Muzica este cel mai puternic şi cel mai curat canal de comunicare existent. Dumnezeu se conectează la compozitor, compozitorul la interpret, iar interpretul la public. E ca o biserică, doar că fără toate nonsensurile. Inima mea vorbeşte direct inimii tale despre lucrurile care contează cu adevărat.
Majoritatea crede că se fac şi, mai ales, că se pot face bani din literatură. Această falsă impresie e cauzată, în primul rînd, de bunul-simţ: cine-şi poate imagina că investeşti timp şi efort pentru a scrie o carte fără să şi cîştigi ceva de pe urma acestui demers creativ?!
În subsolul online al cronicii deopotrivă exacte și calde a lui Paul Bailey, s-a comentat pasional pe marginea romanului lui Sebastian. Un comentator spune că lectura cronicii îi amintește de ce trăiește ca un sionist convins în Israel, un altul îi răspunde că exagerează.
Gordon Stone este fondatorul CitySpy Mapping, o companie care editează hărţi turistice ale oraşelor Praga, Amsterdam, Berlin, Florenţa, Barcelona, Belgrad, Budapesta, Viena, Cracovia, Varşovia, Istanbul, Wrocław şi Bucureşti. Mai multe la www.cityspy.info.
Citesc mereu cu plăcere anchetele Orizontului, iar de data aceasta ancheta e dedicată tabieturilor scriitorilor: „Unde, cînd, cum scrieți?“ Detaliile muncii din spatele cărților stîrnesc întotdeauna curiozitatea cititorilor.
Volumul acesta ca un puzzle aranjat tematic (serviciu, muncă voluntară, şcoală/facultate, vacanţă/concediu, călătorii, timp liber, administrative, mîncare/băutură/haine, medicale, sărbători, cozi ş.cl.) se citeşte ca un roman în care autorul colectiv nu creează polifonie, (p)are aceeaşi voce.
Jadwiga Bronte a realizat un proiect în care i-a fotografiat pe cei care trăiesc în instituţiile de stat numite „internate“, un fel de aziluri/orfelinate/ospicii, în care cîteva mii de bieloruşi cu dizabilități fizice și/sau mentale au fost lăsați de familiile lor în grija statului la scurt timp după naştere.
Am curajul de a mă autodefini în raport cu poezia. Oricît de banal ar suna, cel mai elementar nivel al raporturilor mele cu poezia constă în faptul că o iubesc. „Mai rău“: sînt îndrăgostit de ea. Şi, tocmai de aceea, o citesc, o traduc, o promovez atît cît şi cum pot şi o şi scriu.
Ancheta lui Doru Pop merită citită şi, mai ales, continuată, extinsă, pentru că acesta ar fi începutul ideal pentru o foarte necesară discuţie despre cultura pop în comunismul românesc.
Faptul e cunoscut: un individ cu simpatii legionare s-a filmat arzînd o carte de Mircea Cărtărescu în semn de protest faţă de faptul că scriitorul a cîntat refrenul „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici“ în videoclipul „Despre smerenie“ al trupei Taxi.
Radiografie a cuplului în timp, odisee culturală a familiei aflate în criză, elegie a diferențelor dintre copii și părinți, romanul lui David Nicholls (tradus foarte bine, apropo) pendulează între dramă și comedie cu o ușurătate care nu poate fi decît încurajatoare.
Despre ce vorbim cînd vorbim despre piaţa de carte românească? „Avem librării de mall, care, cu unele excepții, vînd noutăți și trimit cărțile retur editurii după 4-5 luni de la apariție, ori vînd tricouri, băuturi, ceramică sau mai știu eu ce altceva – solicitînd editorilor rabaturi care depășesc orice închipuire.“
Eram elev în clasa întîi cînd sa întîmplat. Tata lucra la un combinat chimic, vestea se răspîndise (în mai toate casele se asculta Europa Liberă), iar colegii lui ingineri chimişti instruiseră pe toată lumea ce trebuie făcut.
Ştiu că numele astea nu vă spun mai nimic: Catena, Venus, Madix, Aurora sau Secret, mai ales că aceste trupe, a căror componenţă era exclusiv feminină, au cîntat puţin şi demult, iar România n-a avut niciodată cine ştie ce respect pentru propria cultură pop.
O carte atît de tragică, deopotrivă filozofică şi poetică (cea mai neagră poezie imaginabilă), politică (în cea mai scandaloasă formă a ei), dar mai ales umană, copleşitor de umană în fiecare cuvînt.
Experimentul MAMATATA este o carte spectaculoasă literar şi utilă părinţilor interesaţi să-şi crească copiii cu o imaginaţie sănătoasă, cu interes şi cu dragoste pentru cuvinte.
Împreună cu Radu Vancu am (re)citit, vreme de cîteva luni, cîteva sute de volume de poezie. În ceea ce mă priveşte, am avut cîteva mici-mari revelaţii.
Se zice că nu poţi iubi cu adevărat decît de trei ori în viaţă; că o relaţie are primul moment de criză după primele patru luni; că dragostea durează doar trei ani; că suferinţa din dragoste dispare abia după trecerea a jumătate din timpul petrecut cu cel iubit... Dar ce perioadă de valabilitate are, de fapt, dragostea?
Solenoidul devine agentul evadării într-o altă dimensiune. Tehnic vorbind, solenoidul este un producător de cîmp electromagnetic care modifică proprietățile spațiului din jur şi, implicit, percepția umană. Casa protagonistului este construită pe un solenoid care modifică cîmpul gravitaţional.
Devenit ultra-faimos ca vocalist al trupei cult Depeche Mode, pare că Dave Gahan a avut nevoie de nişte ani de depedenţă de heroină, urmaţi de un infarct, o tentativă de sinucidere şi o moarte clinică indusă de o supradoză, plus, cîndva pe acest traseu, o relaţie cu un star porno, pentru a ajunge la 40 de ani şi a se apuca, în sfîrşit, cu adevărat de muzică.
