Partea nevăzută a coroanei

- mistere, ciudăţenii, drame -

Cartea lui Alexander von Schönburg s-ar fi putut intitula, la fel de bine, Tot ceea ce aţi dorit să ştiţi despre Regi, dar nu v-a trecut prin cap să întrebaţi - un fel de enciclopedie ad usum delphini despre monarhie, despre lumea regală (la propriu şi la figurat) pe cât de fascinantă, pe atât de puţin cunoscută şi de înţeleasă. Lumea regilor este un adevărat Univers - vechi de mii de ani, luminos şi impozant, bizar şi misterios, cu legi şi reguli proprii, insuficient explorat, de care te apropii cu respect, teamă şi curiozitate, care fascinează tocmai prin atribuţiile sale ieşite din comun şi la ale cărei sacre raţiuni, ca simplu muritor, nu ai acces. Cum spunea cineva: „Misterul constituie miezul regalităţii, nici lumina zilei nu are voie să pătrundă”.

Autorul este jurnalist, dar asta nu l-ar fi ajutat dacă nu ar fi beneficiat şi de calitatea de insider în lumea regală. Căsătorit cu o strănepoată a Reginei Elisabeta a II-a, Alexander von Schönburg a devenit un fel de prinţ. Un prinţ novice care a trebuit el însuşi să deprindă felul în care funcţionează această lume plină de istorie şi glorie, de fast şi protocoale, o lume în care nu s-a integrat niciodată pe deplin, dar pe care a ajuns s-o înţeleagă şi s-o îndrăgească. Din fericire, Alexander von Schönburg, el însuşi provenind dintr-o familie nobiliară, este genul de jurnalist care se apropie cu dragoste şi respect de subiectul său. „Nu aş scrie cartea aceasta dacă nu aş avea o slăbiciune pentru regi”, mărturiseşte el chiar la început, nu doar pentru a ne câştiga încrederea, dar şi pentru a-şi arăta motivaţia sentimentală a demersului său. În fond, cartea lui nu dezvăluie secrete menite să compromită sau să trimită în derizoriu regalitatea, întreprinderea lui nu-şi propune să arate că „Împăratul este gol”, ci revelează părţile (mai) puţin cunoscute fără de care regalitatea nu poate fi înţeleasă în toată complexitatea ei.

Asta nu înseamnă însă că nu avem parte de istorii picante, anecdote, curiozităţi şi alte trivia, dimpotrivă. Un capitol întreg, intitulat „Ce fac regii când sunt en famille?”, se ocupă cu retrospectiva guvernantelor, valeţilor, majordomilor şi secretarilor care au scris cărţi cu dezvăluiri despre viaţa privată a familiilor regale în serviciul cărora au lucrat. Comentează însă Alexander von Schönburg: „Nouăzeci şi nouă la sută din ce se cunoaşte până acum, chiar şi din surse cât de cât serioase, sunt nerozii”. Cu toate astea, aflăm, printre multe altele, că Regina Mamă nu mănâncă niciodată usturoi şi este alintată „Cârnăcior” de către soţul ei; Carol cel Mare a avut la curtea sa primul elefant din Europa; regii îşi fac cadou inclusiv căşti de duş şi pernuţe imprimate (în fiecare an Palatul Buckingham primeşte între opt şi douăsprezece mii de cadouri); Ferdinand I al Austriei credea că vulturii au două capete ca în blazonul familiei; guvernul albanez a dat anunţ la ziar, în 1923, pentru găsirea unui nobil englez în vederea încoronării lui drept rege; educaţia tinerilor prinţi şi prinţese implică deprinderea conversaţiei cu... obiectele de mobilier; în primul secol d. Ch. părul lung era semnul demnităţii regale supreme, şi nu coroana sau sceptrul a căror modă a apărut abia în Evul Mediu baroc; Brunei este cea din urmă monarhie ereditară absolutistă de pe glod; Simeon al Bulgariei a fost ultimul rege-copil din Europa; protocolul imperial îi interzice regelui Japoniei să-şi cunoască ginerele; până acum un secol, mânăstirea şi otrava erau modalităţile de „divorţ” ale cuplurilor regale; Regele Soare se pare că ar fi făcut toată viaţa doar trei băi generale; Ioana a Castiliei şi-a iubit atât de mult soţul, pe Filip cel Frumos, încât după moartea acestuia l-a îmbălsămat şi cina cu el alături; contele Hülsen-Haeseler a murit de inimă la un party îmbrăcat fiind într-un tutu; mai toţi angajaţii Palatului Buckingham sunt gay ş.a.m.d. Niciuna dintre aceste istorii sau informaţii nu sunt însă crime de lezmajestate, ci aduc monarhiei beneficiul de a o apropia de oameni făcând-o, după caz, şi mai interesantă sau mai umană, în fine, de a reduce, în mentalul colectiv, distanţa dintre popor şi capetele încoronate.

