Sergiu era profund mistic. Mi-a spus cîndva că la concerte, cînd dirijează, adesea vede îngeri. Înainte de fiecare concert se adîncea în rugăciune. Avea o religie proprie, făurită din împletirea budismului cu creştinismul ortodox...”.
A fost o perioadă cînd părea că blogurile literare vor deveni importante, poate chiar vor marca viitorul pieţei de carte, mai ales pe fondul dispariţiei suplimentelor culturale ale ziarelor. Dintre toate blogurile, cel numit „Terorism de Cititoare“ devenise cel mai popular.
Dincolo de situaţiile şi întîmplările relatate cu multă înţelegere pentru dramele celor nerealizaţi în viaţă sau nefericiţi în dragoste, e multă ironie în felul în care Kurt Vonnegut prezintă zbaterea umană, marile aspiraţii ale unor destine prea mărunte, micile eforturi ale celor confruntaţi cu limitele propriei condiţii.
Cînd, la finalul anului trecut, am spus că 2013 a fost, prin comparaţie cu ceilalţi ani, unul slab pentru poezie, mulţi s-au arătat indignaţi, ba chiar s-au şi supărat, ca şi cum cineva ar fi trebuit să se simtă vinovat pentru asta – ţine de o anume fatalitate a creaţiei, inevitabil fluctuantă.
Vizitînd Castelul Gruyères din vestul Elveţiei, construit după un plan tipic fortificaţiilor din Savoia şi cu o istorie ce numără vreo 19 conţi, am descoperit întîmplător Muzeul „H.R. Giger”, graficianul care, practic, a inventat imaginarul horror/SF hollywoodian.
Dacă Margaret Mazzantini este o poetă a destinului tragic al migranţilor, Pino Roveredo este un cronicar al vieţii de la periferia societăţii şi, uneori, a minţii.
Apare în romanul lui Graham Greene The End Of The Affair şi la Iris Murdoch în Under The Net, dar primul care mi-a vorbit de pub-ul The French House, şi care, în cele din urmă, m-a şi dus acolo, a fost scriitorul britanic Paul Bailey.
„Cînd ştim că un text e gata?“ este o întrebare pe care mi-o adresează frecvent cursanţii de la atelierul de creative writing şi de fiecare dată am dificultăţi în a le răspunde. De aceea mă bucur că revista Steaua dedică o anchetă punctului final: „Care este declicul care decide încheierea unei cărţi?
Muzica electronică românească de dinainte de ’89 înseamnă, din păcate, o mînă de discuri rare, ştiute de un număr atît de mic de oameni, încît dosarul de faţă are datele unui ritual de iniţiere. Cît, dar, mai ales, ce anume ştim despre muzica electronică de ieri? Putem vorbi, oare, de aşa ceva? A existat o şcoală?
Pentru mine, fenomenul muzicii electronice a început cu Dan Andrei Aldea. Eram colegi la Conservator cînd am ascultat într-o noapte, la Radio Vocea Americii, o prelucrare electronică de muzică simfonică a lui Isao Tomita. Aparatul – aveam să aflu mai tîrziu – purta numele inventatorului său: Moog.
Considerat de mulţi un scriitor de geniu, comparabil oricînd cu Goethe, înnobilat şi onorat cu titluri, (supra)numit Prinţ al poeziei în Germania, unde devenise, la începutul secolului al XX-lea, figura literară tutelară, şi distins la bătrîneţe – avea 80 de ani – cu Premiul Nobel, cînd faima lui literară se răspîndise deja în toată lumea, Paul Heyse este astăzi, din păcate, puţin cunoscut în România.
Romanul începe cu o frază sub spectrul căreia, pentru a formula astfel, stă întreaga confesiune a protagonistului anonim: „Dintre toate amintirile, din şirul fără sfîrşit al simţămintelor mele, cea mai împovărătoare este imaginea singurului omor pe care îl săvîrşisem."
Convertit la povestire după ce ne-a tot promis un roman, Florin Iaru publică de zece ani, săptămînal, cîte o schiţă în ghidul 24Fun, iar acest mod de a te exersa şi dedica genului foarte scurt este în sine demn de toată admiraţia.
Din poezia americană modernă şi contemporană s-a tradus la noi, din păcate, foarte puţin. Practic, panoramele şi antologiile apărute în limba română în perioada postbelică pot fi numărate pe degetele unei singure mîini.
Anul trecut s-a tradus şi s-a (re)publicat mai multă proză scurtă cehă, deopotrivă modernă şi contemporană, aşa că voi trece în revistă cele trei volume de povestiri, în ordinea crescătoare a valorii.
La cîteva săptămîni după moartea lui Mihai Eminescu, în numărul din 7 iulie 1889, revista Familia lansa un apel către cei care l-au cunoscut: Scrieţi amintiri! Astfel de îndemnuri s-au repetat de nenumărate ori în revistele vremii, chiar şi după 1900, deci la distanţă de decenii. Şi, după cît se pare, ele nu au fost în zadar.
Există credinţa – veche şi adînc împămîntenită – că artistul român trebuie să confirme mai întîi în Occident pentru a fi recunoscut (şi) în propria ţară. La început de an, am privit retrospectiv la ceea ce s-a întîmplat în 2013 şi aşa se face că dedicăm dosarul din acest număr artiştilor români remarcaţi în mod deosebit în Vest.
Cîte cărţi adevărate poate scrie un autor într-o viaţă? Dac-ai avut norocul să scrii una singură, poţi sta apoi liniştit: nimeni pe lume n-o să ţi-o poată lua. Acum mai bine de trei decenii, după lectura „Mendebilului“ la cenaclul lui Croh, I. Bogdan Lefter mi-a spus: „Asta e o poveste totalizatoare."
