Care sînt băieţii buni: palestinienii sau evreii?
Am pus acest titlu ca să-l citiţi pe Amos Oz, din al cărui eseu Cum să lecuieşti un fanatic (traducere de Dana Ligia Ilin, Humanitas, 2007) transcriu acum un fragment, deşi îmi vine să transcriu aici întreaga carte pentru felul lucid şi nepartinic de a trata acest conflict care face victime nu de ieri, de azi, ci de jumătate de secol. Pentru a afla ce compromis geo-politic propune scriitorul evreu, un compromis cu cîştiguri şi pierderi de ambele părţi, va trebui însă să citiţi tot eseul. Aşadar:
„Care sînt băieţii buni? Asta vrea să ştie întotdeauna, mai întîi de toate, orice european plin de intenţii bune, orice european de stînga, orice european intelectual, orice european liberal. Care sînt ăia buni din film şi care sînt ăia răi. Din acest punct de vedere, cu Vietnamul a fost simplu: vietnamezii erau victimele, americanii erau ăia răi. Tot aşa şi cu apartheid-ul: îţi dădeai seama imediat că apartheid-ul e o crimă, şi era dreaptă lupta pentru drepturile civile, pentru eliberare şi egalitate, pentru demnitatea umană. Încleştarea din colonisalism şi imperialism, pe de o parte, şi victimele colonisalismului şi imperialismului, pe de altă parte, pare destul de limpede – îi poţi deosebi pe cei buni de cei răi.
Cînd ajungem la bazele conflictului israeliano arab, şi mai ales ale celui israeliano-palestinian, lucrurile nu mai sînt atît de simple. Conflictul israeliano-palestinian nu e un western. Nu e o luptă între bine şi rău, ci o tragedie în cel mai vechi şi precis sens al cuvîntului: o încleştare între dreptate şi dreptate, o încleştare între o revendicare foarte puternică, profundă şi convingătoare, şi alta foarte diferită, dar nu mai puţin convingătoare, nu mai puţin puternică, nu mai puţin umană.
Palestinienii sînt în Palestina pentru că Palestina este patria poporului palestinian, unica lui patrie. Aşa cum Olanda este patria olandezilor, sau Suedia patria suedezilor. Evreii israelianei sînt în Israel pentru că nu există altă ţară din lume pe care evreii, ca popor, să o poată numi patrie. Ca indivizi da, însă nu ca popor, nu ca naţiune. Palestinienii au încercat, călcîndu-şi pe inimă, să trăiască în alte ţări arabe. Au fost respinşi, uneori umiliţi şi persecutaţi de aşa-zisa familie arabă. Au fost făcuţi să conştientizeze în cel mai dureros mod palestinisnismul lor; n-au fost acceptaţi de libanezi sau de sirieni, de egipteni sau de irakieni. Au fost siliţi să înveţe pe pielea lor că sînt palestienieni şi că aceasta este singura ţară căreia îi aparţin. Într-un fel ciudat, evreii şi palestinienii au avut o experienţă istorică destul de asemănătoare. Evreii au fost izgoniţi din Europa, părinţii mei au fost izgoniţi din Europa acum vreo 70 de ani. Aşa cum palestineinii au fost întîi izgoniţi din Palestina şi apoi şi din ţările arabe, sau aproape la fel. Cînd tata era copil, în Polonia, străzile din Europa erau pline de graffiti: Evreilor, căraţi-vă în Palestina! Cînd tata a mers din nou în Europa, după 50 de ani, zidurile erau acoperite de noi graffiti: Evreilor, căraţi-vă din Palestina! […]
Iată o veste proastă pentru domniile voastre: unele conflicte sînt foarte reale, sînt mult mai grave decît o simplă neînţelegere. Acum iată şi vestea senzaţională: nu există vreo neînţelegere esenţială între arabii palestinieni şi evreii palestinieni. Palestinienii vor ţara pe care o numesc Palestina. Au motive foarte solide să o dorească. Evreii israelieni vor exact aceeaşi ţară, din exact aceleaşi motive, ceea ce asigură o înţelegere perfectă între cele două părţi şi o imensă tragedie. […]
Prin urmare, dacă aveţi o fărîmă de simpatie de oferit, acum este momentul să o daţi celor doi pacienţi. Nu mai alegeţi între poziţia pro-Israel sau pro-Palestina. Trebuie să fiţi pro-pace.”
Vizualizaţi aici un clip animat cu istoria conflictului.