Însă cu adevărat remarcabil la cartea lui Alexander von Schönburg nu este atât privirea relativ indiscretă dincolo de cortina regală dezvăluind, cu măsură, pompa şi absurdul unor ceremonii şi al unor reguli, cât felul în care, pornind de la întrebări pe cât de legitime, pe atât de banale („de ce stă regele pe un tron?”, „de ce poartă coroană?”, „de ce nu au cărţi de credit?”, „ce ţine regina în poşetă?”, „de ce sunt mai afectuoşi faţă de cai decât faţă de oameni?” etc.), reuşeşte să ajungă la esenţele regalităţii explicându-i resorturile religioase, politice şi istorice. Altfel spus, privirea lui Alexander von Schönburg nu se opreşte în saloanele şi în dormitoarele regale, ci parcurge sute de ani de istorie şi mii de pagini de documente. Demersul lui este, fundamental, antropologic (de altfel, James Frazer şi Norbert Elias sunt autorii cel mai citaţi) şi, cu aerul că se ocupă de viaţa privată a regilor, face, de fapt, un fel de istorie a regalităţii care combate, indirect, foarte multe prejudecăţi, arătând printre altele, de pildă, forţa pe care o aveau mistica-religioasă şi legendele în faţa contextului istoric sau felul în care luxul şi ceremonialul de curte erau justificate mai ales prin funcţia lor politică, fiind  adevărate instrumente ale puterii. Referitor la aceasta, spune Alexander von Schönburg: „Nu trebuie uitată esenţa sacră a etichetei de curte; în definitiv, maeştrii de ceremonie organizatori ai solemnităţilor regale laice cunoşteau prea bine desfăşurarea marilor liturghii.”

Regele nu este doar o fiinţă ciudată, uneori şi sacră, dar şi una tragică. Dincolo de faptul că are un destin prescris, viaţa sa sentimentală nu-i aparţine, este o problemă de stat, şi rămâne pe viaţă prizonierul preceptelor, ritualurilor şi etichetelor, adeseori este şi greşit înţeles, chiar minimalizat prin trivializare. Cum spune autorul, la un moment dat, „a fi rege este nu de puţine ori o povară cu totul dezagreabilă; nu numai că-ţi petreci viaţa într-un soi de cămasă de forţă rituală, dar nu este nicio plăcere să fii mijlocitor între cer şi pământ şi, în acelaşi timp, răspunzător de toate belelele de aici, de jos.” Se desprinde din lectura acestei cărţi figura mai degrabă tragică a monarhilor. Un capitol foarte delicat fiind cel intitulat „De ce regele nu are voie să fie prea înţelept?” în care Alexander von Schönburg abordează problema politicii căsătoriilor dinastice care s-au soldat, de-a lungul secolelor, cu incesturi „mai mult sau mai puţin sistematice”, consangvinitatea fiind cauza principală a idioţeniei şi a degenerescenţei crescute în rândul regilor. Dar, cum spune un lord, regii oricum nu au nevoie să se evidenţieze prin înţelepciune şi clarviziune, un bun monarh trebuie să-şi justifice rangul şi existenţa nu prin guvernarea propriu-zisă sau prin exprimarea liberă a opiniilor politice, ci prin rolul simbolic „de a fi venerat şi a întruchipa identitatea statului”.

Din această perspectivă, nu e deloc surprinzător faptul că ultimul capitol, şi cel mai dramatic, este cel intitulat „Cum trebuie să moară un rege?”. Începe astfel: „Un rege trebuie să moară violent. Sună nemilos, dar se bizuie pe ideea străveche că imperiul ar putea să sufere prejudicii de îndată ce suveranul începe să dea semne de slăbiciune. Şi prejudiciile trebuie preîntâmpinate.” Regicidul ritual festiv a fost practicat frecvent în monarhiile tribale şi chiar în zorii regatelor germanice (se pare că regele danez Domaldi a fost „sacrificat” de supuşii săi după doar trei recolte compromise), iar ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea din timpul Revoluţiei franceze din 1793, prin care Europa şi-a pierdut cea mai veche monarhie, îi prilejuieşte lui Alexander von Schönburg o docu-proză în sine, una dintre cele mai amănunţite şi mai emoţionante relatări din această carte care, altfel, se încheie cu tragedia modernă a masacrului din iunie 2011 a familiei regale nepaleze, una dintre cele mai vechi monarhii din lume.

Tot ceea ce aţi dorit să ştiţi despre Regi... devine, astfel, şi o istorie a măririi şi decăderii regalităţii, ilustrarea pierderii treptate a sacralităţii într-o lume tot mai dezvrăjită. O frumosă şi emoţionantă poveste pentru oameni mari.

Alte cărţi ale lui Alexander von Schönburg traduse în limba română găsiţi aici.