Ciorne, versiuni, notiţe

● Revista Steaua nr. 7-8 / 2014, www.revisteaua.ro. 

Ultima dată cînd am scris despre revista Steaua (nr. 1-2/2014), am făcut-o cu prilejul anchetei realizate de Ruxandra Cesereanu pornind de la întrebarea „Care este declicul (psihologic, sufletesc, artistic, tehnic) care decide încheierea unei cărţi?“. Ancheta din acest număr vine să chestioneze şi mai departe actul creaţiei, întrebîndu-i pe scriitori despre versiunile, ciornele şi bruioanele manuscriselor, despre planurile de lucru, notiţele şi fişele necesare scrierii unei cărţi. Răspund treisprezece scriitori – prozatori, eseişti, poeţi –, unii dintre aceştia exemplificînd cu fotocopii ale manuscriselor sau cu transcrieri ale variantelor succesive de text, majoritatea răspunsurilor fiind, în ciuda inerentelor diferenţe de viziune şi abordare, chiar surprinzător de detaliate, oricum substanţiale şi lămuritoare asupra procesului îndelung, stratificat, al creaţiei.

Dacă ar fi să-i impart pe scriitori pe categorii, cea mai relevantă mi se pare distincţia scris de mînă / scris pe laptop. Dintre cei care încă mai scriu pe caiete şi agende se numără T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo şi Şerban Foarţă, iar dintre cei care au trecut definitiv la computer: Simona Popescu, Veronica D. Niculescu, Alexandru Vakulovschi şi Radu Vancu, ceilalţi neexprimîndu-şi predilecţia pentru un instrument sau altul de scris. Alte posibile distincţii ar fi între cei care lucrează mult pe manuscrisul iniţial, produc multe variante de text, şi cei care nu au reguli clare de redactare; între cei care sînt foarte conştienţi de felul în care construiesc o operă şi cei care fac asta dintr-un fel de instinct, neştiind cum să-şi explice opţiunile din timpul (pre)lucrării unui text.

T.O. Bobe, care e un stilist, nu putea scrie decît de mînă: „Caietele ar fi imposibil să funcţioneze drept o cutie neagră, la figurat, a cărţii, una care să ajute pe cineva să-mi reconstituie logica de atunci şi succesiunea deciziilor. Asta pentru că într-un caiet pot fi fragmente de cîte cinci, şaisprezece sau douăzeci şi şapte de pagini din două sau trei povestiri diferite şi pentru că de cele mai multe ori notiţele, schemele, paşii mărunţi de urmat erau pe foi volante aflate undeva la îndemînă.“ Tot un „tradiţionalist“ este şi Radu Pavel Gheo: „Îmi scriu textele de ficţiune şi eseurile mai întîi pe hîrtie, cu cerneală neagră, şi abia apoi le transcriu. Nu pot scrie altfel – mi se pare că literatura cere aşezare, iar scrisul, chiar scris. Iar atunci cînd transcriu (digitalizez), redactez şi modific destul de mult; dar asta e altceva. Aşa că eboşele, bruioanele, atîtea cîte or fi, sînt de obicei înghesuite prin tăieturile manuscrisului.“ De altfel, răspunsul foarte detaliat al lui Radu Pavel Gheo despre cum şi-a făcut schema desfăşurării poveştii romanului Noapte bună, copii!, precum şi felul în care şi-a căutat informaţiile, tot felul de informaţii necesare, rămîne un text exemplar (prin care, în faţa mea, cel puţin, şi-a cîştigat o dată în plus respectul de romancier) despre cum se construieşte o carte pe un şantier de fişe: „Lumile ficţionale nu-şi permit să fie strîmbe de la început.“ Angelo Mitchievici scrie un foarte frumos eseu nu despre parcursul cărţii de la manuscris la variante definitive, ci despre primul impuls de a scrie, ce îl provoacă, ce hrăneşte scrisul: „Declicul pentru mine nu este tocmai o frază în adevăratul sens al cuvîntului, ci o frază-imagine, o frază-muzicală, iar acea frază conţine o emoţie anume. Imperiul emoţiilor e vast şi neînregistrabil, vocabularul său de stare civilă este modest şi lipsit de relevanţă. În mod cert, nu pot să scriu dintr-un sentiment de bucurie, de preaplin, de satisfacţie. Am nevoie de o stare de disconfort, scrisul este rezultatul disconfortului şi al unei absenţe. A mea din propria mea viaţă. Scriu doar cînd sînt trist, dar această melancolie nu are un reper precis, nu devin melancholic «pentru că», «din cauză că» şi aici nomenclatorul cauzelor poate fi completat de orice secretar al sentimentelor… O solitudine ilizibilă, dizidentă şi o frumuseţe a nimicului infuzată unei clipe oarecare se află în dorinţa mea de a scrie. Acel colţ şi nu altul îmi declanşează mereu aceeaşi emoţie, mă pot duce să îmi iau «inspiraţia» de acolo, să mă las chimic invadat de otrava acelei tristeţi incomensurabile sau pur şi simplu o pot evoca pentru a scrie. Cu asta începe orice povestire, indiferent de cum va evolua, cu o tristeţe fără obiect.“

