Răbdarea e măsura adevăratei iubiri, mai ales cînd la mijloc se află boala. Am aflat asta şi eu, şi tatăl meu încă din primele zile cînd ne-am transferat vieţile la spital, lîngă mama lăsată în comă de al doilea atac cerebral.
Singurul lucru prin care intervievatorul poate să surprindă ce face cu adevărat un romancier este să-l determine să vorbească, să povestească, să gîndească cu voce tare. Interviurile de faţă nu sînt gîndite ca portrete de viaţă definitive, ci mai degrabă ca scene întrezărite printr-o fereastră în mişcare.
Departe de a fi un roman misogin care proclamă că femeile ar trebui să moară, Viaţa mea de bărbat atacă tocmai prejudecata inviolabilităţii masculine: şi bărbaţii pot dezvolta dependenţe maladive faţă de femei, şi bărbaţii pot fi lipsiţi de apărare în faţa minciunilor femeii, şi bărbaţii sînt vulnerabili în mariaje disfuncţionale, victime ale divorţurilor, pacienţi ai psihologilor.
Un rabin evreu l-a acuzat pe Roger Waters de antisemitism, ură faţă de evrei şi simpatii naziste pentru că Steaua lui David e tipărită pe porcul gonflabil din show-ul The Wall.
Anul 2015 este Anul Internaţional al Luminii. Am putut constata prin reacţie proprie cum se construiesc miturile, cum poţi ajunge să crezi, miraculos, în ceva de mintea ta scornit, de vorba ta numit. Un fel de efect bumerang al rostirii potrivite. Închipui o poveste explicativă şi o crezi, o vreme.
Cunosc prea puţini oameni care să se fi dedicat poeziei române contemporane cu pasiunea cu care a făcut-o un cristian în ultimii cincisprezece ani. A făcut biblioteci de poezie, a scos ediţii underground şi reviste, i-a intervievat, i-a filmat şi le-a făcut bloguri scriitorilor, în cele din urmă i-a şi publicat la Casa de pariuri literare, editură în jurul căreia organizează un mic festival cu lecturi şi vînzare de carte.
Viaţa lui Jack London chiar a fost un roman de aventuri. Crescut doar de mamă, care a încercat la un moment dat să se sinucidă, şi-a luat destinul în mîini încă din adolescenţă, cînd a plecat în lume. Autodidact, deşi a urmat o scurtă vreme studii universitare, Jack London a avut o adolescenţă de aventurier
Peste tot în lume (auto)biografiile sînt un gen predestinat succesului comercial, doar la noi, pînă acum cîţiva ani, acest gen de cărţi nu însemna absolut nimic. Este meritul Editurii Victoria Books că a inaugurat pe piaţa românească acest gen de consum superior printr-o serie de (auto)biografii ale celebrităţilor.
S-a cam ales praful de revistele literar-culturale de la noi. Nimic n-a mai rămas din audienţa, efervescenţa şi influenţa (deopotrivă literară şi ideologică) pe care-o aveau în anii ’90, nici măcar din diversitatea anilor 2000 (dacă e să mă gîndesc la Cultura – prima serie, Noua literatură, Idei în dialog sau Dilemateca).
E vorba de haoticii ani ’90, o perioadă pe care Cristian Teodorescu a mai explorat-o în volumul Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), unde mediul pestriţ şi tipologia personajelor sînt în pas cu tranziţia din postcomunism: bişniţari şi mici afacerişti, şomeri şi parveniţi, emigranţi şi foşti nomenclaturişti.
Lecturile publice vin deja cu o mică tradiţie la această a patra ediţie a Festivalului Dilemei vechi de la Alba Iulia. Şi de data aceasta am invitat deopotrivă prozatori şi poeţi, zece la număr, din toate colţurile ţării, pentru cele două lecturi.
Cele 41 de povestiri adunate aici, prin tematica lor variată, dau măsura vieţii întrucîtva spectaculoase pe care a dus-o Muriel Spark. O vreme a locuit în Africa Centrală, mai exact în Rhodesia/Zimbabwe, unde s-a mutat cu un soţ violent şi unde a şi născut un copil, părăsindu-i pe amîndoi după doar cinci ani pentru a se întoarce singură în Anglia.
„Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa” – aşa-şi începe ateul Julian Barnes eseul său, pe cît de inteligent, pe atît de inconfortabil - despre moarte, divinitate şi scris.
Îmi plac eseurile pe înţelesul tuturor ale lui Alain de Botton. O carte inteligentă, plină de referinţe culturale, scrisă deseori cu un touch poetic şi care, cel mai important, îţi face poftă să călătoreşti şi să gîndeşti cum trebuie. Căci, aşa cum ne învaţă Alain de Botton aici, „călătoriile sînt moaştele reflecţiei“.