La inaugurarea oficială a Tîrgului de carte de la Göteborg din septembrie 2013, Ioana Pârvulescu, autoarea romanului Viaţa începe vineri, tradus în suedeză de Jeane Jarlsbo şi apărut la Editura 2244, a fost desemnată printre cei 12 prozatori în curs de afirmare distinşi cu Premiul European pentru Literatură.
Scriitorul american David Vann (n. 1966), invitat în toamna trecută şi la FILIT, este marea mea descoperire în 2013. Cartea lui de debut, publicată în 2009, este genul acela de carte cu poveste tare în spate, care impune automat un autor şi care obţine un succes măsurabil inclusiv în cifre.
Cum în 2013 cel mai mult m-a preocupat proza scurtă, revin cu cîteva extrase esenţiale din consistentele anchete realizate cu o parte din autorii antologiei Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Polirom), de două dintre cele mai active site-uri de carte de la noi.
Anul 2013 va rămîne, înainte de toate, anul în care Premiul Nobel s-a acordat pentru prima dată unui autor de proză scurtă. Ca şi în cazul multor alţi scriitori premiaţi cu Nobel în ultimele două decenii, Alice Munro era tradusă, în momentul distincţiei, în limba română, cu o singură carte: Prea multă fericire (trad. Ioana Opaiţ, Editura Litera).
Scrise în decurs de aproape 40 de ani, mai exact între 1974 şi 2013, cele şapte povestiri ale acestui volum nu au prea multe în comun cu ultimele romane publicate de Radu Ţuculescu – Stalin, cu sapa-nainte (2009) şi Femeile insomniacului (2012), exceptînd faptul că, în cîteva dintre ele, protagonistul este un bărbat singur sau însingurat.
În Cerul din burtă (Paralela 45, 2005; Polirom, 2010), subintitulat roman, una dintre cărţile speciale scrise la noi în anii 2000, Ioana Nicolaie descria şi înregistra experienţa gravidităţii din perspectiva transformărilor produse neîncetat în corpul, în mintea şi în viaţa femeii deopotrivă entuziaste şi speriate.
Invitată zilele acestea la Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB), ajuns la a şasea ediţie, Zeruya Shalev (n. 1959) are deja traduse în limba română o trilogie a relaţiilor de cuplu şi acest roman, Fărîme de viaţă, despre care autoarea spunea că ar fi cea mai optimistă carte a ei.
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Continui să cred şi să afirm că unul dintre cele mai coerente şi mai importante proiecte externe dedicate literaturii româneşti îi aparţine ICR-ului din Stockholm. Efectele atelierului de traducere româno-suedez, workshop început şi ţinut în 2008 în România, iar de atunci încoace la Stockholm, continuă să se vadă.
Revenind la amintirile, evocările şi portretele pe care criticul Gabriel Dimisianu le dedică scriitorilor din mai multe generaţii, unii clasici, alţii mai puţin sau chiar deloc cunoscuţi publicului larg, oricum toţi plecaţi dintre noi, trebuie să spun că oferă o lectură nostalgică.
Am spus-o de fiecare dată: dintre toţi scriitorii basarabeni contemporani, Anatol Moraru îmi place cel mai mult şi iată-l revenind cu al treilea volum de proză scurtă, care, împreună cu cel de debut şi cu Nu mă tentează (Cartier, 2011), alcătuieşte un fel de triptic al minimalismului existenţialist parodic, despre viaţa măruntă a funcţionarilor şi a micilor intelectuali din oraşele de provincie ale Moldovei.
„Lui Răzvan Petrescu nu poţi să-i iei interviu. Tu îi pui o întrebare legată de viaţă sau de artă, iar el îţi răspunde cu o bucată de proză care fie te înspăimîntă, fie te face să rîzi cu lacrimi. La urma urmelor însă, ce-ţi poţi dori mai mult de la un mare scriitor?“
A doua carte de poezie a lui Andrei Dósa, după Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit – distinsă cu Premiul Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu“ –, continuă incursiunea în vîrstele formării, de data asta însă ieşind din cadrul familial şi plasîndu-se în micul mediu al celor plecaţi să muncească pentru o scurtă vreme în State.
Polonia este o superputere în arta reportajului. Celebrul Ryszard Kapuscinski a creat o adevărată şcoală, motiv pentru care, în semn de recunoaştere, Primăria Varşoviei a instituit un prestigios premiu pentru reportaj, purtînd numele lui.
Mă încîntă ideea (exagerată, fireşte) că Nobelul literar de anul acesta s-a acordat mai curînd prozei scurte, decît lui Alice Munro, mai degrabă unui gen, decît unui autor.
Romanul de acum doi ani al lui Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea, era o ţesătură poetică de călătorii şi iubiri întinse între Transilvania, Berlin, Córdoba, Madrid şi Buenos Aires, o naraţiune întinsă ca o pînză continentală, în care mai multe personaje de mai multe naţionalităţi se mişcau prinse prin forţa stranie a hazardului şi a coincidenţelor.
Afirmam, acum doi ani, că literatura română o duce mai bine în Suedia decît în multe alte limbi de circulaţie internaţională şi vreau să mă corectez: literatura română o duce cel mai bine în Suedia.
Premiat în anul 2000 pentru volumul de debut Cîntece de sinucigaş, Nicolae Avram (n. 1966) s-a făcut remarcat cu adevărat abia un deceniu mai tîrziu, odată cu Federeii (Casa de editură Max Blecher, 2010), o carte specială, inspirată de mediul unui orfelinat, unde poetul însuşi şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.
