Construirea unei ficţiuni pornind de la o imagine este un exerciţiu clasic de creative writing, acest proces de scriere raportat la un alt tip de creaţie fiind interesant din foarte multe puncte de vedere. Urmărind cele zece povestiri scrise în oglindă cu cele zece imagini, cauţi/aştepţi momentul în care cele două creaţii se ating/intersectează, precum două obiecte stranii, care, la un moment dat, realizează o joncţiune.
Deopotrivă narativă şi lirică, descriptivă şi reflexivă, plină de umorul situaţiilor sau al replicilor, dar atinsă şi de un oarecare dramatism prin felul în care surprinde singurătatea umană, pendulînd între rememorare şi cotidian, cartea Adelei Greceanu reprezintă pentru mine poezia anului 2014.
Dosarul de faţă încearcă să analizeze şi să dezvăluie felul în care artiştii creează şi-şi răspîndesc singuri arta cu mijloace, pe canale şi în locuri neconvenţionale (de unde şi atributele: underground, experiment, alternativ, indie, punk), poate cu vizibilitate redusă, dar fără constrîngeri şi avînd controlul întregului proces.
Aşa cum o fac de vreo doi ani încoace, în ianuarie trec în revistă titlurile, mai vechi şi mai noi, ale cărţilor/CD-urilor cu poeziile şi evocările (conferinţe, texte ocazionale, publicistice) dedicate poetului.
Adevăratul Philip Roth pleacă la Ierusalim indecis să-l confrunte pe falsul Philip Roth, scopul lui principal fiind intervievarea prozatorului israelian Aharon Appelfeld, supravieţuitor al Holocaustului, pe tema memoriei şi a identităţii evreieşti.
Probabil cel mai bun lucru care s-a întîmplat, literar vorbind, în 2014, a fost efervescenţa festivalurilor literare. Şi nu mă gîndesc aici la cele cîteva aşa-zise festivaluri rezervate doar unor grupuri, cum se mai întîmplă prin Bucureşti, sponsorizate de cîte-o primărie de sector, care se ţin fără public, anunţate prin trei afişe A4.
Confruntat încă din epocă cu prejudecăţile minoratului romanului popular pentru adolescenţi, posteritatea lui Verne s-a arătat surprinzătoare, nu însă şi inexplicabilă: „Romanele lui sînt basme ale epocii moderne, care fac modernităţii concesiile necesare pentru a-şi asigura credibilitatea.“
De ce literatura română este bine tradusă şi reprezentată dincolo de Dunăre, iar noi nu ştim nimic despre literatura bulgară? Pentru că noi am avut un Institut Cultural Român care a sprijinit traducerile, un institut eficient, pe care incompetentul şi coruptul prim-ministru Victor Ponta l-a distrus între timp.
În 2011, Humanitas şi Librăria Jumătatea plină au tradus şi au tipărit versiunea grafică realizată de Edmond Baudoin a romanului Travesti de Mircea Cărtărescu. La vremea respectivă, acel roman grafic româno-francez, realizat la două mîini, una de scriitor, cealaltă de ilustrator, părea un OZN în spaţiul cultural românesc.
Un fel de enciclopedie ad usum delphini despre monarhie, despre lumea regală (la propriu şi la figurat) pe cât de fascinantă, pe atât de puţin cunoscută şi de înţeleasă.
Cînd Mariana Marin îşi publica a doua carte de poezie, Ioana Pârvulescu se pregătea pentru semidebutul într-un volum colectiv cu nu mai puţin de doisprezece alţi poeţi. E singura care a rămas în literatură din acel contingent.
Prieteni buni şi tineri studenţi la Medicină, Răzvan Petrescu şi Mihai Simion se despart cînd acesta din urmă fuge pe neaşteptate din ţară. Între februarie 1980 şi octombrie 1984, Răzvan Petrescu îi trimite prietenului său, la distanţe variabile de timp, 16 scrisori.
De 14 ani, de cînd fac critică de întîmpinare, am avut parte de toată gama de reacţii posibile din partea scriitorilor ale căror cărţi le-am recenzat, inclusiv de ameninţări cu bătaia, dar, mai nou, şi de o tentativă de şantaj. Dar pînă a ajunge la faptul uluitor care mi s-a întîmplat săptămîna trecută, simt nevoia unui preambul.
În cartea sa din 2003, So Many Books: Reading and Publishing in an Age of Abundance, scriitorul Gabriel Zaid făcea următoarea observaţie: Cititul cărţilor creşte aritmetic, pe cînd scrierea cărţilor creşte exponenţial.