Cei care au crezut că The Endless River e „ultimul-album-Pink-Floyd”, fie nu ştiu nimic despre Pink Floyd, fie n-au înţeles ce înseamnă cu adevărat sintagma „ultimul album”.
Îl admir enorm pe Carver nu doar pentru încrederea şi felul în care s-a dedicat genului scurt (în afara celor patru volume de povestiri a mai scris şi vreo şapte cărţi de poezie), dar şi datorită parcursului său literar care stă cu totul împotriva modelului românesc.
În chip de celebrare a Bloomsday abia trecute, iată cîteva lucruri despre Dublin şi oamenii lui; fireşte, cu ceva mai mult ajutor din partea lui James Joyce.
Ca să încep cu o etichetă, aş spune că Adriana Bittel este Doamna prozei scurte româneşti. A debutat în 1980 cu un volum de povestiri, iar pînă la sfîrşitul deceniului a mai publicat încă două cărţi de proză scurtă şi un mic roman, Fototeca. Temă cu variaţiuni – şi acesta reeditat acum la Humanitas.
„Punctul cel mai vulnerabil al pieţei de carte din România: librăriile, care sînt canalele de distribuire a cărţii. Dacă înainte de criză existau peste 500 de librării, acum sîntem la jumătate, iar cînd spun că avem 250 de librării sînt optimistă şi privesc partea plină a paharului, pentru că, de fapt, dacă am lua fiecare librărie în parte, vom vedea că din aceste 250 nu sînt mai mult de 100 cu adevărat librării."
Ascultăm muzică la posturi de radio online, pe YouTube, Soundcloud/Spotify/Tidal ş.cl., la telefonul mobil sau în iPod; piratăm muzică în format mp3/flac sau o descărcăm legal de pe iTunes. De fapt, nu mai achiziţionăm muzică şi nu o mai deţinem într-un format fizic (casetă, CD, vinil), altfel decît, temporar, pe un memory-stick. Muzica nu mai există, e virtuală.
Am constatat şi cu altă ocazie lipsa apetenţei pentru eseu a scriitorilor români. Din păcate, nu avem mari cărţi despre literatură venite de la cei care scriu literatură. Prozatorii români nu scriu şi despre arta prozei sau despre cărţile altor prozatori, clasici sau colegi de generaţie, care i-au entuziasmat sau i-au marcat.
Cîştigător al concursului de debut de anul trecut al Editurii Cartea Românească, volumul Noaptea de gardă este, în opinia mea, primul debut poetic semnificativ al acestui an.
Cu ocazia Tîrgului de carte Bookfest, care se desfăşoară zilele acestea, iată o listă selectivă cu nume de trupe şi de muzicieni inspirate de cărţi şi personaje literare.
Lucian Boia arată cum, de-a lungul a numai o sută şi ceva de pagini, România Mare, apoi România comunistă şi cea postcomunistă s-au tranformat fundamental în sensul pierderii/înlăturării/diluării diversităţii etnice şi culturale pînă la a ajunge o ţară mai românească decît oricînd, o ţară omogenă etnic.
Vremuri nefaste pentru onoarea cărţii şi a literaturii de specialitate! În aceşti ani de guvernare Ponta, prim-ministrul plagiator dovedit, în care o adevărată promoţie de condamnaţi s-au apucat, chipurile, de cercetare ştiinţifică prin puşcării, literatura de specialitate şi-a cam pierdut prestigiul public.
În familia mea toată lumea s-a dedat, la un moment dat, furtişagurilor. Bunicul, bunica, tata, mama şi, pentru a păstra tradiţia, şi eu. Despre unchi şi mătuşi nu am dovezi. Doar ştiinţă.
Deşi sînt încă nişte ciudăţenii la noi şi mulţi nu ştiu despre ce e vorba, cursurile de creative writing (CW) sînt privite cu scepticism sau chiar cu mefienţă, ca ceva care va distruge într-o zi literatura. În ultimii ani s-au tradus şi la noi cîteva manuale/ghiduri de CW, dar nu toate sînt inspirate sau de folos.
Tabloul dezolant al convieţuirii cuplului de 30 de ani este compus alternativ din vocea naratorului omniscient şi din paginile unui jurnal secret ţinut de soţie, cu salturi înainte şi înapoi în timp în diverse perioade ale căsniciei.
