Audio-memoriile scriitorilor

● Dinu Pillat, Aşteptînd ceasul amintirilor, Editura Casa Radio, 2013. 

Între 2010 şi 2013, Editura Humanitas a publicat, într-o serie de autor, toată opera lui Dinu Pillat, inclusiv romanul inedit Aşteptînd ceasul de apoi, carte prezentată şi analizată de Gabriel Liiceanu, în toată istoria ei nefericită: „Confiscat de Securitate în 1959 şi devenit corp delict în procesul lotului Noica, romanul Aşteptînd ceasul de apoi părea definitiv pierdut. După o jumătate de secol, în 2010, dactilograma a fost descoperită în Fondul Bibliotecii CNSAS din sediul Arhivelor de la Popeşti-Leordeni. «Speram să se schimbe regimul şi să-l pot publica», ar fi spus Dinu Pillat despre roman la interogatoriul din 24 februarie 1960. «M-am inspirat din psihoza mistică a mişcării legionare, nu l-am scris cu intenţie subversivă.» Mai mult, cititorii vor vedea că, prin atitudinea critică a autorului faţă de această mişcare, cartea pentru care a fost învinuit este dovada însăşi a nevinovăţiei sale.“

Acest CD – Aşteptînd ceasul amintirilor, care conţine singurele şapte înregistrări cu vocea scriitorului, realizate la Radio în perioada 1967-1970 (Dinu Pillat avea să moară cinci ani mai tîrziu) – vine astfel să întregească opera reeditată pe hîrtie. Cele şapte eseuri rostite la Radio sînt însă foarte inspirat montate într-un documentar realizat de Anca Mateescu, care se completează cu alte şase mărturii despre scriitor, semnate de Theodor Enescu, Virgil Ierunca, Cornelia Pillat, Remus Niculescu, Sandu Lăzărescu şi Alexandru Paleologu, toate aceste voci contribuind la conturarea unui interesant audio-portret al acestui fin intelectual. Descrie Anca Mateescu în booklet-ul CD-ului circumstanţele colaborării lui Dinu Pillat cu Radioul: „După ispăşirea anilor de detenţie politică, Dinu Pillat nu va mai scrie niciodată literatură... Arestîndu-i romanul şi pedepsindu-l exemplar pentru această carte, autorităţile comuniste au blocat definitiv orice dorinţă a lui Dinu Pillat de a mai scrie ficţiune. Colaborarea lui Dinu Pillat cu Radio-ul a fost posibilă doar în perioada de relativă destindere a anilor ’68-’70 şi a fost una «dificilă». Scriitorul era fost deţinut politic, iar închisoarea îi accentuase caracterul intransigent, Dinu Pillat nefiind dispus să facă nici un fel de concesii ideologice. Ştiu din poveştile redactorilor din anii ’60 care au colaborat cu el că, în momentul în care «viza politică» a început să-i cenzureze textele, colaborarea sa cu instituţia noastră a încetat. În fonoteca Radio-ului s-au păstrat doar aceste cîteva înregistrări cu vocea lui.“

Prima dintre înregistrări, şi cea mai personală, este un portret pe care Dinu Pillat i-l face lui G. Călinescu, căruia i-a fost asistent la Catedra de istorie a literaturii române şi sub îndrumarea căruia şi-a susţinut doctoratul în 1947. Îndepărtat de la facultate în urma unei prime serii de epurări politice, Dinu Pillat va fi readus de G. Călinescu în cadrul academic, în toamna lui 1956, pe un post de cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, al cărui director devenise între timp. Arestarea de peste numai trei ani şi condamnarea în urma aşa-numitului proces al intelectualilor Noica – Pillat îi vor întrerupe din nou traseul academic. Nu mai insist şi pe alte detalii biografice sau legate de celebrul proces, căci se regăsesc în detaliu în înregistrările mărturiilor despre scriitor. Voiam însă să subliniez relaţia profesională apropiată pe care tînărul Dinu Pillat a avut-o cu G. Călinescu, profesorul căruia îi dedică un foarte frumos, deopotrivă amuzant, emoţionant şi cald portret în prima înregistrare a acestui CD. Aflăm detalii simpatice din „cadrul domestic“ al marelui critic, cum ar fi, de pildă, că: obişnuia să-şi privească „mica curte-grădină cu binoclul întors, de pe pragul casei, pentru a avea perspectiva unei prelungiri a planurilor peste limita redusă a realităţii“, dar şi să urmărească amuzat mersul broaştei ţestoase pe dalele din curte; deţinea în casă tablouri de Andreescu, Luchian, Pallady sau Iser, covoare cumpărate cu ajutorul lui K.H. Zambaccian şi figurine aduse din China; picta în timpul liber icoane pe sticlă cu vopseluri pe care criticul şi le pregătea singur în propriile combinaţii; avea un căţel din rasa Zeiden-Pinch, pe nume Fofează, la moartea căruia a fost foarte afectat, iar ultimele sale vorbe pe patul de moarte au fost acestea: „Nu mai e nimic de făcut.“ O evocare identică în ton o dedică tatălui său, Ion Pillat (care deţinea în casă tablouri semnate de aceiaşi pictori care se găseau şi în casa lui G. Călinescu), despre care aflăm, printre altele, că scria în pijamale, în pat.  

