Hai mai bine despre copilărie să povestim

● Revista Steaua nr. 1-2 / 2015, steaualiterara.wordpress.com.  

Scriu din nou despre o anchetă a revistei

dintr-o dublă nostalgie: mai întîi pentru că se cheamă „Scriitori, jucării, copilărie“ (şi sînt invocate, printre altele, emisiunea

şi serialul polonez

); apoi pentru că revista clujeană continuă tipul de anchete iniţiat şi practicat în mod constant, vreme de şapte ani, între 2006-2013, de

– genul de anchete literare care mută accentul de pe operă pe autor, de pe autor pe biografie, de pe biografie pe viaţa privată, de pe meserie pe hobby; genul de anchete ludice, personale, aşa-zis frivole, dar cu potenţial deopotrivă documentar şi de

. În editorialul revistei, intitulat „Copilăria ca operă de artă“, Adrian Popescu scrie despre cum „copilăria rememorată poate deveni o epopee sau o elegie, un tablou epic dinamizat de forţe spirituale, sau unul sumbru, strivit de resentimente, unele de neşters dintr-o memorie chinuită; copilăria are oricum tot ce este necesar pentru a fi imaginea condensată a unei viitoare vieţi imaginate sau reale.“ Ruxandra Cesereanu, coordonatoarea anchetei, menţionează proiectul unei antologii dedicate copilăriei, dar abandonat între timp de Editura Univers: „Cînd migăleam la ideea acestui grupaj, mă gîndisem la jucării (păpuşi şi multe altele) şi la relaţia scriitorilor cu acestea, în copilărie (ori la maturitate) fie şi numai imagistic, fotografic.“ (În paranteză fie menţionat volumaşul pe aceeaşi temă coordonat de Cosmin Manolache:

, Muzeul Ţăranului Român, 2007.) Ancheta de faţă, la care răspund 29 de scriitori, din care ceva mai mult de jumătate sînt băieţi, adună tot atîtea confesiuni sau mici proze inspirate de jucăriile din copilărie, texte însoţite de fotografiile scriitorilor la vîrsta respectivă (pe care graficianul Octavian Bour le-a aranjat în alăturatul tablou de familie) şi, uneori, de fotografiile sau desenele jucăriilor respective. 

Cum era de aşteptat, a ieşit o mică antologie plină de nostalgie, poezie şi umor în care fetele scriu, mai toate, despre păpuşile lor – marca „Arădeanca“ fiind, de departe, vedeta anchetei (Simona Sora, Simona Popescu, Svetlana Cârstean, Ruxandra Cesereanu); dar şi despre ursuleţii (Dora Pavel, Simona Popescu, Corina Sabău, Moni Stănilă, Ruxandra Cesereanu), maimuţele şi pisicile de pluş (Veronica D. Niculescu şi Andra Rotaru); în timp ce băieţii au jucării mai variate (dar şi păpuşi sau ursuleţi, aşa cum se confesează T.O. Bobe sau Călin-Andrei Mihăilescu). 

Nu toţi copiii însă au avut parte de jucării cînd erau mici („apoi, din tot felul de motive, n-am mai avut nici o jucărie niciodată“, scrie Ioana Nicolaie, într-unul dintre cele mai bune răspunsuri din anchetă, un crochiu de povestire pe care ar merita s-o transforme cîndva într-o ficţiune mai mare) sau şi le-au construit singuri („grandios creşteau din nimic jucăriile improvizate“ – Moni Stănilă) sau nu-şi amintesc nici una („n-am amintiri prea multe sau prea clare din prima copilărie şi nici jucărie cu care să mă văd în braţe la vîrsta aceea“ – Radu Pavel Gheo; „n-am avut jucării fiindcă n-am fost în stare să am; n-am ştiu să văd jucăriile, deşi ele cu siguranţă au existat“ – Radu Vancu; „jucăriile mele preferate au fost mereu cele împachetate, nedescrise, imaginare şi imaginate, parte dintr-o lume mereu construibilă şi mereu luată de la capăt“ – Cosana Nicolae Eram; „fără jucării; nici o jucărie nu ar fi fost în stare să se impună şi să se ridice deasupra lumii în care trăiam“ – Svetlana Cârstean), spre deosebire de alţii care au avut foarte multe („am avut toate jucăriile – aproape toate genurile de jucării din comunism“ – Simona Popescu; „am avut o mulţime de jucării mecanice din China“ – Carmen-Francesca Banciu). 