Ca unul care i-am recenzat/prefaţat toate cărţile la momentul apariţiei lor şi care i-am şi selectat texte în volume colective şi antologii, mi se pare deopotrivă dificil şi redundant să reevaluez opera lui Sorin Stoica (27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006) adunată în acest volum de aproape 1200 de pagini de literatură.
„Sînt Ana şi îmi petrec 90% din timp printre fiinţe din spectrul autist“, spune în finalul cărţii scriitoarea Ana Dragu, mama unui băieţel despre care a aflat că este autist la vîrsta de doi ani, ulterior şi fondatoarea Centrului de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ“ din Bistriţa.
Drago Jančar (n. 1948) este scriitorul sloven cel mai tradus şi mai cunoscut internaţional, – a scris mult teatru şi proză –, scrierile sale fiind, între timp, traduse şi premiate internaţional.
Scriu din nou despre o anchetă a revistei Steaua dintr-o dublă nostalgie: mai întîi pentru că se cheamă „Scriitori, jucării, copilărie“; apoi pentru că revista clujeană continuă tipul de anchete iniţiat şi practicat în mod constant, vreme de şapte ani, de Dilemateca.
Fac parte din generaţia care a crescut cu radioul de stat, ale cărui emisiuni le ascultam, de-a valma, fie că era vorba de teatru radiofonic, „antena satelor“, „din muzica popoarelor“, „şlagăre în devenire“, „cotele apelor Dunării, „fotbal minut cu minut“, „unda veselă“, „bună seara, copii“.
Cenuşă în buzunare este o antologie de proză scurtă fermecătoare, aparţinînd unui autor cu totul special; antologie aureolată, din păcate, şi de faptul că va rămîne ultima carte antumă a lui Alexandru Vlad, care se alătură, astfel, unui uluitor, nedrept şir de scriitori optzecişti dispăruţi prematur.
Nu l-am întîlnit niciodată pe scriitorul Alexandru Vlad, i-am citit doar cărţile, despre care am şi scris, şi l-am admirat de la distanţă. A fost un scriitor discret, prea discret, care merită mult mai multă atenţie de la cititorii interesaţi de proza română contemporană.
Povestea cărţii de faţă este, pe scurt, aceasta: poetul timişorean Şerban Foarţă şi ilustratorul parizian Tudor Banuş s-au întîlnit reciproc, la distanţă de cîţiva ani, în cărţi. Cei doi artişti au descoperit că sînt născuţi în aceeaşi zi de 8 iulie şi s-au numit „fraţi într-un baroc şi zodie“.
Pentru acest volum de povestiri, Murakami împrumută titlul cărţii lui Hemingway din 1927 (folosit şi de alţi autori în celelalte combinaţii. Povestirile lui sînt, fără a fi extraordinare, interesante şi agreabile.
O librărie pe trei niveluri plus subsol, cu lift şi bistro sub un acoperiş de sticlă, într-o clădire-monument construită acum două secole, o astfel de librărie aduce cărţilor omagiul cuvenit, le pune în façon şi le confirmă prestigiul. O astfel de librărie chic ajută cartea să devină, în sfîrşit, (şi) un obiect fashionable!
La sfîrşitul lunii ianuarie, site-ul bookaholic.ro îşi invita cititorii să voteze, pe genuri, cele mai bune cărţi româneşti ale anului trecut. La categoria prozei scurte, spre exemplu, apăreau aproape patruzeci de volume de povestiri, o producţie absolut impresionantă.
Scriam acum cîţiva ani, pornind de la o anchetă a revistei Orizont (nr. 4 din 19 aprilie 2011) dedicată premiilor literare, că nu există premiu literar românesc care să nu ridice cel puţin un mare semn de întrebare, care să nu sfideze bunul-simţ critic şi să nu alimenteze diverse speculaţii.
Fifty Shades of Grey ar trebui interzis celor peste 12 ani. Filmul este atît de pudic, de plin de clişee, de superficial şi de plicticos, încît este un afront adus tuturor celor care au făcut sex măcar o dată-n viaţa lor.
Prima traducere românească din opera lui Ali Smith, una dintre scriitoarele britanice contemporane cele mai titrate, s-a produs în 2008 odată cu micul ei roman Fata întîlneşte băiatul, într-o colecţie de buzunar foarte interesantă, intitulată „Mituri“.
La sfîrşitul anilor ’80, deceniu dominat de poezia sa, Mircea Cărtărescu debuta în proză publicînd (cu titlul Visul) volumul de nuvele Nostalgia, probabil cea mai bună carte de proză scurtă din întreaga noastră literatură, carte reeditată în mod constant şi ale cărei nuvele au fost publicate şi individual.