Celelalte texte rostite la Radio sînt eseuri dedicate lui Ionel Teodoreanu şi lui Mihail Sebastian, în dubla lor calitate de romancieri şi teoreticieni, dar şi poeţilor Charles Baudelaire, Ion Vinea şi Emil Botta. Ideile de aici, de altfel, pot fi regăsite în forme mult dezvoltate în eseurile grupate în volumul Mozaic istorico-literar. Secolul XX, a cărui nouă ediţie, revăzută şi adăugită (publicată anul trecut la Humanitas, cu o prefaţă foarte bună, semnată de George Ardeleanu), recuperează pasajele cenzurate, oferă un portret inedit al poetului Vasile Voiculescu (cel mai bun prieten al tatălui său) şi mai cuprinde pagini inedite dintr-un jurnal de lectură, cîteva idei de miniantologii lirice româneşti, reeditarea plachetei Exerciţii de supravieţuire (1993) cu poeme din opera lui R.M. Rilke traduse de Dinu Pillat în anii ’50, precum şi facsimile şi fotografii din arhiva familiei. Cîteva astfel de imagini conţine şi booklet-ul acestui CD, apărut într-o colecţie – „Vocile memoriei“ – care merită toată atenţia.

● Maria Banuş, Sub camuflaj. Însemnări 1943-1944, Editura Casa Radio, 2014. 

Acum cîţiva ani, tot Editura Casa Radio a editat Zăbale rupte, carte + CD, cu poezia Mariei Banuş în propria lectură. De data aceasta, avem un audiobook cu pagini de jurnal (aprilie-noiembrie 1943, martie 1944) alese şi citite de autoare într-o înregistrare inedită din anul 1999, pe cînd poeta, în vîrstă de 85 de ani, mai avea de trăit doar cîteva luni. Ca şi în cazul eseurilor rostite de Dinu Pillat, şi acest audiobook face corp comun cu un volum pe hîrtie. Căci pe 10 aprilie s-au împlinit 100 de ani de la naşterea poetei, moment celebrat prin publicarea Însemnărilor mele (1927-1999, două volume), ediţie îngrijită de Geo Şerban la Editura Cartea Românească. Amintirile Mariei Banuş mai apăruseră, sub titlul Sub camuflaj, într-o carte publicată în 1978, dar numai parţial.  

După cum scrie Geo Şerban în prezentarea din booklet, „mărturiile aşternute pe parcursul sumbrilor ani 1934-1944, tributari opresiunii extinse oriunde a intervenit expansionismul nazist, şînregistreazăţ consecinţele agravante pentru acea parte a populaţiei de sorginte evreiască, în sînul căreia Maria Banuş însăşi a trăit umilinţa legiferărilor discriminatorii, teroarea ameninţărilor la tot pasul cu trimiterea în sinistrele lagăre transnistrene de exterminare colectivă. Este, în demersul scriitoarei, o dublă intenţie. Doreşte, mai întîi, să prevină asupra pericolului resuscitării impulsurilor propagandistice de natură să permită comportamente înrudite opţiunilor ideologice rasiste. Cu discreţie, ea divulgă disparate infiltrate ale unui antisemitism larvar. Culmea, chiar în momentul cînd pregătea alcătuirea volumului Sub camuflaj, realitatea românească lăsa deschisă calea distorsiunilor prin măsuri mascate de epuraţie etnică. Duplicitatea ceauşistă a ocrotit, cînd nu a stimulat de-a dreptul derapaje din gama primitivelor răbufniri naţionaliste.“ Frustrată de noua realitate (Maria Banuş nota, cîndva în 1987, că „sărăcia, teroarea «securităţii» prin care trecem sînt tot aşa de suculente ca cele din anii războiului“), scriitoarea ar fi vrut, la sfîrşitul anilor ’90, reeditarea integrală a însemnărilor ei, dar acestea n-au apărut, din motive nu foarte clare. S-au realizat însă atunci o serie de înregistrări la Radio, din care au rezultat cartea + CD-ul cu poezii şi acest audiobook ce conţine patruzeci de minute de fragmente de memorii citite cu o voce şi o intonaţie foarte plăcute (se aude şi fîşîitul foilor pe fundal); fragmente personale, cu istorii de familie, dintre care cea mai bună – sună ca o proză scurtă – mi s-a părut secvenţa datată „20 martie 1944“ şi dedicată bunicii Raveica, analfabeta ajunsă croitoreasă de mare talent la Tîrgovişte, unde croia rochiile pentru plecările la Paris ale Elenei Văcărescu.

Şi pentru că tot veni vorba de poezii, tot la Casa Radio s-a reeditat şi cartea + CD-ul Rar, cu cele 28 de poeme rostite la Radio de G. Bacovia într-o înregistrare, la el acasă, din 1954. Nu voi putea recomanda niciodată îndeajuns acest CD, ajuns la ediţia a treia!