Despre păpuşile „Arădeanca“ face Simona Sora o foarte bună observaţie: „Vechea fabrică de jucării umplea Ardealul de păpuşi: la fiecare doi ani apăreau cîteva figuri noi în braţele tuturor copilelor ardelence, aşa încît idealul lor de frumuseţe fizionomică se schimba periodic. În anii ’70, cînd ieşise păpuşa blondă cu părul lung, toate canoanele de frumuseţe explodaseră: pe o rază de cîteva sute de kilometri toate fetiţele pînă în 12 ani îşi doreau să fie blonde cu părul lung, iar pentru asta îşi turnau în cap apă oxigenată sau împrumutau perucile mamelor lor, şi ele în mare vogă.“ Două informaţii utile despre păpuşile „Arădeanca“ vin de la Simona Popescu, care evocă băieţii-păpuşă („Ciobănaşul – păpuşă mare, cu haine frumos croite şi pantaloni detaşabili; cred că era singurul băiat din colecţia de păpuşi «Arădeanca»; apoi au apărut Coşarul şi Ştrengarul“), dar şi păpuşa de culoare („singura păpuşă care m-a interesat cu adevărat pe vremea aceea şi care era negresă, făcută tot de «Arădeanca», şi care avea un nume românesc, poate Nicoleta“). 

(Tot în paranteză fie spus, de cîteva ori sînt menţionate mici colecţii, aşa că ar fi recomandabil ca revista

să iniţieze cîndva şi o anchetă despre colecţiile copilăriei – „în clasele primare, colecţionam hîrtii de gumă de mestecat, de bomboane şi de ciocolată“ – Cosana Nicolae Eram). 

Cum spuneam, băieţii au avut jucării mai variate, cele mai multe fiind arme de foc: pistoale de lemn (Andrei Codrescu), injectoare, ţevi de plastic pentru cornete, mitraliere din ţeavă (Ştefan Manasia), puşti şi pistoale cu ventuze, pistoale cu bile de ping-pong, pistoale mitralieră cu tambur „imitaţie a celor sovietice din cel de-al doilea război“ (Romulus Bucur), puşti cu lunetă (Tudor Creţu), dar şi

-uri (Doru Pop), hidroavioane de plastic (Ştefan Manasia), indieni, cowboy sau soldăţei de plastic (Ştefan Manasia, Răzvan Ţupa). 

Cîţiva scriitori reproduc fragmente din cărţi deja publicate: Corin Braga –

(Polirom, 2012), Doru Pop –

(Cartea Românească, 2013) sau Carmen-Francesca Banciu –

(Rotbuch Verlag, 2009), Şerban Foarţă –

(Cartier, 2010); astfel că, pentru final, reproduc şi eu un fragment din fragmentul lui Doru Pop:

„Am urît toate jocurile din Epoca de aur.

pentru că piesele se stricau şi nu găseai altele de înlocuit… Jocul avea nişte reguli atît de complicate, încît nimeni nu le înţelegea... Uram în special

, pentru că fraţii se supărau mereu, mai ales cînd dădeau cu zarurile. Uram

pentru că imita viaţa, şi uram cărţile de joc

, pentru că trebuia să împerechezi mereu pe cineva, chiar dacă, după mutre, personajele puteau fi împerecheate mai bine pe bază de afinităţi emoţionale, decît pe criterii etnice. Dacă mai vrei să ştii ce uram cel mai mult dintre toate, atunci cel mai mult am urît jocul

. Tot din cauza regulilor? Nu, pentru că regulile jocului erau absurde! Dacă te prindea moşul, ieşeai din joc, mereu dădeai de cîte o vulpe vicleană, mereu stăteai ture, erai tot timpul în aşteptare. Cea mai enervantă era

ştiu, ce nume e şi ăla, pentru că din cauza ei nu ajungeai niciodată la comoară. De aceea mi-am făcut propriul joc, copiat din

, din colecţia romanelor lui Jules Verne. Jocul se numea

şi l-am pictat pe un carton imens, decupat rotund, cu toate cele 63 de căsuţe individualizate perfect, cu simbolurile reproduse din seria

şi cu un set complet de cărţi de joc, special realizate, cu ilustraţii veridice pentru Moarte, Fîntînă sau Închisoare. Mă făcuse atît de popular printre colegi, încît jocul rămînea început şi după ore în spatele clasei şi nimeni nu se atingea de el. Eram mereu şase jucători, iar jocul se desfăşura atît pe tabla rotundă, cît şi în viaţa reală…“ 

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.