Prima comedie din acest triptic de piese de teatru este o farsă suicidară. Un anume Cristian, cu probleme conjugale şi cu un împrumut pe care nu-l poate returna, decide să se arunce în gol de pe un stîlp de electricitate, nu însă înainte de a-şi anunţa tentativa cumnatului.
Comunitatea în care au loc cele opt povestiri din acest volum aparţine kibbutzului Ykhat din anii ’50, după Holocaust, în timpul guvernării lui Ben Gurion. Detaliile acestea explică temerile, idealurile şi iluziile personajelor care duc o viaţă destul de grea şi se confruntă cu probleme de ordin sentimental şi comunitar.
Fiecare are în dulap cel puţin o pereche de blugi. Adică un mic articol din istoria omenirii, pe care îl îmbracă în mod regulat pe cîmp, pe stradă, la birou sau în club. Nu purtăm nişte simpli pantaloni, ci o bucată de denim încărcată de semnificaţie istorică.
Istoria concertelor caritabile a început în ziua de 13 iulie 1985, cînd muzicienii şi promotorii Bob Geldorf şi Midge Ure au organizat Live Aid pentru a strînge bani şi a combate foametea din Etiopia.
Bosnia. Partaj sînt două cărţi într-una singură. Prima dintre acestea, şi cea mai consistentă, este inspirată de o tragedie istorică, mai mult sau mai puţin cunoscută la nivel uman, are accente politice şi este dedicată unei ţări şi locuitoarelor ei. Cea de-a doua este povestea intimă, proprie şi personală, a unei despărţiri.
Literatura încearcă să iasă din manuale şi din librării, începe să se manifeste în spaţiile publice, să-şi facă simţită existenţa şi, judecînd după audienţă, pare că reuşeşte. Fireşte că fiecare festival are dimensiunea şi publicul lui.
Agata murind este un roman psy generos, lizibil pînă la capăt şi deloc tehnic, scris cu eleganţă şi inteligenţă, profund în sensul aluvionar, un pariu îndrăzneţ, dat fiind amestecul de poetic şi sordid, cu frumuseţile şi chiar seninătatea lui în ciuda morbideţii subiectului, un roman care merită (re)citit, un roman scris acum unsprezece ani de o autoare care are în continuare multe de spus.
Cum am scris despre aproape toate cărţile scriitoarei premiate cu Nobel în anul 2009, m-am gîndit ca, în preziua evenimentului din cadrul Festivalul Internaţional de Literatură de la Iaşi (FILIT) unde este invitată zilele acestea, să fac un top 3 personal, alegînd trei cărţi favorite: un volum de povestiri, unul de eseuri şi un roman.
Literatura lui Arriaga are ceva naturalist, fantasticul este camuflat în absurd şi nebunie, iar erotismului nu-i lipseşte dimensiunea suspansului, de aceea aş spune că prozatorul mexican îşi „vînează“ cititorii contrariindu-i, uneori învingîndu-i, cu aceste micro-thrillere tragic-erotic-existenţialiste în care ororile fascinează.
Eseurile din Ecleziastul vesel sînt glosări pe marginea artei, în special a muzicii, meditaţii asupra operei artiştilor (compozitori, interpreţi, scriitori), alternînd texte care merg în profunzimile muzicologiei, cu analize politico-istorice ale dramelor est-europene.
Dacă ar fi să-i impart pe scriitori pe categorii, cea mai relevantă mi se pare distincţia scris de mînă / scris pe laptop. Dintre cei care încă mai scriu pe caiete şi agende se numără T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo şi Şerban Foarţă, iar dintre cei care au trecut definitiv la computer: Simona Popescu, Veronica D. Niculescu...
Cert e că există mai degrabă o frenezie a publicării, decît a creaţiei. Iar pe acest fond, poeţii mai vechi, beneficiind, pe de o parte, de emulaţia stîrnită în ultimul deceniu de cei nou veniţi, pe de altă parte, de propria experienţă de viaţă, s-au dovedit mai proaspeţi, mai consistenţi, mai importanţi.
În toată nebunia asta cu Ice Bucket Challenge care a cuprins planeta, am făcut un top 5 personal cu muzicienii care au dus provocarea la un nivel artistic şi de prosteală admirabil.
Nu cu mult timp în urmă, constatam că din poezia americană modernă şi contemporană s-a tradus la noi, în ultima jumătate de secol, foarte puţin. Între Antologia poeziei americane moderne şi Locul nimănui. Poezie americană contemporană au mai apărut alte şase antologii, toate intruvabile astăzi.
Weekendul acesta, în cadrul Festivalului Dilema veche de la Alba Iulia, nouă scriitori din trei generaţii vor citi poezie şi proză scurtă, în două sesiuni de lecturi publice: Lavinia Branişte, Mircea Cărtărescu, Svetlana Cârstean, Teodor Dună, Radu Mareş, Dmitri Miticov, Ioana Nicolaie, Adina Popescu şi Alex Tocilescu.