Simona Popescu face un omagiu al re-re-rescrierii, proces în care, deşi tot ce contează este ultima versiune, în subsolul întunecat se produc energiile: „Versiunile, replicile, duplicatele, clonele, avatarurile textuale fac parte deja din felul meu de a structura un obiect literar. Re-re-rescrierea a devenit chiar un principiu de lucru. Rescriu, adică reordonez, remixez, revizui, reformulez, refolosesc, repermutez, reanclanşez, regrupez, restaurez, reintegrez, reînnod, recristalizez, repercutez, rejectez, reînsufleţesc, fac să recircule «fluidele», recorelez, mă (re)angajez în traficul lexical, adaug oglinzi retrovizoare, reconstruiesc, renunţ, îmi reamintesc altfel, reactivez protoversiunile, relansez, revizitez, realtoiesc, (de)reglez, retrăiesc, redistribui, recircul lucruri, reasociez, reduc, reîntregesc, reîncarc, recuperez, revin, reorientez, readuc în discuţie, respir. Prin repetiţie, creez diferenţă (cum am aflat, cu uşurare, de la vitalul, pentru mine, Deleuze). Aşa că m-am hotărît la un moment dat, acum cîţiva ani, să fac din asta (din reluări, recidivări etc.) chiar o temă a acestor «lucrări» ale mele – care conţin mai multe începuturi şi mai multe sfîrşituri. Începuturile ar fi putut duce, fiecare, spre altă spiral.“ Veronica D. Niculescu, deşi scrie pe computer, rescrie ulterior de mînă: „Cartea zice că e gata (dar se preface), se dă pe imprimantă, se ia de pe foc şi se lasă deoparte, la răcit. Apoi încep recitirile, iar şi iar, pe hîrtie. Se scrie pe margine. Se corectează, se adaugă şi mai ales se taie, se taie. Se înconjoară cîte un întreg paragraf, uneori cîte o pagină, şi după multe ezitări se taie cu două diagonale, mai ezitante sau mai hotărîte, iar în loc de acea pagină se scrie o singură frază, concentrată. Uneori e aşa. Alteori se scrie pagină nouă, cu pixul, pe dosul paginii imprimate. Aşa arată toate «manuscrisele» mele, pe ele se poate vedea ce am lucrat de mînă practic doar după momentul clicului. Însă am schiţe, planuri şi chiar şi desene cu personajele aproape la fiecare carte.“ Mai răspund Ioan Stanomir, Andreea Răsuceanu, Margento („orice manuscris de poeme este un performance în desfăşurare“), Andra Rotaru („scrisul e un fel de jurnal al tuturor celor prin care trecem“), Corina Sabău („mi-e imposibil să scriu despre cum scriu“), Radu Vancu („ştergeam cuvintele sau versiunile cu linii groase, treceam de zeci de ori pixul pe deasupra lor, ca să nu mai vadă nimeni erorile grosolane trimise în obliviune“).

În afara anchetei, mai e de citit un eseu foarte interesant semnat de grupul de performance Margento şi intitulat „Mize ale poeziei de azi“ despre metamorfozele poeziei în epoca digitală, dar şi o regretabilă recenzie făcută de Virgil Stanciu romanului lui Philip Roth, Teatrul lui Sabbath (traducere de Iulia Gorzo, Editura Polirom, 2014), recenzie care conţine astfel de afirmaţii de cititor pudic, nu doar lezat, ci de-a dreptul revoltat pe ce-şi poate permite literatura: „pagină după pagină pluteşte în gînduri şi comentarii pornografice, ajungîndu-se în final la o adevărată orgie prelungită a lubricului şi pornograficului“, „autoarea versiunii româneşti foloseşte fără a roşi o limbă românească pliată pe necurăţenia verbală a originalului, apelînd la toate obscenităţile care te îngreţoşează“ sau „o carte care trebuie ocolită de către cei ce-l preţuiesc pe autorul volumelor cu adevărat reprezentative.“ De mult n-am mai citit o recenzie atît de obtuză, limitată, chiar tendenţioasă, căci dintre toţi recenzenţii cărţii, unii numind romanul capodoperă (Frank Kermode, James Wood, William Pritchard), Virgil Stanciu o citează doar pe japoneza Michiko Kakutani care, într-adevăr, a scris o cronică negativă acestui roman antijaponez. „Proza lui Roth în acest roman este scrisă admirabil, dar e insuportabil de murdară. Cititorul are nevoie de nervi de oţel pentru a suporta cele cinci sute de pagini de filth. Este un discurs epic profan, pervers, grotesc şi dezgustător.“ Din fericire, literatura se scrie (dintotdeauna) şi astfel, şi nu toţi cititorii sînt atît de slabi de înger. În al doilea rînd, Teatrul lui Sabbath este o foarte puternică, deopotrivă comică şi tristă, şocantă şi emoţionantă carte despre dragoste, ratare şi moarte, mai ales, moarte. În cele cinci sute de pagini, nu e mai mult filth decît compasiune faţă de mizerabila şi vulnerabila condiţie umană. Păcat că Virgil Stanciu a citit şi a rămas doar cu propriile spaime, scîrbe şi dezgusturi; ar fi putut descoperi profunzimea şi frumuseţea din spatele a ceea ce criticii americani consideră a fi probabil cel mai bun roman al lui Roth. Cît despre excelenta traducere a Iuliei Gorzo, slavă Domnului că există şi astfel de cărţi pentru a mai dezmorţi limba română!