La moartea scriitorului

Am scris acest text acum opt ani la moartea scriitorului Gheorghe Crăciun. A apărut în revista Dilemateca nr. 10/2007. Îl reiau aici în semn de omagiu pentru un scriitor pe care l-am apreciat foarte mult.

„Moartea aparţine întotdeauna celor prea lucizi sau celor prea slabi.” 

(Gheorghe Crăciun,  8 mai 1950 - 30 ianuarie 2007)

De ce suferă criticul la moartea scriitorului?

Am fost dintotdeauna convins că un critic literar bun îşi scrie cronica avînd un anume sentiment al tributului. Opera este o virtualitate pe care interpretările criticilor o legitimează. Dar, dacă literatura este fanta către alte realităţi, revelate abia de către scriitor, nu e mai puţin adevărat că tot literatura e şi un bun prilej pentru critic să-şi formuleze propriile sensuri. Ipotezele criticului nu se pliază pur şi simplu pe operă, uneori ele determină literatura să se conformeze propriei lui viziuni. Astfel, criticul nu rămîne doar un revelator, devine el însuşi creator.

Criticul care are conştiinţa acestei simbioze creatoare îi este recunoscător scriitorului pentru acel sîmbure de cvasi-ireductibil pe care orice operă mare îl conţine aproape în mod necesar. Căci, fără acest potenţial, criticul rămîne doar un sclav al scriitorului, prizonierul unei cărţi străine cu gratii în loc de coperte. Tributul de care vorbeam vine din faptul că, deseori, criticul se proiectează în operă sfîrşind prin a se descrie pe sine. Şi el ştie asta, chiar dacă nu întotdeauna. Încrîncenarea dintr-o cronică negativă înseamnă, în fond, frustrarea în faţa unei surse de inspiraţie sărace.

Aşadar, de ce suferă criticul la moartea scriitorului? De singurătate. 

Scriitorul şi criticul sînt cele două mîini din gravura lui Escher. Se desenează şi se inspiră reciproc: numai împreună rotunjesc sensul literaturii şi pe al Lumii. Borges ar spune că scriitorul şi criticul sînt faţa şi reversul unui text uriaş în care trăim cu toţii.

Mărturisesc, fără jenă şi fără ipocrizie: cărţile lui Gheorghe Crăciun m-au făcut un critic literar mai bun. Zecile de fişe extrase din cărţile lui, pentru a fi citite şi răscitite şi după ce lectura se va fi terminat, mi-au provocat spiritul critic, mi-au inspirat interpretări subtile, au conturat judecăţile mele teoretice şi mi-au rafinat expresia literară. Dacă astăzi pot scrie texte critice juste şi literatură bună, asta o datorez şi lui Gheorghe Crăciun. Şi cît aş vrea ca şi textele mele critice să nu-l fi lăsat indiferent! O să-mi spuneţi că sînt patetic şi că exagerez cu retorica memorială, dar eu ştiu cel puţin o frază a lui - atît de simplă, habar n-am unde am citit-o - care mi-a rafinat... emoţiile erotice: „să simţi prin cot muşchii încordaţi ai abdomenului unei femei care rîde alături de tine”.

Cînd i-am luat interviul pentru Dilemateca nr. 4, eram deja vecini de cartier şi mă mîndream cu asta. M-a invitat de cîteva ori să vedem împreună meciurile din Champions League. Ţin minte un meci în care Steaua a jucat lamentabil, meci pe care l-am comentat apoi cu năduf dînd pe gît bere după bere şi ronţăind alune ca nişte adevăraţi microbişti. Se pricepea la fotbal şi mă pregăteam să-l „denunţ” lui Radu Cosaşu. Pe măsura inteligenţei erau doar modestia şi amabilitatea lui. Îl iubea mult pe pisicul Tigru despre care, în ancheta de luna trecută, a scris un text splendid. Aflînd că am crescut la Horezu în mijlocul cailor, mi-a împrumutat o antologie cu texte literare despre cai. Admirasem scriitorul, ajunsese să-mi placă omul. 

Aş fi vrut să-l cunosc mai bine. Era un scriitor de o inteligenţă rară, cu greu puteam să-l contrazic, iar, cînd nu cădeam de acord, discuţiile cu el erau de o consistenţă a ideilor entuziasmantă. Gheroghe Crăciun este unul dintre acei scriitori pentru a căror literatură aş face orice efort critic. O să-mi lipsească să scriu despre noile sale cărţi, o să duc dorul conversaţiilor cu el, o să suport cu greu să trec zilnic pe lîngă blocul de pe str. Pădureni unde locuia... 

Deodată dau peste numărul lui de telefon în memoria celularului meu, întîmplător deschid agenda la pagina în care mi-am notat codul de la interfonul scării sale, dar eu ştiu că hazardul nu are nimic de-a face cu moartea lui insuportabil de prematură, el care şi-a notat undeva în jurnal: „Scrisul e o încercare de mîntuire.” Acolo Sus, era nevoie de un scriitor adevărat care să lucreze la textul Lumii. E singura consolare pe care o găsesc.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Citiţi aici un poem inedit de Gheorghe Crăciun.

Foto: Ioana Bîrdu