Într-adevăr, apărută la patru ani de la precedentul volum de poezie (Aerobiciclete, Brumar, 2010), această carte, intitulată pe cît de simplu, pe atît de orgolios Cartea dragostei, ţi-e mai uşor să o descrii, decît să-i înţelegi mecanismul cu totul şi cu totul impresionant
Poetul construieşte un dialog complex cu studenţii: pune întrebări, cere opinii, ţine discursuri, monologhează, devenind astfel un intermediar între studenţi şi poeţi, oferind în acelaşi timp mai multe paliere de acces spre poezie şi diversele ei formule, dar constituindu-se şi într-o subtilă meditaţie asupra naturii şi condiţiei poeziei.
Între timp am descoperit alte liste de cărţi, una mai demnă de parcurs decît alta: cele mai cool cărţi scrise vreodată, romane cult din toate timpurile, indie literatura anului 2014 & more.
Universul tematic al prozei scurte scrise de acest Cehov al Canadei, cum a fost supranumită, se dovedeşte a fi extrem de omogen. Povestirile sînt plasate cu precădere în anii ’60-’70, deşi felul în care Alice Munro îşi narează poveştile şi felul în care reuşeşte să surprindă destinul personajelor.
În povestirea „Adevărul despre expediţia Starky“, Liviu Radu ne oferă relatarea unui fotograf pus de autorităţi să descrie o descindere jurnalistică într-o zonă de conflict din Africa, expediţie terminată tragic, cu pierderea cîtorva jurnalişti.
"Dar poate că ceea ce eu numesc minciună este doar refuzul ruşilor de a face faţă realităţii. Şi poate că alegerea acestor cuvinte dure – minciună şi ineficienţă – este greşită."
"Conflictul israeliano-palestinian nu e un western. Nu e o luptă între bine şi rău, ci o tragedie în cel mai vechi şi precis sens al cuvîntului: o încleştare între dreptate şi dreptate..."
James Joyce era un tînăr de 22 de ani cînd a scris prima povestire a acestui volum. Cum am menţionat şi cu altă ocazie, primele proze au apărut în Irish Homestead, publicaţia unei organizaţii agricole, la îndemnul unui redactor impresionat deopotrivă de talentul şi de sărăcia tînărului Joyce.
Conform propriei prezentări, Iuliana Alexa este literat prin educaţie, jurnalist din pasiune şi redactor-şef al revistei Psychologies – o revistă în care mereu găseşti lucruri inteligente de citit şi într-un limbaj accesibil. Dovadă şi acest volum care adună nu mai puţin de 35 de interviuri, iniţial publicate în revistă.
Mă dau în vînt după liste şi topuri. Nu sînt dintre cei care strîmbă din nas şi le găsesc mereu nerelevante pentru că niciodată complete. Dimpotrivă, pe mine topurile mă amuză şi mă relaxează şi găsesc că nu e nimic mai distractiv decît un top sau o listă în faţa cărora să-mi verific propriile idei sau gusturi.
Volumul de proză scurtă al premiatului regizor Dan Alexe este cea mai proastă carte de ficţiune, publicată de o editură de prestigiu, pe care am citit-o de la orice titlu al Doinei Ruşti încoace.
În fond, nu e nici o diferență între un roman bine gîndit și scris și un proiect bine gîndit și implementat. Și pe hîrtie, și în viață, ceea ce facem trebuie să inspire și să folosească celorlalți, tuturor.
A fost nevoie să se-mplinească 70 de ani de la moartea lui Joyce şi opera lui să intre în domeniul public pentru a putea citi din nou cărţile irlandezului în limba română.
În ultima vreme, Tom Ford, Isabel Marant, Yves Saint Laurent şi Oscar de la Renta au introdus în colecţiile lor elemente din portul românesc; la fashion week-uri şi la bienale, folclorul s-a dovedit a fi cea mai fresh sursă de inspiraţie.
Între 2010 şi 2013, Editura Humanitas a publicat, într-o serie de autor, toată opera lui Dinu Pillat, inclusiv romanul inedit Aşteptînd ceasul de apoi, carte prezentată şi analizată de Gabriel Liiceanu, în toată istoria ei nefericită.
Destinul a făcut ca această a cincea carte de poezie a lui Andrei Bodiu să apară postum. Citite acum şi astfel, multe poeme par că au un aer premonitoriu. Versul cu care se încheie chiar primul poem al cărţii devine şi un fel de laitmotiv metaforic pentru felul în care Andrei Bodiu percepe şi descrie lumea.