Îmi amintesc perfect ziua în care am găsit la un anticariat, printre grămezi de vechituri, o carte de Radu Cosaşu. Cu cîţiva lei mi-am prelungit nopţile din căminul studenţesc cu Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă.
Revista noastră împlineşte sîmbătă, 16 ianuarie, 23 de ani. Mulţi, puţini? Depinde la ce raportăm această cifră. Aşadar, în paginile Dosarului de faţă vă prezentăm un best of cu o mică selecţie din cele mai vizualizate, like-uite & share-uite articole dilematice din 2015.
Este atît de rău jucat (actorul care îl joacă pe Grey zici că e simulare pe computer), atît de plin de clişee şi de ridicol, încît abia asta îl apropie de pornografie, dar una specială, care ar trebui interzisă celor peste 12 ani.
Mă limitez doar la a‑mi afirma, pe de o parte, plăcerea cu care îi ascult pe aceşti scriitori citindu-şi singuri prozele şi, pe de altă parte, speranţa că astfel de CD-uri vor cîştiga tot mai mulţi fani.
"Pink Floyd e doar o trupă pop. Nu mai am nevoie de aşa ceva. Nu am nevoie să mă întorc acolo. Nu sînt îndărătnic sau dificil, dar cred că la vîrsta mea ar trebui să fac orice aş vrea cu adevărat să fac."
2015 a fost şi anul unei amuzante tentative de bestseller românesc de gen: Biblia pierdută de Igor Bergler (RAO), carte însă depăşită la vînzări de Solenoidul cărtărescian, roman nu doar perfect anticomercial, dar şi mai voluminos, şi mai scump ca preţ.
„Aparţinător“ este termenul folosit în astfel de cazuri, ca şi cum omul de pe masa de operaţie s-ar transforma într-un obiect care va fi restituit, reparat sau distrus definitiv, unui proprietar.
Şapte personaje/gesturi care compun mica istorie a ruşinii umane de la noi, toate documentate de Radu Paraschivescu în amănunt, cu un efort demn, în alte vremuri, de cauze mai bune.
Ca în orice hub cultural, unde legăturile artistice funcţionează precum banda lui Moebius, tîrgul de carte nu este doar despre cărţi. Practic, cartea e doar o convenţie.
Mă dau în vînt după cărţile-interviu cu scriitori, mai ales cînd acestea au în spate o poveste. Am scris aici relativ recent despre cele apărute la Casa de Pariuri Literare cu Ioan Es. Pop şi Octavian Soviany, revin acum cu alte două. Livius Ciocârlie a împlinit în această toamnă 80 de ani, Nora Iuga va împlini în curînd 85 de ani.
Jurnal de sertar „asistat“ peste ani, Sesiunea de toamnă oferă, dincolo de privirea inedită asupra a ceea ce însemna să fii un tînăr intelectual în anii ’70 comunişti, cu reţinerile, temerile şi frustrările de rigoare, şi nenumărate note de subsol la una dintre cele mai originale şi integre opere critice de la noi.
Scenariul politic al viitorului imediat imaginat de Houellebecq – o Franţă condusă de Frăţia Musulmană – era de natură să le dea francezilor ceva frisoane, dar manifestările reale ale istoriei recente n-au făcut decît să arate inadecvarea stilistică a imaginarului literar la realitatea violentă şi sîngeroasă.
În tot acest timp, în care am ieşit seară de seară în Piaţa Universităţii strigînd „Corupţia ucide!“, m-am gîndit că, din păcate, nici în cultură lucrurile nu sînt curate, corecte şi transparente. Avem şi noi, cei care ne ocupăm cu literatura şi artele, faliţii noştri, care se bucură de o imunitate/longevitate instituţională nejustificată.
Dacă în această toamnă aţi locuit pe altă planetă poetică decît Bucureştiul, aflaţi că este vorba de un lung poem colectiv dedicat acestui oraş, un poem de 840 de versuri scris în mai puţin de două luni de 40 de poeţi şi poete de toate vîrstele (mezina este născută în 1996, senioara în 1931).
Încep o carte. Cititul ei mă bucură mult, apoi vine un moment cînd simt că am citit suficient. Nu e ca şi cum nu mă mai bucur citind-o. Nu sînt plictisit. Nici măcar nu mi se pare o carte prea lungă. Pur şi simplu nu-mi mai doresc să mă bucur de ea. Pot spune apoi că am citit-o? O pot recomanda şi altora ca pe o carte reuşită?
Constantin Abăluţă a scris dintotdeauna mult – încă de la debutul din 1964 –; numai în ultimii doi ani a publicat patru cărţi: volumul de versuri şi de notaţii diaristice Tot atît de liber (2013) şi romanul-graffiti Femei răspîntii imprevizibile (2015), plus cele două cărţi de poezie despre care va fi vorba în cele ce urmează.
Se făcea că mă aflam într-o drumeţie la munte cu nişte prieteni; ne opriserăm să ne tragem sufletul într-o poieniţă însorită cînd, dintr-un pîlc de copaci, a apărut pe o potecă şi a traversat poieniţa, trecînd chiar prin mijlocul grupului nostru, însuşi Toma Caragiu cîntînd la chitară, ca un trubadur, varianta acustică a piesei „Happy Man“ a trupei Chicago.
De multă vreme n-am mai citit o carte de poezie (şi subliniez carte în această epocă a plachetelor şi placheţelelor de versuri) atît de intensă şi de solidă, coerentă şi omogenă de la primul pînă la ultimul vers, care-ţi lasă în urma lecturii o anume greutate în suflet!
